Jurnal FM 
„Lume, lume, soro lume…”. „Viața ca o pradă” în drumul spre „Planeta maimuțelor”…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on august 9, 2023
Motto: „Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.” – Mihai Eminescu, în „Epigonii”
Stimați amici, sub logo-ul „Lume, lume, soro lume...”, ca de obicei, ne întâlnim miercurea, cu câteva gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară” ori la întâmplări pe care le consider importante în încâlcita și ciudata lume de azi.
Aș dori să încep „excursia” de azi prin câteva fapte, date și-ntâmplări și a vă prezenta, pe scurt, câte ceva din cele spuse luni de actualul nostru ministru de externe într-un interviu acordat celor de la Politico, referitor la situația din imediata apropiere a României, situație agravată de războiul ruso-ucrainean care ia o nouă amploare, mai ales în Marea Neagră și pe la Gurile Dunării. Din câte știu, este cam prima dată când această doamnă ministru „iese la rampă” din „carapacea cotrocenistă” din care a fost extrasă la numirea pe funcție. Astfel, ministrul de externe al României, Luminiţa-Teodora Odobescu, a afirmat în cursul acestui interviu, că „România lucrează în prezent pentru a găsi mai multe modalităţi de a ajuta la transportul cerealelor ucrainene”, și a vorbit și despre situaţia de securitate din regiunea Mării Negre, pe care a descris-o ca fiind „destul de gravă”. Nu prea cunosc eu multe despre cine este și ce poate doamna Odobescu, dar situația din Marea Neagră e de-a dreptul foarte gravă, stimată doamnă, nu „destul de gravă”!…Că nu suntem niște „agenți constatatori” precum nenea cel înalt, mai mut și de prin Sibiu ce se află la Cotroceni, ci trăim fix aici, în apropierea „furnalului” prea fierbinte dezlănțuit de muscali în ograda vecină și căruia eu nu-i văd o finalizare într-un timp apropiat. Sper să mă înșel! Cei de la Politico au ținut să sublinieze că: „mai mult de jumătate din exporturile ucrainene care folosesc coridoarele de solidaritate ale UE – culoare create pentru a facilita tranzitul rutier, feroviar şi pe căi navigabile interioare – au trecut prin România. Comisia Europeană a estimat că peste 65% din produsele exportate prin intermediul coridoarelor de solidaritate în luna iunie au fost transportate de-a lungul coridorului Dunării. Luna trecută, Rusia s-a retras din Iniţiativa privind cerealele de la Marea Neagră, alimentând temerile în legătură cu viitorul exporturilor de cereale ale Ucrainei şi impactul asupra securităţii alimentare globale. În ultimele săptămâni, forţele Kremlinului au atacat în mod repetat infrastructura ucraineană de depozitare a cerealelor, inclusiv pe Dunăre – în apropierea teritoriului românesc -, ceea ce a sporit şi mai mult îngrijorarea cu privire la modul în care Ucraina îşi poate trimite produsele pe pieţele mondiale.” Ca urmare, în acel interviu menționat anterior, doamna Luminiţa-Teodora Odobescu a calificat mişcările Rusiei drept „cu adevărat cinice” și a afirmat că Moscova „împiedică în mod serios exporturile de cereale ucrainene, care sunt o salvare pentru persoanele vulnerabile din multe ţări importatoare”, fapt care „exacerbează realmente criza alimentară globală„. Doamna ministru Luminiţa-Teodora Odobescu a afirmat în acel interviu faptul că România face eforturi în ultimele luni pentru a intensifica tranzitul cerealelor ucrainene prin România, inclusiv prin extinderea capacităţii porturilor şi a punctelor de trecere a frontierei.
A afirmat, totodată, că „este nevoie de timp pentru a vedea rezultatele”. Conform celor exprimate public de doamna ministru, România se coordonează cu Comisia Europeană și cu Ucraina „pentru a vedea cum putem face mai mult„. Sursele media spun că, în această săptămână, vor avea loc noi discuţii între Bucureşti şi Kiev pe această temă. Dar, tot conform celor de la Politico, în timp ce ţările europene acordă asistenţă pentru tranzit, o serie de state membre ale UE din Europa Centrală şi de Est şi-au exprimat, totodată, îngrijorarea cu privire la efectul de „dumping” al cerealelor ucrainene pe pieţele lor interne. Este de notorietate faptul că, în luna iunie a.c., Comisia Europeană a prelungit interdicţia privind exporturile de cereale ucrainene în România, Polonia, Bulgaria, Ungaria şi Slovacia cel puţin până la 15 septembrie. Tot conform Politico, întrebată dacă aceste ţări vor face presiuni pentru ca restricţiile acestea să continue, ministrul român de externe a declarat: „Trebuie să găsim echilibrul potrivit” și că este necesar „să continuăm să sprijinim Ucraina pentru a-i ajuta să îşi transporte cerealele”, și, de asemenea, „să găsim soluţii pentru a ajuta financiar fermierii din regiunile care sunt afectate”. Limbaj de lemn pliat pe termeni diplomatici, zic… La „firul ierbii”, însă, lucrurile sunt mult mai complicate decât crede doamna ministru și ceilalți guvernanți mioritici!
