Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Castelul Peleș, scurtă poveste…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on august 25, 2023
Motto: „M’a întrebat odată cineva, un străin, de ce am zidit Castelul Peleș atât de aproape de graniță? Eu i-am răspuns: de unde știi D-ta, că va fi totdeauna graniță?” – Regina Elisabeta, „Carmen Sylva”
Stimați cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să călătorim, preț de câteva rânduri, printre câteva considerente care țin de istoria modernă a societății noastre. Astăzi, am ales să vă reamintesc la „moara cu povești” despre un loc deosebit, transformat de primul rege al României într-un castel-reședință de vară și devenit ulterior un simbol deosebit al valorii istorice și artistice. Firește, este vorba despre Castelul Peleș. Castelul Peleş de la Sinaia a fost, cum menționam anterior, reşedinţa de vară a regilor României, castel aflat pe Valea Prahovei, în plin areal montan al Bucegilor, la 44 km de Braşov şi la 122 km nord de Bucureşti, pe valea râului Peleş. Castelul Peleş, construit la dorinţa Regelui Carol I al României, este considerat ca fiind, poate, cea mai impresionantă şi elegantă construcţie din ţara noastră, fiind, fără dubiu, una dintre cele mai vizitate atracţii turistice de la noi, una dintre cele mai importante clădiri istorice din România, dar fiind, în același timp, şi unul dintre cele mai importante şi frumoase monumente din Europa, ca valoarea istorică şi artistică. Peleşul este astăzi, conform unor statistici fluide, după Castelul Bran, al doilea castel din ţară ca număr de turişti care îi calcă pragul anual, vizitatorii beneficiind de un tur extins al spațiilor de la parter și etajul I, cu ghidaj în mai multe limbi străine.
După cum știm din istorie, Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost regele care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Carol I nu doar că a condus România timp de 48 de ani, dar a lăsat în urma sa multiple realizări, iar una dintre ele este acest Castel Peleș de la Sinaia. Interesant este faptul că „începuturile” acestui castel nu au fost simple. Nu sunt prea mulți cei care știu că nu Valea Prahovei a fost prima opțiune a lui Carol I pentru a avea un castel regal ca reședință de vară. Pentru a alege în cunoștință de cauză, Carol I a mers în diverse zone pentru a alege locul de construcție, vizitând arealul Câmpulungului de Mușcel (ortografia acceptată corect din vremuri vechi a Muscelului, pe vremea existenței acestui județ), vizitând zona Vrancei, dar și județul Buzău. Că veni vorba despre Buzău, cei trimiși de rege „în recunoaștere” i-au recomandat acestuia zona adiacentă în care se află azi Mănăstirea Ciolanu, un loc super-fain, de care mă leagă niște amintiri deosebite. Se spune că, vizitând acel loc, odată ajuns acolo, calul lui Carol I și-ar fi rupt piciorul, iar regele a considerat că acesta este un semn rău și a abandonat ideea de își avea aici reședința de vară. Așa spune legenda, chit că acesta nu era, așa cum îl descriu cărțile, un om supus superstițiilor…Dar, cine știe? Aceeași legendă circulă și prin alt loc, prin satul Meliceşti din Prahova, din zona Telega, iar legenda cu rănirea calului a rămas în memoria colectivă şi s-a transmis de la o generaţie la alta, chiar dacă istoria a fost cu totul alta. Chiar dacă alegerea construirii castelului regal a fost făcută în altă parte, Carol I a rămas atașat de această zonă și vizitat de mai multe ori zona Buzăului, acesta a făcut și o donaţie importantă aşezământului monahal de aici, portretul său tronând la intrarea în biserică alături de ale altor ctitori ai schitului Cetăţuia.
