„Oameni care au fost”. Ioan Slavici și vremea sa…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Vremurile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva ei” –  Ioan Slavici

Ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, vă aduc în atenție câteva gânduri în câteva rânduri despre cel care a fost un mare scritor şi jurnalist român, Ioan Slavici. Doresc să mulțumesc, dintru început, tuturor celor ce au contribuit la multitudinea de informații pe care le-am regăsit în sursele pe care le-am înșirat la finalul acestor rânduri. Nu-mi asum paternitatea acestor foarte bogate informații și sper ca această „trecere în revistă” a vieții lui Slavici, bazată pe toate aceste surse, să fie cât mai aproape de realitate. Ioan Slavici, născut la 18 ianuarie 1848, în Șiria, comitatul Arad şi trecut la cele veşnice la 17 august 1925, în Crucea de Jos, județul Putna, a fost un mare scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române. Scriitorul a fost considerat de criticul G. Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele sale „poporale„ și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor. L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, și, la îndemnul acestuia, a debutat cu comedia „Fata de birău” în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul „Mara”, nuvelele „Moara cu noroc” și „Pădureanca”, iar memoriile sale publicate în volumul „Amintiri”, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române. Redactor la „Timpul” în București și, mai apoi, fondator al „Tribunei” din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată „Închisorile mele”, publicată în 1920. Primele trei clase primare le urmează la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o termină la Arad, după ce repetă clasa a patra. Învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864, urmează primele cinci clase la liceul maghiar, cu mari eforturi, întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină. În această perioadă, a studiilor la Arad, devine membru al „Societății de lectură a elevilor români”, coordonată de Mircea V. Stănescu și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Șaguna, În anul 1865, se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, unde începe să simtă dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț cu cai, care au fost nimiciți de o molimă, iar o parte a averii a fost dată ca zestre surorii sale, Maria. Astfel, pentru a urma clasele a VI-a și a VII-a, se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care-i oferă casă și masă. În anul 1866, Slavici participă la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia „Răsunet” a lui Andrei Mureșanu. Rămas fără mijloace materiale, se întoarce la Șiria și se înscrie, elev particular, la liceul maghiar din Arad în anul școlar 1867 – 1868. Pentru a se susține financiar, îl meditează pe băiatul contesei Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de maturitate. Astfel, se înscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. De la Satu Mare se întoarce pe jos, iar timp de șase săptămâni călătorește prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud. În anul 1869, se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care au dorit să se angajeze „scrietor” la vreun notar  pentru a fi aproape de ei. Aici, întâmpină greutăți de ordin financiar nereușind să găsească un mod sigur de a se întreține, astfel este nevoit să accepte invitația colegului său Gheorghe Șerb de a lua masa în casa tatălui acestuia, care era magistrat, iar în casa acestuia, a luat contact cu problemele politicii naționale ale românilor.

Studenția la Pesta este, însă, de scurtă durată, iar perioada de patru luni a petrecut-o mai mult prin cafenele, deoarece profesorii de la Universitate, de origine germană și care vorbeau prost maghiara, nu i-au inspirat încredere. După ce cade bolnav pe stradă și este tratat, în urma intervenției unei spălătorese a spitalului, se întoarce acasă. Aici, ascultă sfaturile mamei și se angajează, peste vară, „scrietor” la notarul din Comlăuș. În această perioadă, experimentează o serie de povești din viața satului românesc care vor fi mai târziu transpuse în proză. Deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata imperială, profită de calitatea sa de student și