În continuare, vă propun un scurt popas prin lumea arabă, dar cu referire la spațiul apropiat de noi. De câteva zile încoace, prin foarte mulți vectori media, puteți auzi/vedea/citi diverse opinii despre niște discuții despre pace în războiul început acum un an și jumătate de Rusia în Ucraina. Mai exact, a avut loc o reuniune privind războiul din Ucraina în Arabia Saudită, care, din păcate, nu a permis niciun progres în vederea unei soluţii și a finalizării inutilului răaboi din apropierea noastră. De ce s-a ținut această reuniune la Jeddah? Cel mai probabil pentru că Arabia Saudită, țară apropiată atât Rusiei, cât şi SUA, caută să-şi consolideze influenţa pe scena internaţională și-și doreșlte să fie o prezență mai „apăsată” pe eșichierul politic mondial. Acum ceva timp, pe la jumătatea lunii mai a.c., președintele ucrainean Volodimir Zelenski a efectuat o vizită destul de surprinzătoare la Jeddah, la un summit al Ligii Arabe și i-a mulţumit cu acea ocazie prinţului moştenitor Mohammed bin Salman pentru „susţinerea sa faţă de integritatea teritorială şi suveranitatea Ucrainei”.
În urma acestei reuniuni, mai exact la vreo două zile după finalul acesteia, adică luni, mai multe agenții internaționale de presă titrau pe fluxurile lor de știri că Rusia respinge propunerea prezentată în discuțiile ce au avut loc în Arabia Saudită, afirmându-se că rușii zic: „o soluţionare paşnică este imposibilă”. Pentru simplul motiv, probabil, că pentru Kremlin, pacea înseamnă să rămână ei cu prada în gheare, așa cum s-au obișnuit de câteva secole încoace, fără a ține cont de zecile/sutele de mii de victime de fiecare parte, de milioanele de refugiați, de imensele pagube materiale și de planeta întoarsă cu susul în jos! Așa că ciolovecii de la Moscova cer morțiș „să se recunoască noile realităţi teritoriale” şi afirmă, cu subiect și predicat, că numai „capitularea Kievului” va pune capăt „operației speciale ruse” ruse în Ucraina. Astfel, într-un comunicat al ministerului rus de externe, „madam” Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a lui Lavrov a ținut să precizeze că: „Suntem convinşi că o rezolvare cu adevărat globală, de durată şi echilibrată este posibilă doar dacă regimul de la Kiev pune capăt ostilităţilor şi atentatelor teroriste. Noile realităţi teritoriale (din estul şi sudul Ucrainei) trebuie să fie recunoscute. Demilitarizarea şi denazificarea Ucrainei (…) trebuie să fie asigurate”. În același comunicat, ministerul rus de externe cere „confirmarea fundamentelor originare ale suveranităţii Ucrainei: statutul său neutru, nealiniat şi nenuclear”. Așa cum ne aducem aminte, aceste cereri (cereri formulate de către Kremlin fix înainte de începutul „operației militare speciale”, în februarie 2022), au fost respinse de către Ucraina.
Purtătoarea de cuvânt a lui Lavrov, a „glăsuit” acel comunicat la două zile „distanță” după ce Arabia Saudită a organizat, la Jeddah, o reuniune pe tema războiului din Ucraina, reuniune la care au participat delegaţii din Vest şi reprezentanţi ai unor „actori” apropiați de Rusia, fără ca aceasta să fie prezentă ori reprezentată direct la aceste discuții. Toate agențiile de știri prezente la această reuniune au subliniat faptul că discuţiile lungi între părțile prezente nu au condus la vreun progres în soluţionarea acestui război. Cert este faptul că această reuniune nu s-a soldat cu nicio „declaraţie comună” care să fie făcută publică. În comunicatul despre care aminteam anterior, reprezentanta ministerului rus de externe afirma că Rusia „apreciază mult medierea prietenilor noştri din ţări din Sud, însă o soluţionare paşnică este imposibilă” în baza „Planului de pace în zece puncte” supus discuțiilor de către preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. Aceasta a mai afirmat că: „niciunul dintre cele zece puncte ale sale nu vizează găsirea unei soluţii negociate şi diplomatice a crizei, iar toate sunt un ultimatum smintit adresat Rusiei care vizează să prelungească ostilităţile”. În schimb, avându-se în vedere „războiul cerealelor” care accentuează și mai mult consecințele războiului dus de ruși împotriva Ucrainei, „diriguitorii” de la Ankara își continuă demersurile de a încerca să facă pe marii împăciuitori prin zona aceasta de lume și să se prezinte ca fiind dumnealor „miezul din gogoașa universului”. Îmi cer scuze „ochilor” mai pudici pentru licența-mi de exprimare! Anterior, de vreun an și jumătate încoace, a văzut toată lumea că „pohta” lui Erdoğan a făcut ca Turcia să practice un fel de jonglerie strategică pe parcursul războiului ruso-ucrainean. În timp ce a condamnat în linii mari injustețea și ilegalitatea invaziei lui Putin în Ucraina și a vândut drone fabricate în Turcia forțelor ucrainene, Turcia a avut, totodată, o atitudine relativ conciliantă cu Vestul, aceea „de locuitor cu posteriorul în două luntri”, pentru a evita sancțiunile impuse, știind că nu poate să renunțe întru-totul la Moscova, din cauza dependenței Turciei de resursele energetice ale Rusiei. Acum aflăm că veștile dinspre Stambul ne zic că pseudo-țarul de la Kremlin Vladimir Putin și nenea „sultanul” Recep Tayyip Erdoğan s-ar putea întâlni la sfârșitul lunii august la Ankara. Scopul acestei întâlniri ar fi, zice-se, că Turcia dorește să convingă Rusia să revină la acordul privind cerealele din Marea Neagră, recent abandonat de Moscova. Guvernul lui Erdoğan s-a reunit luni pentru a discuta despre „posibila vizită a președintelui rus Vladimir Putin în Turcia la sfârșitul acestei luni”, după cum au apărut informații în presa turcă. Despre această posibilă întâlnire, săptămâna trecută, Erdoğan afirma că: „nu există încă o dată precisă, dar ministrul meu de externe şi şeful serviciului de informaţii poartă discuţii în acest sens”.
Din cele publicate de cei de la Politico, reiterez faptul că, în timpul vizitei președintelui ucrainean Volodimir Zelenski la Istanbul de luna trecută, Erdoğan a anunțat că Vladimir Putin va călători în Turcia în luna august pentru a discuta despre prelungirea acordului care a permis Ucrainei să continue să își exporte produsele agricole prin Marea Neagră după invazia rusă. După cum știm cu toții, acest acord, mediat de ONU și Turcia, a luat sfârșit luna trecută, după ce Rusia a hotărât să transforme hrana în armă și s-a retras unilateral din acest acord. Sincer, nu prea cred să iasă mare lucru din întâlnirea aceasta (altceva decât faptul că Turcia va „puncta” la capitolul imagine pe post de „făcători de pace”), dar poate mă înșel eu! Mi-aș dori să mă înșel! Că tot veni vorba despre Turcia, vă propun să facem pe aici un popas mai „apăsat” și mai detaliat pentru că nu v-am mai adus aminte cam demult de ce-i pe acolo. Chiar discutam recent cu un amic despre „jocurile” de politică externă turcească și de relativa impredictibilitate a regimului „sultanului” de la Ankara, cel care l-a „cultivat” și pe „pretinul” de la Kremlin și ar vrea să rămână „arkadaș” și cu Vestul.
Iar rolul jucat de Turcia în partea aceasta de lume este destul de important în orice cheie am dori să citim „ansamblul de putere” politic,economic și militar al Turciei. Am avut ocazia să relaționez, pe timpul vieții mele de „cătană” activă cu câteva elemente ale armatei Turciei și pot depune mărturie că reprezintă, realmente, o forță de care trebuie să țină seama oricine în acest colț de lume. La urma urmei, raportat la numărul de efective și la tehnica militară deținută, turcii au cea de-a doua armată ca mărime din NATO, după orice criterii am dori să clarificăm asta! După cum vă aminteam și eu pe aici pe la „Lume, lume, soro lume…”, vă ziceam că, la summit-ul NATO de la Vilnius din 11-12 iulie 2023, președintele turc Recep Tayyip Erdoğan anunțase, în cele din urmă, că va fi de acord cu accederea Suediei în NATO și, după cum știți foarte bine, acest anunț venise după o (prea) lungă perioadă în care Turcia s-a opus dur și „afișat” intrării Finlandei și Suediei în alianță din diverse motive despre care am mai amintit. Anterior, acceptase candidatura Finlandei la întâlnirea de la Bruxelles a miniștrilor de externe ai țărilor membre NATO, din 4-5 aprilie 2023, dar în ceea ce privește Suedia totul rămăsese în stand-by. Motivul invocat de „sultan” și apropiații săi rezida în faptul că guvernul suedez nu ar fi luat măsuri împotriva acelor cetățeni suedezi care, din punctul de vedere al Turciei, ar fi „teroriști”, cu referire directă, mai ales, la cetățenii suedezi de origine kurdă și cu legături directe sau indirecte cu PKK-ul. Nu în cele din urmă, guvernul turc a făcut referiri punctuale și insistente și la protestele publice de factură democratică, de altfel, din Suedia, „întâmplate” de-a lungul ultimei jumătăți de an, de exemplu, la adresa regimului instaurat de Erdogan în Turcia de mai bine de douăzeci de ani sau protestele generice făcute la adresa islamului, în general, unele reziultate și cu arderea în public a Coranului. Drept urmare, Turcia a avut și „mingea la fileu” gata pregătită pentru a putea acuza Suedia că tolerează intenționat genul acesta de acțiuni care aduc atingere Turciei și Islamului. Ca să fim cinstiți cu „evidențele” din Turcia contemporană, sintagma care denumește „terorismul” rămâne, însă, una destul de nuanțată, ca să nu spunem că una aflată chiar „în ceață”. De altfel chiar și legislația din Turcia care definește acestă noțiune este destul de „cețoasă”, dând ocazia „diriguitorilor” guvernamentali turci să califice drept teroriști pe oricine îndrăznește a se opune regimului „sultanului” Erdoğan. Firește, problematica aceasta este de mult timp un punct fierbinte în relaționarea Turciei cu Vestul