Nu cunosc prea multe detalii despre zonele Vrancei vizitate pentru a alege locul de castel, dar vizite asemănătoare a făcut și în zona Câmpulung-Muscel de azi, unde s-ar fi întâmplat să fie acest castel, dacă moșnenii câmpulungeni nu ar fi refuzat oferta regelui. Practic, unele surse spun că o opțiune de loc de construire în această zonă s-ar fi aflat undeva în localitatea Dragoslavele de azi, în apropierea Câmpulungului, dar cea mai plauzibilă este chiar în oraș, unii spunând că în locul în care azi se află cunoscutul Colegiu liceal „Carol I” din Câmpulung-Muscel. Astfel, câmpulungenii zic că ar fi fost aleasă o zonă liniştită în sudul oraşului, aproape de drumul spre capitală, sub o colină pe care se afla vechiul schit Flămânda, continuată, către munţi, de dealuri împădurite. Și cum legenda se ițește pest etot, aceasta zice că, de pe acest deal, însuşi Negru Vodă a privit în jur şi şi-a ales Câmpulungul ca loc de scaun domenesc. Sursele ne spun că, în fruntea listei finale a locului viitorului castel se afla Câmpulungul, iar Carol a luat decizia ca acolo să se construiască noua sa reședință de vară și a dat ordin comitetului constituit pentru aceasta, pentru a se demara cele necesare și a se cumpăra pământ de la localnici. Câmpulungul, reședința judeţului Muşcel de la acea vreme era o localitate evoluată și cosmopolită, cu un nivel de trai mai mare decât media țării, având și o imagine boemă, întreţinută, îndeosebi vara, de turiștii veniți prin zonă, de hotelurile şi de localurile pitorești de aici, și mai ales în centrul orașului „marcat” de cunoscutul „Bulevard Pardon” şi de „Grădina Publică Mersi”, denumiri de legendă urbană rămase până azi în mentalul colectiv și care luau în derâdere snobismul vilegiaturiștilor ajunși prin urbe. Potrivit surselor arhivistice, regele a vizitat pentru prima dată Câmpulungul între 19/31 iulie şi 24 iulie/5 august 1868 și a fost impresionat de peisajele frumoase, dar și dezamăgit de drumurile dificile. Regele constata că în zonă „se exercită un comerţ înfloritor cu lemne şi că există o industrie casnică destul de dezvoltată: covoare frumos ţesute şi costume se găsesc aproape în fiecare casă”. A început să-i placă zona și oamenii, dar, surprinzător, după ce a dat ordinele de rigoare pentru a se cumpăra pământul necesar, moșnenii locului au refuzat să-și vândă terenurile, iar Carol I a trebuit să respecte decizia acestora și să se „reorienteze”. Moşnenii nu erau lipsiți de „orientare”, dar aveau tradiții stricte, din moși-strămoși, în privința gestionării pământului și acestea le spuneau că pământul nu trebuie vândut străinilor de aceste locuri, chiar dacă acesta este regele României. Firește, a fost o decizie care a fost regretată mai târziu apropo de dezvoltarea zonei.
Despre „varianta câmpulungeană” a castelului, amicul Sterian Pricope, un cunoscut publicist câmpulungean stabilit acolo din tinerețe, venind dumnealui din zona Bârladului, un pasionat al istoriei zonei, ne spunea, într-un articol publicat în revista Historia, că: „În Monografia Câmpulungului, preotul Răuţescu, citându-l pe D.A. Sturdza, a consemnat: „Vodă Carol ar fi vrut să-şi facă în Câmpulung reşedinţa sa de vară, dar negăsind aici bunăvoinţă şi inimi înţelegătoare, a renunţat. La scurt timp după aceasta, a fost aleasă Sinaia şi s-au pus acolo temeliile Castelului Peleş. Câtă deosebire este astăzi între Sinaia şi între Câmpulung!”