de-o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena și solicită, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena și se înscrie la Facultatea de Drept. Aici, ajuns, îmbrăcat și întreținut pe cheltuiala împăratului, urma cursurile la universitate în timpul dimineții și făcea instrucție după-amiaza. Deoarece cazarma se afla la opt kilometri depărtare de Universitate, a fost transferat la o cazarmă aflată la a treia casă de Universitate, prin intervenția căpitanului său care era om bun. La Universitatea din Viena, a avut profesori de marcă la variate materii de studiu, dar Slavici s-a declarat interesat de „științele politice”, astfel participă la adunările „Societății literaro-științifică” și ale „Societății literare-sociale România”, unde se discutau, printre altele, diferite subiecte politice ale zilei. În primăvara lui 1870, într-una dintre ședințele „Societății literare-sociale România”, Slavici, citește un referat „Despre libertatea omului ca individ și membru al societății”. Pe Eminescu, care era student la filosofie, l-a observat la cursul de economie națională a lui Lorenz Stein și a crezut că este un albanez sau persan, dar a fost fericit să afle că este român de-al său după ce i-a fost introdus de către medicinistul Ioan Hosanu. Eminescu, care lucra la acea vreme la traducerea operei lui Kant, va avea o influență marcantă în dezvoltarea viitorului scriitor, recomandându-i acestuia să nu-și piardă vremea cu Kant, Spinoza sau Fichte. Urmând sfatul lui Eminescu, începe să citească literatura românilor din Principate șlefuindu-și, astfel, literar, limba sa română de Arad, o limbă expresivă, dar plină de regionalisme. Visul lui Eminescu era să unească cele două societăți studențești românești vieneze într-una singură, iar aici îl va ajuta spiritul pragmatic al lui Slavici, înființând în anul 1871, „România Jună”. Slavici a fost ales președintele noii societăți, iar la prima manifestare politică a societății, a fost unul dintre oratori. În paralel cu înființarea societății „România Jună”, au organizat Serbarea de la Putna de la 15 august 1871 a studențimii române din Austro-Ungaria și din străinătate. Relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici se cimentează cu ocazia organizării Serbării de la Putna, iar rolul lui Slavici în organizarea acesteia este egal cu cel al lui Eminescu, considerând că Slavici a trebuit să dea explicații și să calmeze autoritățile de la Viena, iar, în explicațiile sale, Slavici și-a exprimat convingerea că soarta românilor din Transilvania și Ungaria nu putea fi îmbunătățită decât printr-o politică de fidelitate față de monarhia austriacă. Același tact a fost utilizat de către Slavici, ales președinte al serbării, și în Bucovina pentru a potoli temerile autorităților locale. Spiritul lui Slavici, înțelegător față de națiunile conlocuitoare, și numele acestuia cu conotații străine au fost parodiate de Eminescu care-l numea „frakie gye gyncolo” (frate de dincolo), iar Slavici îl numea pe Eminescu, „Turcule”.

După finalizarea stagiului militar și a anului universitar 1869-1870, în lipsa unei baze materiale sigure, Slavici se întoarce la Șiria, deprimat și îmbrăcat de prieteni, și se gândea să nu se mai întoarcă la Viena, deoarece dreptul care se învăța acolo nu coincidea cu realitatea legislației maghiare, care se aplica și în Transilvania, dar Ion Hosanu i-a găsit un post de meditator de germană pentru doi tineri maghiari din institutul cehului Bilca, astfel Viena îl atrase din nou. În acest timp, Eminescu i-a povestit lui Iacob Negruzzi, la trecerea acestuia prin Viena în vara anului 1870, despre Slavici ca scriitor cu un excelent cap politic, iar, la prima întâlnire dintre Negruzzi și Slavici, aceștia se înțeleg asupra unui studiu despre raporturile dintre români și maghiari care urma să fie publicat în „Convorbiri literare”. La începutul anului 1871, în timp ce lucra la studiul promis lui Negruzzi, publică în foaia societății de lectură a teologilor din Arad, Speranța, un studiu „Despre creștere și mai cu seamă despre creșterea junelor române”. Studiul asupra maghiarilor a fost publicat în „Convorbiri literare„ în numărul din 15 iulie 1871. La îndemnul lui Eminescu, deși Slavici credea mai mult în vocația sa de observator al vieții sociale și politice, începe să aștearnă pe hârtie amintirile și povestirile sale în graiul locurilor natale, astfel debutează în anul 1871, în „Convorbiri literare”, cu comedia „Fata de birău”. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la „Convorbiri literare”. Tot Eminescu l-ar fi îndemnat să scrie și prima poveste în felul cum știa să povestească „Tata bătrân” și, astfel, scrie povestea „Zâna Zorilor”, care a fost citită la „Junimea” în două ședințe la rând și a fost publicată în „Convorbiri literare” în iunie 1872. În același an, 1872, i-au mai fost publicate poveștile: „Ileana cea șireată”, „Peștele pe brazdă”, „Florița din codru” și „Doi feți cu stea în frunte”. În vara lui 1872, se întoarce acasă având multe datorii, iar studierea dreptului austriac i se părea nefolositoare. Aici găsește o mamă bolnavă și un tată în vârstă. Se angajează la Arad, în cancelaria avocatului Mircea V. Stănescu, deputat în dieta Ungariei. Astfel, reia contactul cu viața țăranilor, prin asistarea lor juridică. Colaborează la foaia umoristică „Gura satului”, unde publică povestea „Revoluția de la Pârlești” în 1873. În această perioadă adună mai multe povești și versuri populare din zona Aradului și material despre „Păcală și Tândală” și „Pepelea al nostru”. La Arad, își regăsește dragostea din adolescență, croitoreasa Luiza, care îi complică situația financiară, iar neînțelegerile cu Mircea Stănescu, pe care-l considera un nepriceput, fără cunoștințe literare, îl fac să accepte un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea. Această muncă de arhivar și drumețiile prin satele din jur îl inspiră pentru scrierea nuvelei „Popa Tanda”. Refuză oferta din partea episcopului Miron Romanul de a se întoarce la Arad să lucreze ca redactor al foii bisericești „Lumina”. Legăturile cu viața de la Arad se întrerup odată cu moartea părinților, iar Luiza îl părăsește. Astfel, la sfârșitul anului 1873, a plecat la Viena, cu ajutor financiar de la Junimea, dar nu-și continuă studiile, fiind țintuit luni de zile la pat de o infecție la brațul stâng. În spital, finalizează nuvela „Popa Tanda”. În toamna anului 1874, pleacă la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală „Trei Ierarhi”, iar aici se reîntâlnește cu Eminescu și Miron Pompiliu, cu care împarte odaia, și se împrietenește cu Ion Creangă. Frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler, citește la Junimea și i se publică nuvela „Popa Tanda”, scrie comedia „Toane sau vorbe de clacă”. Pentru scurtă vreme, a fost redactor la „Curierul” din Iași, înlocuindu-l pe Eminescu. În decembrie 1874, spre regretul lui Iacob Negruzzi, pleacă la București fiind numit, de către Titu Maiorescu, secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi. În calitate de secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, Slavici traducea documentele scrise în limbile pe care le cunoștea și alcătuia indicele volumelor. În această calitate, întreprinde călătorii pe la monumentele istorice din Muntenia și Oltenia în vara anului 1875. În martie 1876, consevatorii se retrag de la putere, iar Maiorescu este dat în judecată de către noul guvern liberal pentru sprijinul financiar acordat lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al instrucțiunii publice și al culturii, iar pe Slavici îl destituie din funcția de secretar al comisiei și de la catedra de filosofie a liceului Matei Basarab, unde fusese numit suplinitor la 16 octombrie 1875.

Maiorescu îl ajutase cu o subvenție pentru susținerea examenului de doctorat la Viena în toamna lui 1875, dar Slavici nu a reușit deoarece își pierduse indexul de studii al examenelor anterioare și depășise termenul de înscriere. Astfel, se întoarse la București, unde a continuat munca la documente, iar sub supravegherea sa, a apărut volumul VII în anul 1876, iar în anul 1878, primul volum al unei lucrări de istorie a lui Eudoxiu Hurmuzachi, precum și „Istoria românilor sub Mihai Viteazul” de Nicolae Bălcescu. După ce a fost demis de guvernul liberal, comisia documentelor s-a solidarizat cu Slavici și acesta a continuat să lucreze pentru comisie gratuit. În anul 1875, a început colaborarea cu „Telegraful român” din Sibiu, colaborare pe care o continuă și pe parcursul anilor 1876 și 1877. În același an, i se publică în „Convorbiri literare” povestea „Stan Bolovan” și nuvela „Scormon”, iar în 1876, nuvelele „La crucea din sat” și „Crucile roșii”. În 1875, se căsătorește cu Ecaterina Magyarosy. În 1876, Maiorescu a început să organizeze cercul Junimii de la București, Slavici fiind unul dintre membri, considerat de Maiorescu, cel mai capabil scriitor al întregii Junimi. În același an, a finalizat piesa „Bogdan Vodă”, dar Negruzzi refuză să o publice cu toate insistențele lui Maiorescu. În această perioadă, la București, proza sa epică este influențată de lumea meseriașilor, scriind astfel schița „Ac și ață”, nuvelele „O viață pierdută” și „Norocul”. În anul 1877, Titu Maiorescu preia direcția ziarului „Timpul” și Slavici i se alătură în redacție în speranța că va schimba viziunea liderilor conservatori asupra situației românilor din Transilvania. Slavici s-a ocupat de îngrijirea părții literare și de articolele de politică externă. Pentru a evita chestiunile mai sensibile de politică, considerând că liderii conservatori manifestau o politică de apropiere de Austro-Ungaria, publică articole politice în „Telegraful român” și apoi le reproduce în „Timpul”. Eminescu se alătură redacției în noiembrie 1877, iar Eminescu îl aduce pe Caragiale, întocmind cea mai puternică redacție pe care a putut-o avea un ziar românesc în secolul al XIX-lea. Slavici publică în „Timpul” nuvela „O viață pierdută”, semnată „Tanda”, schițe literare conturând peisaje din viața bucureșteană: „Grădina cu cai”, „Sfântul George”, „Moșii”, cronici literare, cronici dramatice, iar la rubrica Bibliografie, notițe asupra revistelor românești. Viața la redacție a fost stimulantă din punct de vedere literar considerând anturajul, dar cei trei clasici trăiau într-o sărăcie lucie, uitați adesea cu plata de către potentații junimiști. Titu Maiorescu părăsise direcția ziarului, la doar trei luni de la instalare, iar cei trei redactori nu erau plătiți uneori cu lunile. Astfel, Caragiale părăsește redacția în anul 1879, Slavici îl urmează în anul 1880, iar Eminescu rămâne singur până la plecarea sa din anul 1882. În anul 1879, a început lucrul la cartea „Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina”, care a apărut în 1881, la scurt timp după volumul „Novele din popor”. Aceste apariții au reprezentat primele cărți masive ale lui Slavici, iar volumul „Novele din popor” se bucură de o foarte bună apreciere atât în „Timpul”, sub condeiul lui Eminescu, și „Românul”, sub semnătura lui Nicolae Xenopol, cât și în revistele ardelene „Familia” din Oradea, „Biserica și școala” din Arad, „Gazeta de Transilvania” din Brașov. Nuvelele sale sunt traduse de Mite Kremnitz într-o colecție de proză românească, iar astfel Slavici devine cel dintâi dintre marii scriitori ai Junimii care se afirma în deplinătatea valorii sale. În anul 1880, Slavici a obținut catedra de limba română și geografie la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român. În primăvară a întreprins o călătorie lungă prin Banat și Transilvania. În sesiunea 1881 – 1882, Academia Română îl alege membru corespondent. A fost numit într-o comisie literară pentru a face propuneri pentru reforma învățământul secundar și preda ore de limbă română și filosofie la Azilul „Elena Doamna”. Colaborează la revista școlii, „Educatorul”. În vara lui 1882, călătorește în Italia, susținut financiar de către Titu Maiorescu, pentru a se recupera după o perioadă de boală și căutând a pune capăt căsătoriei cu Ecaterina, căsătorie cu care Maiorescu nu fusese de acord de la început. Călătorește la Udine, Veneția, Padova, Bologna, Torino, Verona, Milano. Devine membru al Societății Carpați, împreună cu Eminescu, societate înființată în 1882 pentru susținerea luptei românilor din Transilvania, dar nu au putut realiza prea multe, considerând că politica partidului liberal se apropiase de cea a conservatorilor de apropiere de Puterile Centrale, iar această politică se făcea cu sacrificarea intereselor românilor de peste Carpați. În 1883, se îmbolnăvește din nou și este trimis de Maiorescu la Viena pentru a se trata. La 28 iunie, Eminescu, care se afla în gazdă la Slavici, are primul acces de alienare și este internat la sanatoriu. Slavici a fost foarte afectat de boala prietenului său și încearcă din răsputeri să-l ajute, dar cu această tragică întâmplare se rupea una dintre cele mai puternice verigi care-l țineau legat de România.