și, mai ales, în cadrul procesului de aderare dorită de Turcia la Uniunea Europeană. V-am mai amintit și eu pe aici, că aproape toți aceia pe care regimul lui Erdoğan îi „taxează” acum drept „teroriști” reprezintă o categorie mult mai largă decât era în urmă cu un deceniu, de exemplu. După cum sigur cunoașteți, cei din PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), precum și alte organizații au fost catalogate drept teroriste încă de prin anii 70 și 80 ai secolului trecut. Dar de acum un deceniu, din 2013, conducerea turcă îi desemnează drept „teroriști” și pe cei care au susținut sau au participat la protestele din Turcia de prin primăvara-vara anului 2013. Totodată, din luna mai a anului 2016, cam cu două luni înainte de „ciudată” lovitură de stat din iulie 2016, au fost „clasificați” ca fiind teroriști și adepții lui Fethullah Gülen, aflat în exil în SUA. Cert este că foarte mulți dintre cei catalogați drept teroriști au emigrat în Europa, iar o parte dintre ei sunt refugiați tocmai în Suedia cea incriminată pentru „multiple păcate” de către Erdogan și „ceata” sa. Practic, este clar demult faptul că „gogoașa” cu Suedia a fost umflată cam prea mult de către Turcia în a-și negocia poziția în obținerea celor dorite în politica externă turcească, mai ales în jocul de putere dintre SUA și Federația Rusă.
Adevărul este că, în arealul suedez, și-au găsit loc de refugiu niște jurnaliști critici constanți și duri la adresa lui Erdoğan și deveniți „persona non grata” pentru regimul liderului de la Ankara. În Suedia, aceștia s-au asociat pentru a produce un vector media denumit „Nordic Monitor”, care publică materiale deosebit de critice la adresa regimului lui Erdoğan, dar și diverse dezvăluiri neplăcute văzului și auzului „diriguitorilor” Turciei. Firește, acest lucru nu place acestora și poate fi explicabilă atitudinea defavorabilă față de Suedia, cea care-i găzduiește pe acești jurnaliști. Adiacent, trebuie menționat și faptul că suedezii (adică instanțele de judecată din Suedia) refuză constant extrădarea persoanelor acuzate de Turcia că ar fi teroriști, pentru simplul motiv că autoritățile turce nu reușesc să producă dovezi acceptate de justiția suedeză. La turci e mai simplu: sultanul decretează, iar justiția execută ordinul, dar pentru Suedia, problema nu este, doar accederea în NATO, ci chiar condiția esențială de independență și profesionalism a justiției suedeze, fără de care însăși democrația liberală din Suedia, cu vechi tradiții, nu ar supraviețui.
De ce ne interesează pe noi ce se-ntâmplă prin curtea turcească? Din simplul motiv, mărite sultan, că muscalii ăia cu care te ții aproape, cam de la Petru cel Mare încoace, visează să fie stăpânii Gurilor Dunării, iar noi, după cum prea bine știi, nu am prea vrea asta! Iar matale i-ai cam ajutat, cu scărpinatul prelungit pe sub fes! Ioc kardeșim, effendi! Iar Erdogan ar cam vrea, ca orice sultan „cu ambâț”, să fie băgat cât mai mult în seamă, cum că el ar fi „baza temeliei fundamentului” întregii politichii din Orientul Apropiat și cel Mijlociu…Și – de ce nu? – un piculeț și prin Europa, dacă așa-i vine lui bine! Effendi Erdogan, lumea nu uită că ți-ai cam regizat măreața „lovitură de stat” din care ai reușit să duci în derizoriu multe dintre reformele lui Ataturk de acum un secol! Te-au lăsat în pace, bre, că așa-i geopolitica, „ăi mai mari” sunt lăsați mai „în pacea lor”, dar când devii prea obraznic, s-ar putea s-o iei „peste mustăți” cu niște „mutări” la care nici nu te duce gândul! După cum am văzut cu toții, până la urmă, Erdoğan a acceptat intrarea Suediei în NATO, dar punând condițiile sale. Vă reamintesc ceea ce vă mai ziceam pe aici, că una dintre cele mai ciudate a fost anunțată luni, 10 iulie, cu o zi înainte de începerea summit-ului NATO de la Vilnius, atunci când președintele turc Erdoğan a afirmat: „Vrem ca cei care ne-au făcut promisiuni să se țină de acele promisiuni. Întâi deschideți voi drumul Turciei către Uniunea Europeană, iar noi vom deschide apoi drumul Suediei spre NATO”. Chiar dacă era mai mult decât evident că acest mesaj era unul de factură populistă, destinat „pieței interne”, acesta a creat niște valuri și în mass media inetrnațională, fiind, efectiv, un mesaj ciudat. „Ciudățenia” a fost „retezată” destul de iute atunci de către secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, dar și de mai mulți oficiali ai UE. Parlamentul European a adoptat recent un raport al Comitetului pentru Afaceri Străine adresat tuturor factorilor de decizie din UE în ce privește extinderea și relația cu Turcia, raport în care se afirmă că cele două organizații, NATO și UE, sunt total distincte, legătura făcută de Erdoğan fiind fără niciun sens. Cu această ocazie, Comitetul Parlamentului European pentru Afaceri Străine a folosit această