. Domnul Pricope a mai menționat în respectivul articol și faptul că: „Rămâneau confuze motivele acestui refuz, singurul element care coincidea era vechea cutumă a moșnenilor, respectată sub jurământ, de a nu vinde pământ străinilor, nici măcar domnitorului țării. Carol I, neamţ educat fără ifose balcanice, nu a lăsat niciodată să se înţeleagă că s-ar fi supărat pe muşceleni pentru refuzul de a i se vinde pământ. Mai mult, prin decretul său şi din donaţia sa personală de 12.000 de galbeni s-a construit ulterior Colegiul Pedagogic din Câmpulung, o ironie subtilă a istoriei, de vreme ce şcoala urmărea „luminarea minţilor localnicilor”. Iar locul cumpărat de primărie, în suprafaţă de 10 hectare, era cam în aceeaşi zonă în care regele dorise să-şi ridice castelul.” Am nedreptățit amintirea anterioară despre meleagurile buzoiene și am să revin cu un episod amuzant dintr-o vizită ulterioară a lui Carol I pe meleagurile natale ale actualului premier al țării. Da, despre Marcel Întâiul este vorba…Tot cancanurile vremii ne amintesc că regele a revenit în munții Buzăului la o vânătoare de urşi care – ce să vezi?- fuseseră dinainte dresați „să facă frumos” la „șefime! Cam ca astăzi prin localitățile montane ori pe Transfăgărășan…Dar asta-i altă gâscă-n altă traistă și, poate, o rezolvă nenea Marcel C. „Întâiul”! Astfel, prozatorul Gheorghe Petcu ne povestește că prefectul buzoian de la acea vreme ar fi cumpărat un număr de zece urşi dresaţi de la „specialiștii” ursari, pe care „amploaiații” săi i-au „relocat” fix în pădurea unde urma să aibă loc măreața vânătoare. Cum era de așteptat, regele trebuia să se întoarcă acasă cu un vânat demn de rangul său, hăitaşii au mânat urşii în direcţia vânătorilor. Dar -surpriză- la aducerea „la vedere” a vânatului, unul dintre urși, mai „dresat” decât ceilalți, s-a ridicat în două picioare şi a început să danseze, așa cum a fost învățat de „specialiștii” ursari…Că lui nu i-a zis nimeni ce să facă: să danseze sau să stea pe post de „ținta nr. 8 alergând”?! Vânătoarea s-a terminat iute și cu supărări, pentru că regele Carol I n-a gustat deloc „umorul mioritic” și „preparația” anterioară a succesului regal de vânătoare, ivindu-se în intenția regală chiar și varianta demiterii prefectului. I-a trecut supărarea și, cu trecerea anilor, regele şi-a reamintit cu plăcere şi a relatat cu mult umor acest episod vânătoresc „aranjat” de buzoieni…Revenind la locul ales pentru construcția castelului regal, decizia a venit după ce regele a ajuns, în cele din urmă, în comuna Podu Neagului (Sinaia de astăzi) și a fost încântat de peisajul deosebit și de natura sălbatică. Și de faptul că nimeni nu i s-a opus la cumpărarea terenului necesar, firește…Anterior, regele mai adăsta temporar și pe la Mănăstirea Sinaia.
Decizia fiind luată asupra locului, drept urmare, Carol I a cumpărat terenul de circa 1.000 de pogoane și în 1873 a demarat proiectul construcției reședinței de vară pentru familia regală. Practic, pentru a fi corecți cu istoria, demersurile inițiale ale construcției castelului au început în anul 1873, dar ceremonia oficială de punere a pietrei de temelie a avut loc într-un cadru festiv la data de 10/22 august 1875. Ca „meșter Manole” al său, Carol I l-a însărcinat pe arhitectul Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la „Technische Hochschule” din Viena, cu realizarea acestui proiect care să satisfacă și cele mai exigente cerințe. Practic, Castelul Peleş de azi este o adevărată galerie de artă, în care se întâlnesc mari curente şi tendinţe din pictură, sculptură şi arte decorative, un loc încărcat de istorie, care a găzduit capete încoronate şi artişti vizionari, care a fost reşedinţă a creatorului României moderne, Regele Carol I, fiind expresia dorinţei de afirmare şi legitimare a poporului român între naţiunile moderne ale Europei.Anterior, să ne aducem aminte că, la 10 mai 1866, Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, devenea domnitor al României – şi mai apoi era încoronat ca Rege, la 10 mai 1881 – , începând cea mai lungă domnie din statele româneşti, timp de 48 de ani, perioadă în care a obţinut diverse succese în edificarea statului român. Una dintre măreţele sale realizări a reprezentat-o, firește ridicarea acestui Castel Peleş, unul dintre cele mai impresionante edificii istorice din Europa.
