10 minute de istorie cu Daniel Dojan – Decesul regelui Carol I și tratativele cu Antanta

8 august în istoria României

Continuăm și astăzi seria dedicată participării României la Primul Război Mondial, ieri am discutat despre Consiliul de Coroană din 21 iulie – 3 august 1914 și contrele între clasa politică și regele Carol I, dar și despre adoptarea neutralității.
Neutralitatea așa cum a fost pronunțată nu putea fi decât una provizorie, iar ea trebuia explicată cu prudență Puterilor Centrale pentru a nu declanșa reacția violentă a acestora, căci transformarea aproape peste noapte a unui aliat într-un factor neutru ridica suspiciuni mari.
În cadrul sistemului de relații internaționale, România avea o situație similară Italiei. De aceea, acțiunile de politică externă ale Italiei erau urmărite cu atenție. Declararea neutralității Italiei, și ea aliat al Puterilor Centrale, l-a făcut pe Carol I să accepte votul Consiliului de Coroană de la Sinaia. Astfel s-a convenit la 10 – 23 septembrie 1914, la București, să se încheie un acord româno-italian, pentru a acționa solidar în cazul unui atac din partea Austro-Ungariei și să se înștiințeze reciproc, în prealabil, dacă neutralitatea va fi părăsită.
Regele, era bătrân și a suferit enorm din pricina acestei decizii, dar fiind un monarh constituțional a acceptat votul democratic… Totuși decizia de neutralitate avea să fie una corectă. Biograful lui P.P. Carp și C. Gane, referindu-se la starea sufletească a lui Carol I, scria: „Deprimarea morală venise la galop. Pe de o parte, se simțea dușmănit de o țară întreagă – se vorbea de abdicarea silită, de revoluție – pe de altă parte, după oprirea ofensivei de la Marna, începu să aibă oarecum îndoială asupra puterii de neînvins a Germaniei. Brătianu, profitând de această stare de spirit, îl convinsese să încheie o convenție cu Rusia.”
Putem spune însă că înaintea Consiliului de Coroană, evenimentele internaționale s-au desfășurat cu rapiditate. Să ne amintim că Transilvania și Bucovina se aflau sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, iar Basarabia sub stăpânirea Imperiului Rus, astfel că, indiferent de tabăra aleasă, România ar fi pierdut categoric și ar fi câștigat un teritoriu doar sub forma unor promisiuni. Cunoscând situația țării, diplomații puterilor Antantei au avansat propuneri de participare la război, în schimbul recunoașterii unirii Transilvaniei cu România. Pe de altă parte și Puterile Centrale avansau recunoașterea dreptului României asupra Basarabiei. Fiecare tabăra curta națiunea română.

După lungi negocieri diplomația rusă a acceptat dreptul României de a-și alipi teritoriile românești din Imperiul Austro-Ungar, astfel că a fost încheiat acordul româno-rus la 1 octombrie 1914. Partea rusă accepta să se opună oricăror atingeri care ar fi putut fi aduse frontierelor României, și să recunoască dreptul acesteia de a se uni cu „părțile din Monarhia Austro-Ungară locuite de români”. Însă, starea de mâhnire, avea să-l acompanieze pe regele Carol I, până la moartea sa de pe 27 septembrie / 10 octombrie 1914.

Decesul suveranului, avea să fie, unul dintre acele momente care schimbă istoria unei țări în mod hotărâtor. Pentru Puterile Centrale, regele Carol I, era singura garanție că România nu va aluneca de partea Antantei spre care tindea opinia publică românească. Însă rapoartele diplomaților vorbeau despre zvonurile că regele României suferea de un cancer la stomac ceea ce îi înrăutățea starea de sănătate în mod considerabil. Firea și caracterul său erau unele discrete, chiar introvertit, singura confidentă a sa i-a fost soția Regina Elisabeta. Nu se plângea niciodată, era discret, astfel că vestea morții sale a fost una fulgerătoare pentru societatea românească. Luni 29 septembrie pe stil vechi, 1914, sicriul monarhului a părăsit Castelul Peleș, pe un afet de tun, ajuns la București, sicriul a fost depus în sala Tronului din Palatul Regal. Ulterior a ajuns pe 2 octombrie pe stil vechi la Mănăstirea Curtea de Argeș și a fost luat cu asalt de o mulțime de oameni, erau români care luptaseră în 1877 și doreau să-și vadă pentru ultima oară regele independenței românești.

Fără regele Carol I, tabăra pro-Antanta s-a simțit mult mai liberă.
Închei această intervenție, citând din testamentul întâiului suveran al țării, Carol I: Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine».
Mulţumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă, iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă: am trăit şi mor cu deviza mea, care străluceşte în armele României: «Nihil sine Deo!», ceea ce înseamnă „Nimic fără Dumnezeu”

Sursa: Anastasie Iordache, Istoria Românilor, vol. VIII, Ed. Enciclopedică, București, 2003, pp. 404-410
Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2017, pp. 304-310