ocazie „ciudată” pentru a pune problema relației cu Turcia pe tapet, după mulți ani de când negocierile de aderare la UE s-au oprit. Raportul acestui Comitet face referire la necesitatea ca instituțiile europene să se gândească la un „cadru paralel și realist” pentru relația cu Turcia, ca o alternativă rezonabilă la acceptarea acestei țări în Uniunea Europeană. Este vorba despre o variantă nediscutată până acum într-un document oficial european, iar apariția acestei ipoteze s-ar putea să regleze relațiile reciproce UE-Turcia pe modelul unui parteneriat și mai puțin la o uniune.Vă reamintesc că procesul de aderare a Turciei la UE a fost deschis formal în 2005, chiar la inițiativa Comisiei Europene. Ca la orice aderare, condițiile trebuie îndeplinite de către statul candidat și nu de către UE. În cazul Turciei, procesul de aderare nu a putut avansa după deschiderea formală acestuia în 2005, tocmai din cauza Turciei. Vă mai reamintesc că, îăn contextul cererii sale de aderare la UE, Turcia a refuzat să recunoască Republica Cipru, ceea ce a dus la blocarea unui număr important din cele 35 de capitole de negociere. În al doilea rând, regimul lui Erdoğan a devenit, după 2013, unul autoritar, subordonând justiția și persecutând din ce în ce mai mulți cetățeni. Autoritarismul s-a accentuat vizibil după adoptarea sistemului de guvernământ prezidențial, aprobat de populație la referendumul din 16 aprilie 2017. Așa se face că, la legile turcești care limitează drastic libertatea de expresie, inclusiv în media online, s-au adăugat practici polițienești care nu respectă legile și afectează serios toate libertățile cetățenești.Trebuie să mai menționăm, în acest context, și faptul că Turcia manifestă constant o politică regională agresivă a Turciei, în raport cu Grecia și cu Ciprul, Turcia fiind, totuși, departe de normalitatea unor relații bune de vecinătate cu state membre ale UE. Așa se face că, în 2018, UE a anunțat că Turcia s-a îndepărtat de Uniune, încetând, practic, orice negocieri pentru aderare, dar și pentru modernizarea uniunii vamale UE-Turcia, uniune existentă din anul 1995. Inserez aici un link la un articol de-al meu de anul trecut în care vă spuneam una-alta despre relațiile (prea) încordate ale Turciei cu Grecia: https://jurnalfm.ro/lume-lume-soro-lume-cuiele-greco-turcesti-ale-lui-pepelea-de-nicolae-uszkai-brasov/
Aș dori să inserez aici, în continuare, un fragment mai consistent dintr-o analiză pe acest subiect al celor de la Veridica, analiză pe care eu o consider foarte explicită și foarte „la obiect” în ceea ce privește „valsul” Turciei între UE, NATO, SUA și Rusia. Astfel, în această analiză, se spune: „Chiar politica Turciei din ultimii ani ne-a obligat să diferențiem între Occidentul care înseamnă Uniunea Europeană, și Occidentul care înseamnă NATO și SUA. În relația cu Uniunea Europeană, situația este cât se poate de clară. Președintele Erdoğan, împreună cu alți lideri din jurul său, au avut în ultimii ani un discurs și gesturi extrem de agresive, ba chiar insultătoare la adresa Uniunii și a reprezentanților săi. Aceeași agresivitate a fost de multe ori afișată și la adresa unor state membre. O astfel de atitudine, afișată și la Moscova sau Budapesta, nu a ținut cont de faptul că aproximativ jumătate din schimburile comerciale ale Turciei se desfășoară tocmai în relație cu piețele europene, mai ales cu piața comună din UE. Rezultatul este reducerea semnificativă în ultima decadă a investițiilor europene în Turcia, unul din motive fiind degradarea fără precedent a statului de drept și a independenței justiției din această țară. Astăzi, când economia turcă suferă tocmai din cauza politicilor defectuoase ale regimului care o administrează, la Ankara pare a se simți nevoia unei resetări a relațiilor. Asta mai ales în condițiile în care recentul turneu al lui Erdoğan în țările din zona Golfului Persic, în cautare de investiții, a adus prea puțin, având în vedere creșterea accelerată a deficitului de cont curent în acest an, poate prea târziu, și nu tocmai pe gratis, din punct de vedere economic și politic. Ca și în cazul investițiilor chinezești, și în cazul celor din zona Golfului, statele respective urmăresc să preia controlul asupra unor obiective economice gestionate de statul turc, dar Ankara evită să dea detalii la momentul actual. Oricum, deficitele mari ale Turciei fac necesare mult mai multe investiții pentru acoperirea deficitelor, iar acestea ar putea veni doar din Occident. Normalizarea relației cu UE și reluarea procesului de aderare, care ar aduce importante beneficii pentru economia turcă, la fel ca în perioada 2005-2010, depind însă doar de Turcia. Iar semnele unei întoarceri la reforme profunde, care să reinstituie domnia legii, respectul statului pentru drepturile cetățenești și economia