Personal, am avut ocazia să vizitez acest castel de multe zeci de ori, însoțind nenumărate delegații militare străine în „pauza de turism” a vizitelor oficiale ale acestora în România și mărturisesc că greu mai poate fi găsit pe undeva prin țara nostră o clădire care să impresioneze mai mult. În acest context,Castelul Bran nu intră în discuție, chiar dacă este cea mai vizitată construcție românească, acolo fiind vorba de mult marketing și de „bafta” unei legende demne de urechile „vampiriștilor”…Să mă ierte amicul Alex Priscu de la Bran, dar asta-i realitatea! Despre Bran cu altă ocazie, aici fiind eu în vizită de mai multe sute de ori tot cu foarte multe delegații militare de pe mapamond… Revenind la Peleș, la 5 august 1866, domnitorul Carol însoţit de Dimitrie Sturdza, Carol Davila şi alţi consilieri și apropiați, vizitează pentru prima dată Sinaia. Ulterior, în mai 1869, Carol, însoţit de fratele său, Leopold, a vizitat din nou localitatea, iar în anul 1871, împreună cu consoarta Elisabeta, vin pentru prima oară să petreacă vara la Sinaia, fiind găzduiţi în chiliile Mănăstirii Sinaia. Chiar dacă existaseră și variantele din Vrancea, Buzău ori Câmpulung-Muscel, se pare că la acel moment s-a înfiripat în gândul domnitorului ideea de a-şi clădi acolo o reşedinţă de vară. Se spune, din surse ale casei regale că nu doar frumuseţile locului l-ar fi îndemnat pe Caeol I să-și construiască acolo Castelul, ci şi mica principesă Maria, unicul copil al cuplului domnitor, care, înainte de a muri, ar fi repetat de mai multe ori, în noaptea agoniei, ca urmare a îmbolnăvirii de scarlatină, la 28 martie/9 aprilie 1874, la nici patru ani, că: „Vreau să merg la Sinaia, să beau apă din Peleş”. Cum aminteam anterior, în anul 1973, Carol I a cumpărat aici acel teren de o mie de pogoane, în acelaşi an încredinţând arhitectului Wilhelm von Doderer, profesor la Școala Politehnică din Viena, elaborarea planurilor noului castel.
Carol I hotărâse anterior să folosească, în limita posibilului, materialele din zonă, astfel că a numit şi o comisie compusă din arhitectul von Doderer, Stahr, sculptorul curţii, şi Basset, secretarul său particular, care să cerceteze problema din acest punct de vedere. Comisia a întocmit și i-a prezentat lui Carol un memoriu prin care stabilea că lemnul, piatra, varul, nisipul şi pământul humos, se găsesc în abundenţă şi chiar în preajma locului ales, însă marmura necesară construcţiei trebuia adusă din altă parte. Lucrările efective au început destul de rapid după luarea deciziei, așa că s-au instalat gatere și fierăstrae pe râurile Prahova şi Peleş, s-au deschis cariere de piatră în Munții Bucegi, iar pe valea Peleşului s-au construit locuinţe pentru muncitori și personalul desemnat să ajute, precum și depozite pentru materiale și altev facilități necesare (de exemplu, gropniţe pentru var şi cuptoare pentru fabricarea cărămizilor). Sursele spun că, în numai câteva luni, aici se regăsea, ridicat din plină sălbăticie, un original sat temporar, în care circa patru sute de persoane trăiau și munceau zilnic la mărețul proiect regal.
Arhivele ne spun că, în vara anului 1875, fundaţia castelului era, practic, terminată, iar la data de 10 august 1875, a avut loc, cu mare pompă, ceremonia punerii „pietrei de temelie” a castelului. Cea simbolică, firește, pentru că munca începuse demult. Voi reaminti aici faptul că această construcție a marcat un început și anume faptul că acest castel Peleş devenea prima construcţie din România a cărei fundaţie era realizată din beton. Cum s-a desfășurat ceremonia? Tot sursele de arhivă ne povestesc că, după liturghia de la Mănăstirea Sinaia, perechea regală, urmată de preoți și de demnitarii vremii, s-au îndreptat spre locul fundaţiei castelului, lângă care se ridicase un adăpost din frunze și cetină, pavoazat cu drapele şi covoare. Garda de onoare, constituită dintr-o companie de infanterie, cu muzica militară aferentă şi drapelul de luptă, aştepta oficialitățile, iar în asistență se aflau, pe lângă cele patru sute de persoane din „satul temporar”, ţărani din împrejurimile locului. Conform celor descrise de arhive și de memoriile casei regale, la temelia Castelului Peleş au fost îngropate două pergamente (care conţineau declaraţia de intenţie şi actul de fundaţie al Castelului Peleş) închise într-un tub de sticlă, tub închis ulterior într-unul de plumb, împreună cu o colecţie de monede bătute în număr redus, cu chipul lui Carol I. Pentru o relatare cu mai multă acuratețe, vă propun să citim câteva rânduri scrise despre momentul punerii pietrei de temelie a castelului, de către Carmen Sylva, pseudonimul literar sub care era cunoscută consoarta lui Carol I, Elisabeta: „În acea zi preoţii făcură rugăciuni şi stropiră cu apă sfinţită temeliile, pentru ca vrăjitorii, piticii şi ondinele să nu le mai poată atinge întru stricare; sunete de trâmbiţe înnebuniră codrii şi văile şi se aflau acolo oameni de Stat, ofiţeri, ambasadori şi miniştri, ţărani şi boieri, lucrători cu mâna şi meşteri iscusiţi; iară noi îmbrăcarăm portul ţărănesc”. În aceleași memorii, a fost consemnat și faptul că, după oficierea serviciului religios (sfinţirea şi binecuvântarea fundaţiei), prinţul Dimitrie Ghica a citit actul zidirii. Ca date tehnice, trebuie amintit faptul că Peleșul a fost ridicat după planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman şi a fost decorat de celebrii artişti J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz şi Berhard Ludwig din Viena. În calitatea de „diriginte de șantier”, cum am spune azi, a fost investit arhitectul Johannes Schulz din Lemberg, căruia i s-a încredinţat supravegherea lucrărilor tehnice, iar un comitet de construcţie, format din sculptorul Curţii, Martin Stohr, şi din secretarii particulari ai domnitorului, Georges Coulin şi Louis Basset, a fost desemnat pentru controlul gestiunii financiare. Rigoare nemțească! Domeniul Peleș era conceput astfel încât să cuoprindă locuinţele pentru servitori, pavilionul de vânătoare, grajdurile, fântânile cu conductele de apă şi parcul. S-a încercat și s-a reușit să se aplice diverse tehnici moderne la vremea respectivă, astfel că fundaţia s-a realizat pe straturi adânci de beton, apărate împotriva presiunii muntelui printr-o zidărie extrem de solidă. Materialele de construcţie au fost extrase, cum s-a menționat anterior, pe măsura posibilităților din zonă. Drept urmare, zidăria a fost făcută cu pietriş din râul Prahova, piatra a fost extrasă din carierele de la Piatra Arsă şi Luna Mare, în apropierea Mănăstirii Brebu, piatra verde a fost adusă de la Slănicul Prahovei, lemnul a fost tăiat din pădurile Bucegilor din vecinătate, iar cărămizile au fost coapte chiar pe şantierul construcției.
Lucrătorii de „la firul ierbii”, adică zidarii şi tâmplarii au fost aleși să fie meşteri români, care câștigau binișor pentru acele vremuri. Arhivele spun că plata lor ar fi fost după cum urmează: zidarii şi tâmplarii, de la cinci la şapte franci pe zi, lucrătorii „cu mâna”, doar trei franci, iar pietrarii erau retribuiţi după felul şi cantitatea lucrului (tăiatul unui metru cub de piatră revenea la aproape 200 de franci). Manopera materialelor era destul de consistentă la preț. Astfel, „kilogramul de fontă costa 40 de centime, fierul lucrat era preţuit la 60 de centime, un metru cub de bolovani se plătea cu şase franci şi cincizeci de centime. Varul costa 86 franci „quintalul metric”, iar nisipul de Prahova, cinci franci metrul cub. Mia de cărămizi revenea la 35-40 franci, iar lucrările de terasament costau un franc şi o centime „metrul curent”. Carmen Sylva avea să descrie, ulterior, activitatea de pe şantier: „Se găseau, acolo, la lucru, Italieni şi Români pentru zidărie, şi Ţigani pentru căratul pietrei şi al varului, Albanezi şi Greci săpau la carierele de piatră; Germani şi Austriaci la lemnărie; Turcii coceau cărămida. Francezii desenau, Englezii măsurau. Pe şantier întâlneai o sută de costume naţionale şi se vorbeau patrusprezece limbi. În toate idiomele, pe toate tonurile cântau, se certau, se înjurau; un amestec pitoresc şi sgomotos, de oameni, de cai, de boi şi de bivoli. Regele era întotdeauna pe schele, conducând lucrul. Din când