de piață funcțională, nu sunt pe agenda actuală a guvernului. Dimpotrivă, vin vești în fiecare zi din Turcia despre intensificarea cenzurii presei și noi jurnaliști arestați, unii chiar și pentru postări pe rețele sociale, despre hotărâri judecătorești nerespectate și judecători persecutați, și despre creșterea fără precedent a numărului celor care părăsesc țara pentru a trăi și munci acolo unde drepturile le sunt respectate, unde se pot exprima liber și trăit decent. Numărul total de persoane, migranți străini și cetățeni turci, care au părăsit Turcia în 2022 a crescut cu 62% față de 2021, existând semne clare că această creștere se va accelera în 2023. Iar Europa este principala lor destinație. Condițiile pentru reluarea negocierilor UE de aderare cu Turcia, detaliate în 35 de capitole, sunt exact despre astfel de probleme.”
Turkey and United States of America flags.
Pe linia relațiilor Turciei cu celălalt Occident, cel al NATO și SUA, tot cei de la Veridica subliniază în analiza dumnealor că: „nu sunt semne că s-ar putea gândi și acționa la Ankara dincolo de tranzacționalismul păgubos care a dominat ultima decadă. Președintele Erdoğan încă nu a primit o invitație de a vizita Washington-ul din partea președintelui SUA, situație fără precedent în ultimele trei sau chiar patru decenii. Turcia continuă să păstreze rachetele rusești S-400 și rămâne exclusă din programul F-35. Apoi, rămâne agresivă în nordul Siriei împotriva milițiilor kurde, principalul aliat al SUA în lupta împotriva Statului Islamic. În ciuda unei perceptibile bunăvoințe din partea executivului american condus de președintele Joe Biden, Turcia continuă să aibă adversari redutabili în Congres. Aceștia iau foarte în serios perpetuarea semnelor de agresivitate ale Ankarei la adresa Greciei și Ciprului, precum și în nordul Siriei și al Irakului. Membri influenți ai Congresului sunt atenți și la aspectele de mai sus, condiționale pentru relația cu UE, respectiv parametrii de funcționare a democrației turcești. Fără reforme profunde, care să reinstituie statul de drept, independența justiției și drepturile omului, nici democrația și lumea financiară americane nu vor putea restabili relații normale cu Turcia. Iar regimul actual de la Ankara întârzie să ia măsuri în direcția aceasta, persistând pe linia autoritarismului naționalist conservator pe care s-a angajat fățiș mai ales după vara electorală a anului 2015.”
Și eu sunt total de acord cu cei de la Veridica apropo de faptul că există o necesitate imperioasă de „schimbare de macaz” a atitudinii față de kurzi pentru a avea, realmente, liniște reală în Turcia. În analiză se mai afirmă că este necesară schimbarea politicii Turciei față de minorități, îndeosebi față de milioanele de kurzi și alevi. După declanșarea veritabilului războiul intern împotriva PKK, acum circa patru decenii, statul turc a tratat chestiunea kurdă ca fiind una de securitate națională și nu ca pe o problemă politică ce p ar fi putut fi rezolvată prin negocieri politice. Drept urmare a acestei viziuni păguboase, starea de conflict a făcut și continuă să facă zeci de mii de victime de ambele părți. Ce-i drept, a fost o perioadă de acalmie aparentă, între 2002 și 2015, dar conflictul s-a reaprins. Drept urmare, milioane de kurzi continuă să nu fie recunoscuți de statul turc ca minoritate etnică distinctă de majoritatea turcă. Aproape la fel, milioane de alevi nu sunt recunoscuți de către stat ca minoritate religioasă distinctă de majoritatea musulmanilor sunni, iar ca orice nerecunoaștere de acest fel, aceasta pune stop oricărui dialog. Este mai mult decât evident că actuala „democrație turcă” nu a evoluat de la stadiul de a fi una dominată de naționalismul conservator, bazat pe sentimentul colectiv anti-kurd și anti-alevi. Păguboasă viziune, în opinia mea! Am avut ocazia să discut cu mulți turci și cu mulți kurzi pe aceste teme și nu cred că se va schimba nimic dacă statul turc nu va face un pas de normalizarea relațiilor, un pas care-i stă în putere, dar nu vrea. Recunoașterea existenței minorităților ar putea reprezenta un prim pas, pentru normalizarea vieții interne a Turciei și un pas real către democrație. Până atunci, toate discursurile publice ale lui Erdogan și ale apropiaților săi nu fac decât să ațâțe focul urii interetnice și interreligioase. În opinia mea, semnele unei normalizări bazate pe valori de factură occidentală nu există actualmente în Turcia. Cred că doar o radicală schimbare de leadership a Turciei, cu un nou guvern, cu alți oameni politici „la cârmă”, ar putea fi capabil de reforme radicale, dar am văzut cu toții că „schimbarea de direcție” posibilă s-a dus „pe Bosfor în jos” la alegerile din mai, când cetățenii turci au ales „continuitatea”, tocmai în logica naționalismului conservator al regimului actual.