în când mă urcam şi eu, dar coboram iute şi alergam pe malul Peleşului, să stau de vorbă cu el”. Timpul trecea și evenimentele istroice au mai oprit din elanul construcției. Astfel, războiul pentru independenţă din anii 1877-1978, a întrerupt construcția la Peleş, începută în 1875, în această perioadă fiind alocată suma de 800.000 lei, în timp ce până în 1879, suma cheltuită a fost de doar 100.000 lei şi aceasta a fost alocată, în mare parte, în vederea conservării lucrărilor realizate până la război. Firește, lucrările de construcție aveau să fie reluate, în ritm intens, în primăvara anului 1879, în tot acest timp cuplul domnitor fiind cazat, în perioada vizitelor „de vară” la Mănăstirea Sinaia. Timpul a trecut și, la 10 mai 1881, Carol I a fost înscăunat ca rege, iar cuplul regal s-a mutat la Pavilionul de Vânătoare (Foişorul), ale cărui lucrări fuseseră deja terminate. Arhivele ne mai spun că, după 1879, lucrările la castel nu au mai fost conduse de inginerul von Doderer, astfel că unele planuri au fost modificate, toată partea superioară a castelului find ridicată după indicaţiile personale ale regelui Carol, iar Stahr a fost cel ce a pus în operă cele gândite de rege. În toamna anului 1883, castelul şi dependinţele au fost terminate, iar la 25 septembrie/7 octombrie, avea loc loc inaugurarea oficială a Castelului Peleş ca reşedinţă regală de vară. Descrierea oficială a inaugurării ne spune că, în acea zi: „la ora 9:00, un serviciu divin a avut loc la Mănăstirea Sinaia, în prezenţa Mitropolitului Primat, a demnitarilor statului şi ai armatei, iar în faţa castelului, un batalion de vânători, cu drapel şi muzică, a dat onorurile. Mitropolitul Primat, urmat de tot soborul de preoţi ai Mitropoliei şi de călugării mănăstirii, au oficiat un te-Deum şi au sfinţit apele, apoi, Generalul Creţeanu, şeful Casei Militare a Regelui Carol I, a citit următorul document:„Eu, Carol I, Domn şi Rege, Cu Elisaveta Regina, După o silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de izvoare, isbutit-am a pune la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri, În anul mântirii 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a noastră în anul mântuirii 1883, iar al Domniei Noastre al XVll-lea; datu-i-am nume: „Castelul Peleşului”. Acest document a fost semnat de către suverani, de Mitropolitul Primat şi de toţi cei aflaţi acolo, cu această ocazie fiind bătută o monedă comemorativă, operă a gravorului german Kullrich. Descrierea oficială a evenimentului ne mai spune că: „La dejun, Regele, închinând paharul, a afirmat „Am înălţat acest castel, pentru a dovedi că Dinastia, liber aleasă de către naţiune, are adânci rădăcini în această frumoasă ţară; că suntem în comună legătură de dragoste cu poporul nostru şi că avem o încredere fără de margini în viitorul scumpei noastre patrii. Este pentru mine o datorie sacră, şi în acelaş timp îndeplinirea uneia din cele mai sincere dorinţi ale inimei mele, să ridic, în această nouă casă a noastră, întâiul pahar plin de vin românesc, în cinstea şi pentru propăşirea României. Dumnezeu să ocrotească scumpa noastră Patrie !”. Au mai vorbit preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, poetul Vasile Alecsandri, Mitropolitul Primat, în numele clerului şi generalul Cernat, în numele Armatei.”
După ce construirea castelului s-a încheiat, atenția a fost îndreptată asupra amenajării drumurilor şi a parcului castelului, platforma pe care se afla castelul a fost mărită, iar din terasa astfel lărgită, au început să pornească drumurile şi aleile pe care le putem admira și astăzi. Cum spun sursele vremii, Castelul Peleș avea dotări foarte moderne pentru acea perioadă, plafonul de sticlă al holului de onoare fiind mobil, putând fi acţionat de un motor electric și, chiar din anul 1883, castelul avea „în dotare” încălzire centrală, fiind considerat prima construcţie de acest fel din Europa care a beneficiat de o asemenea facilitate. Imediat cu inaugurarea castelului, acesta a beneficiat de dotarea cu hidranţi instalaţi de firma Thiergärtner din Mainz, care sunt funcţionali și astăzi.
Descrierea castelului dintr-un documentar al RADOR ne spune că: „Poiana şi platforma castelului au fost edificate prin dislocarea parţială a unor zone ale muntelui Molomoţ, zona fiind nivelată pentru obţinerea pământului necesar construirii pantelor, aleilor şi teraselor. Se estimează că, cu ajutorul funicularului construit aici, au fost transportaţi peste 20.000 de metri cubi de pământ. În anul de graţie 1883, castelul se prezenta astfel: din curtea interioară, plină de susurul fântânii de bronz – odată trecută poarta de onoare –, se găsea un masiv vestibul răcoros, cu bolţi joase sprijinite pe coloane solide. De o parte, un mare cămin cu o placă în bronz, păstrează gravat, catrenul poetului Vasile Alecsandri:„Eu, Carol, şi al meu popor,/Zidit-am, într’un gând şi dor,/In timp de lupte-al meu regat,/In timp de pace-al meu palat.” Scara de onoare urca, desfăcându-şi cele două aripi laterale, în spre coridoare.De-a lungul coridoarelor laterale, o galerie de portrete îi înfăţişa pe strămoşii regelui, începând cu Wolfgang conte de Zollern de pe la 948, cu Burckardt, cu Frederic I (980), Frederic IV (1195) şi cu întregul şir de prinţi ai familiei Hohenzollern, întruchipaţi în zale şi armuri grele, sau în catifeaua şi mătasea costumelor din epocile mai recente.În faţa scării, sala de mâncare îşi deschidea porţile, toată fiind îmbrăcată în lemn lucrat în stilul Renaşterii. Această încăpere a fost amenajată de Casa Bembe, din Maienţa, fondată în 1780, aceeaşi care a mobilat marele salon, teatrul, sala de biliard, budoarul Reginei, apartamentele particulare ale suveranilor şi ale Prinţului Ferdinand al României. Din sala de mâncare, se trecea în sala de biliard şi de aci, printr-o galerie de sticlă, în salonul turcesc, denumit „cuib oriental de umbră, odihnă şi visare”. În dreapta sălii de biliard se auzea susurul apei, care se prelingea pe marmura fântânii arabe din sala maură, loc de mari festivităţi, construită în 1892, pe una din terasele deschise ale castelului. Pe pereţi se aflau panoplii şi armuri orientale, de-a lungul lor erau banderole şi console din onix, iar în spate fântâna. Lampadarele multicolore, lucrate în stil oriental, dădeau seara acestei săli ceva din tainele poveştilor din „O mie şi una de nopţi.” În stânga sălii de biliard, flancată de porţi de fier, modelate în stilul lui Benvenuto Cellini, se „prezenta” salonul cel mare, aşa zisa Sala Florentină, salonul recepţiilor diplomatice şi al principalelor manifestări oficiale. Pe peretele acestui salon erau expuse picturi de Rubens, Tintoretto, Bassano, sau Vasari.
Acest Salon Florentin conducea către un mic şi cochet budoar realizat în stil Ludovic al XV-lea. Aici se găseau expuse porţelanuri de Saxa şi pe pereți puteau fi văzute picturi de Lancret, „condimentate” cu prezența unui clavecin celebru din aceeași epocă Ludovic al XV-lea. Din acest budoar se trecea în sala veche de muzică, în care, periodic, Carmen Sylva reunea, într-un veritabil creuzet cultural, toată „spuma” din literatură şi artă, organizând diverse şezători literare şi muzicale. Această sală de muzică păstrează amprenta sufletului Reginei. Pianele, harpa, instrumentele muzicale, picturile, toate redau căldura trăirilor ei. Această sală comunica printr-un culoar, cu biblioteca şi biroul regelui, iar înainte de a ajunge la culoar, se trecea printr-o cameră îmbrăcată în stejar, numită Sala Consiliului de Miniştri, unde a avut loc istoricul Consiliu din anul 1914, prezidat de Regele Carol, în care s-a stabilit neutralitatea României faţă de războiul mondial ce tocmai începuse.
Cu toate că la Castelul Peleş nu exista cutuma organizării de baluri și petreceri mondene, arhivele au consemnat și o excepție de la această regulă, în anul 1892, la aniversarea a 27 de ani a principelui moştenitor Ferdinand, fiind organizat un eveniment dansant, în Sala Maură. De-a lungul timpului, Castelul Peleș a găzduit diverse și multe personalități, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine, cea mai importantă vizită fiind considerată aceea a împăratului monarhiei bicefale, Franz Joseph, în anul 1896, acesta fiind foarte „impresionat de frumusețea și bogăția castelului”. În documentarul oficial al Castelului se află menționat faptul că toate acele 2000 de personaje sculptate în lambriurile Holului de Onoare au fost realizate de către 140 de artişti care au lucrat timp de şase luni, zi şi noapte, construcţia, decorarea şi mobilarea Holului de Onoare atingând, în anul 1911, suma de un milion şi jumătate lei-aur, în momentul în care leul-aur era echivalentul a doisprezece dolari americani. În același documentar este specificat și faptul că acest castel va suferi mai multe modificări, extinzându-se în permanenţă, forma actuală construcţiei fiind atinsă abia în anul 1914, anul decesului regelui Carol I. Alte detalii din documentarul oficial al Castelului Peleș ne spun că: „Vitraliile Castelului Peleș au fost cumpărate și montate între anii 1883 și 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveția și Germania, fiind piese ce datează din secolele XV și XVII. De asemenea, Castelul are șapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni și vase ornamentale din marmură de Carrara. Un calcul realizat în epocă, arăta că, în perioada 1875 – 1914, s-au cheltuit pentru întreg domeniul de la Peleș circa 16 milioane de lei-aur. Castelul are 160 de camere și mai multe intrări și scări interioare, iar turnul central măsoară nu mai puțin de 66 de metri înălțime. Alături de Peleș, domeniul mai cuprinde alte construcții mai mici, Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică şi Vila Şipot.” În perioada primului război mondial, între anii 1916-1918, Castelul Peleş a fost locuit de generalul Mackensen şi de ofiţeri germani care s-au mulţumit doar să-l folosească, fără a-l îngriji, dar şi fără a schimba ceva, nici măcar administraţia sau personalul de la castel.