Kurdistan, Kurdish lands political map. Cultural region wherein Kurdish people form a prominent majority. Greater Kurdistan includes parts of Turkey, Syria, Iraq, Iran and Armenia. English labeling.
Întâmplarea, viața și căile profesiei mele au făcut să cunosc mulți ofițeri turci dar și destui kurzi, pe diferite trepte ale scării sociale, kurzi atât din Turcia cât și din Irak. Sunt o nație dârză și care țin morțiș să-și împlinească visul multimilenar de a avea o țară a lor! Nu pot uita vorbele unui colonel irakian, kurd de origine, la un moment dat atașat militar al Irakului în România (un tip roșcat, ceea ce mi sepărea ireal pentru unul din acea zonă…) și care-mi povestea, liniștit, cum îi lichidează ei, kurzii irakieni, pe cei din DAESH (ISIS) și cum vor reuși, în cele din urmă să aibă țara lor, chiar dacă va mai dura preț de câteva generații ca asta să se întâmple. Firește, chiar nu știu ca vreunul dintre kurzii turci pe care i-am întâlnit în viață să fi fost membri al PKK și nici nu am cum să empatizez cu tactici și tehnici teroriste pentru împlinirea vreunor idealuri, dar știu un lucru sigur, orice nație are dreptul la autodeterminare și la un teritoriu al său în care să-și trăiască destinul așa cum i l-a hărăzit divinitatea proprie. Dar și cum ar fi drept și normal pentru orice ceată mai mare a speciei Homo Sapiens! Și mai depinde și de care parte a țevii armei te afli! Spuneam mai demult că problema kurdă, adusă în discuție de nenea „sultanul” de la Ankara oricând vrea el, este mult, mult mai complicată, mai ales că regiunea pe care kurzii, in integrum, o revendică ca vatră a lor este cuprinsă în teritoriile a cinci state și se află în centrul celei mai tensionate zone a ultimelor decenii: Orientul Mijlociu și cel Apropiat. În fapt, populația kurdă reprezintă cel mai numeros grup etnic din lume care nu dispune de un stat propriu. Acest fapt nu poate fi contestat de nicio statistică, fie aceasta turcească au ba! Estimările indică o cifră de circa treizeci de milioane de kurzi aflați într-o zonă compactă ce străbate porțiuni teritoriale din Turcia, Iran, Irak, Siria și Armenia, iar alte câteva milioane locuiesc în afara acestor teritorii, peste tot în lumea largă. Și unii dintre ei și prin Suedia și Finlanda. Dacă doriți să citiți/recitiți consderente de-ale mele pe această spinoasă temă vă recomand acest link: https://jurnalfm.ro/lume-lume-soro-lume-turcisme-din-ciclul-cand-sictiru-te-apasa-lasi-pe-altu-fara-casa-de-nicolae-uszkai-brasov/
Revenind la „concesiunea” făcută de Erdoğan, de a „aproba” la Vilnius accederea Suediei în structurile NATO, gestul acestuia trebuie citit în cheia unei tranzacții din care Turcia lui câștigă în relația cu Occidentul și, mai ales, cu SUA. Nu am să revin la problema cunoscută cu avioanele F-16 cerute de Turcia și care trenează de o bună „pereoadă” de timp, mai ales din vina Turciei, zic eu. După Vilnius, Joe Biden a zis „da” tranzacției de F-16 către turci, dar decizia Congresului este cea care contează, iar aici, Turcia lui Erdoğan nu mai are sprijin decisiv de câțiva ani buni. Așteptând decizia Congresului SUA pentru a-și primi „jucăriile” zburătoare, și nenea Erdoğan a amânat decizia parlamentară privind accederea în NATO a Suediei, invocând vacanța parlamentară care se va termina abia la 1 octombrie. De parcă la un ordin de-al său, parlamentarii turci n-ar veni la serviciu…Oricum s-ar finaliza rolul Turciei pe post de trăitoare cu posteriorul „în două luntri” nu prea există, din păcate, motive temeinice pentru a putea vorbi despre posibilitatea unei orientări a Turciei lui Erdoğan la comunitatea de valori ale democrației de tip occidental în viitorul apropiat.