Ulterior, până în anul 1948, Castelul Peleş a rămas reședință a familiei regale, apoi castelul este naționalizat de regimul comunist, pentru ca, în anul 1953, să devină muzeu. Bine că a devenit, totuși, muzeu și nu vreun „stabiliment” pentru vreo instituție politică. Cei care știu mai bine istoria castelului ne zic că Peleşul a fost o atracţie şi pentru familia Ceauşescu, care ar fi dorit să-şi stabilească una dintre reşedinţele de protocol la acest castel. Cică între anii 1975-1990, Nicolae Ceaușescu a decis închiderea domeniului Peleș pentru public, singurele persoane acceptate aici fiind cele de întreținere, militare și personalul de pază, întreaga zonă fiind declarată zonă de protocol. O legendă urbană a locului ne spune faptul că: „ştiind că familia Ceauşescu avea obiceiul de a ordona tot felul de demolări și schimbări, şi ţinând cont de faptul că o ciupercă atacase grinzile clădirii din cauza umezelii și a neaerisirii, muzeografii i-au speriat spunându-le că în interiorul Castelului este o ciupercă ce atacă elementele din lemn și este foarte dăunătoare omului. Prudenți, soții Ceaușescu au petrecut o singură noapte la Castel, dormind însă în Foișor.”
Către zilele noastre, în anul 1990, și Peleşul şi Pelișorul au fost deschise publicului spre vizitare, iar în anul 2006, guvernul român a anunțat retrocedarea castelului către fostul rege Mihai I de România, practic, data restituirii către familia regală fiind ziua de 20 februarie 2007. S-a convenit că Peleșul să nu fie vândut statului român, fiind evaluat atunci la suma de 30 de milioane de euro,rămânând în proprietatea privată a Casei Regale, dar fiind administrat de Ministerul Culturii care l-a lăsat în circuitul turistic. Părerea mea este c-ar fi fost mare păcat să nu fie lăsat în circuitul turistic. Drept urmare a înțelegerilor convenite, familia regală are, dreptul la o chirie anuală şi dreptul de a organiza aici, câteva festivităţi specifice în fiecare an. Tuturor celor care nu ați vizitat acest castel, vă recomand s-o faceți măcar o dată-n viață! Merită cu prisosință! Pentru azi am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
https://peles.ro/istorice/istoricul-castelului-peles/
https://romaniamama.ro/turism/curiozitati-despre-castelul-peles_3401.html
https://historia.ro/sectiune/general/de-ce-n-au-vrut-taranii-musceleni-sa-i-vanda-565375.html
https://www.agerpres.ro/documentare/2022/05/05/constructii-celebre-castelul-peles-din-sinaia–912449
https://peles.ro/cataloage/karel-liman.pdf
https://poetii-nostri.ro/carmen-sylva-pelesul-proza-id-875/
https://odaiacupovesti.ro/castelul-peles-un-monument-al-istoriei/
https://www.ziarulmetropolis.ro/20-de-curiozitati-din-sinaia-regilor/
https://www.libertatea.ro/lifestyle/castelul-peles-ce-poti-vizita-program-tarife-curiozitati-3648082
https://historia.ro/sectiune/travel/10-lucruri-de-stiut-despre-castelul-peles-585666.html
https://www.youtube.com/watch?v=X597zX2cby0
https://romania.europalibera.org/a/degradare-peles/31533660.html
https://discover-romania.ro/destinatii/castelul-peles/
https://bel-esprit.ro/carmen-sylva-cugetari/