Ultima „escală” de azi printre întâmplările cetelor de Homo Sapiens de pe unica planetă albastră din colțul acesta de galaxie v-o propun în mirifica Africă, dar nu în vreun safari romantic ci printre „fierberile” cauzate de „încingerea” situației din Niger, acolo unde mâna lungă de sorginte kaghebistă a lui Volodea și-a făcut prezența fetidă prin intermediul găștii de mercenari wagneriști. Aici, liderii loviturii de stat despre care vă ziceam câte ceva și eu săptămâna trecută, nu par să aibă nicio intenție de a ceda, iar duminică, mii de simpatizanți ai acestora au manifestat pe un stadion din capitala Niamey, în semn de susținere. La ordin ori din convingere, nu putem ști.
Știm că Nigerul este un producător important de uraniu, combustibil sine qua non pentru energia nucleară, și, sub conducerea președintelui Bazoum, cel dat jos de la putere prin lovitură de stat, a fost un aliat-cheie al Vestului în lupta împotriva militanților islamiști din regiunea Sahel din Africa de Vest. Generalul Tchiani, un fost șef al gărzii prezidențiale al președintelui Bazoum, a preluat puterea prin forță la 26 iulie, afirmând că dorește să evite „dispariția treptată și inevitabilă” a Nigerului. Instabilitatea crescândă din regiune a determinat luni Franța, fostă putere colonială „a locului”, să își avertizeze cetățenii să nu călătorească în regiunea Sahel, iar pe cei care se află încă acolo să fie prudenți din cauza emoțiilor anti-franceze. Agențiile internaționale de presă relatează că s-au implicat recent și Statele Unite într-un demers diplomatic de calmare a situației din Niger. Astfel, aceste agenții relatează că Victoria Nuland, secretar de stat adjunct al SUA, s-a întâlnit cu liderii loviturii de stat de la Niamey.Victoria Nuland a discutat cu noul șef al Statului Major, generalul de brigadă Moussa Salaou Barmou, dar nu și cu noul lider autoproclamat al Nigerului, generalul Abdourahamane Tchiani, sau cu președintele de drept, Mohamed Bazoum. Bazoum se află în detenție, însă a purtat anterior discuții telefonice cu oficialii americani.Victoria Nuland a declarat jurnaliștilor prezenți la Niamey, capitala Nigerului, că discuțiile cu unii dintre liderii loviturii de stat au durat mai bine de două ore și că SUA și-au oferit sprijinul pentru a restaura ordinea constituțională „dacă cei responsabili de situație doresc acest lucru. Nu pot spune că această propunere a fost acceptată”. Victoria Nuland a declarat după întâlnire că discuțiile au fost „extrem de sincere și destul de dificile„, dar nu au condus către nicio soluție rezonabilă de ieșire din criză. În consecință, SUA a suspendat furnizarea de ajutor umanitar către Niger, cu precizarea că reușita loviturii de stat încă poate fi împiedicată pe cale diplomatică, iar președintele Mohamed Bazoum repus în drepturi.
Nuland a declarat că și-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la afirmațiile potrivit cărora liderii loviturii de stat au cerut ajutorul grupului de mercenari Wagner al Rusiei pentru a menține controlul asupra țării. „Cei care au întreprins această acțiune înțeleg foarte bine riscurile la adresa suveranității lor atunci când Wagner este invitat să ajute”, a subliniat Nuland. Pentru a sublinia că Africa trebuie să-și clădească drumurile spre „pax africana”, țările din componența blocului vest-african (ECOWAS) se vor reuni mâine, adică joi, 10 august, pentru a discuta despre această problemă spinoasă a crizei din Niger. Duminică, puciștii militari din Niger au declarat căau informații potrivit cărora „o putere străină” se pregătește să atace țara, în urma unor informații potrivit cărora șefii militari din cadrul ECOWAS au elaborat un plan detaliat pentru a interveni în forță. Anterior, Abdel-Fatau Musah, comisarul pentru afaceri politice, pace și securitate al ECOWAS, a declarat că, deși au fost puse la punct „toate detaliile privind o eventuală intervenție”, ECOWAS vrea ca „diplomația să funcționeze”. Ce va mai fi? Om trăi și om vedea! Pentru azi am terminat de povestit și vă mulțumesc pentru răbdarea de a fi rămas cu aceste rânduri până la finalul lor! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse și surse foto:
https://www.cotidianul.ro/victoria-nuland-si-lavrov-inspecteaza-ruinele-imperiilor-coloniale/
https://www.veridica.ro/analize/turcia-dupa-vilnius-este-posibila-intoarcerea-spre-occident