În toamnă, Eleonora Tănăsescu, fostă elevă de la Azil și viitoarea lui soție, pleacă la Sibiu, ca directoare a școlii române de fete. În același timp, redactorii „Telegrafului român”, formați de Andrei Șaguna, sunt izgoniți din redacția ziarului. Astfel s-a plănuit crearea unui ziar independent în stare să se opună fruntașilor români care făceau jocul guvernului și mitropolitului Miron Romanul, înscăunat de guvern. În aprilie 1884, pleacă la Sibiu, iar la 14 aprilie, apare primul număr al „Tribunei” sub conducerea sa.„Tribuna” a fost considerată de Slavici „cea mai scumpă dintre creațiunile mele”. Slavici venea la redacție la cinci dimineața și pleca după douăsprezece ore muncite, punând în slujba ziarului toată puterea sa de muncă și inflexibilitatea convingerilor sale morale și politice. Ca director, scria trei articole de fond pe săptămână și material pentru minimum trei coloane în celelalte zile. Slavici a impus la ziar limba literară dezvoltată de către românii de peste munți: Eliade, Bolintineanu, Alecsandri, Bălcescu, Hașdeu, Odobescu, Eminescu și Maiorescu, pe care-i pomenea cu respect în coloanele ziarului. Pe frontispiciul ziarului scria: „Soarele pentru toți românii la București răsare”. Politic vorbind, Slavici avea convingerea, iar cu această convingere a trăit toată viața și din cauza aceasta i s-au atras atâtea nefericiri mai târziu, că românii din Transilvania trebuiau să fie fideli monarhiei austriece, dar pentru o viață națională mai bună trebuiau să lupte pentru o constituție federală, iar uniunea cu românii de peste Carpați trebuia să se înfăptuiască doar printr-o activitate culturală intensă. Așa credea el…Înființează „Foița Tribunei” în care publică multă literatură populară, aceasta fiind considerată baza literaturii române, după exemplul „Convorbirilor literare” și al „Daciei literare” și încurajează scriitorii ardeleni să evoce viața satelor. În „Foița Tribunei”, își publică nuvela „Pădureanca” în anul 1884. Creează Biblioteca populară a „Tribunei”. Astfel, „Tribuna” devine un centru de lucrare literară, în care se întâlnesc talentele, în care nu poate să fie vorba de ardeleni, de moldoveni, de munteni, nici de bănățeni, ci numai de români în viața culturală. În paralel cu activitatea de la „Tribuna”, își face timp și predă limba română la școala română de fete. În noiembrie 1885, divorțează de Ecaterina, iar în primăvara lui 1886, se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu, împreună cu care va avea șase copii, primul, Titu Liviu, născându-se în noiembrie 1886. Scrie tragedia „Gaspar Grațiani”. În 1887, schițează proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria. Din anul 1885, începuse o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului „Tribunei”. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat de agitațiune. Își execută pedeapsa la Vác, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Regimul închisorii din Vác a fost lejer, permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să primească vizite zilnice. În timpul închisorii, Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine. Eleonora, cu un copil de doi ani și așteptând un altul, s-a mutat la Vác pentru a-i fi aproape. În închisoare, află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie1889. După eliberare, merge la Grafenberg, la sanatoriul unde era vechiul să prieten Ion Hosanu și stă o lună pentru recuperare. La sfârșitul lui august 1889, se întoarce la Sibiu și reîncepe activitatea la „Tribuna” la fel de combativ și neschimbat în atitudini. Primul editorial, după închisoare, îi apare la 1 septembrie. Viața la „Tribuna” devine din ce în ce mai dificilă, ziarul având o situație materială precară, fiind persecutat de autorități și subminat de adversarii din Partidul Național Român. Postul lui Coșbuc fusese desființat, iar Slavici îi solicită lui Maiorescu să-l ajute caracterizându-l ca „un tânăr cu minte bătrână, un tânăr de veritabil talent, care nu e nici un cap năvalnic ca Eminescu, dar nicio mediocritate ca Vlahuță”. Dar Maiorescu, supărat de desolidarizarea lui Slavici de politica junimiștilor, nu se conformează rugăminții.

Ultimul editorial al lui Slavici în „Tribuna” apare în februarie 1890. În martie, se întoarce la București. Aici, continuă munca la documentele Hurmuzachi, predă la Azilul „Elena Doamna” și la alte școli particulare. În anul revenirii la București, publică broșura „Școlile noastre sătești” șiîÎnființează, împreună cu Ioan Russu-Șirianu și Ioan S. Nenițescu, „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”. În anul 1892, publică „Un răspuns d-nului B. P. Hașdeu” în care apără memoria lui Eminescu. Prin înțelegere cu editura Socec, începe publicarea în volume a nuvelelor sale. Anul 1893 a fost un an greu de evenimente, în România a avut loc răscoale țărănești, în Transilvania memorandiștii au fost dați în judecată, iar „Tribuna” a fost amenințată cu desființarea, fiindu-i suspendată apariția între 5 decembrie 1893 și 4 ianuarie 1894. Slavici a plecat la Sibiu pentru a ajuta scoaterea gazetei din impas.La reapariția gazetei în 1894, semnează un editorial intitulat „Revedere” în care reafirmă linia neschimbată a gazetei. Între 16 noiembrie 1893 și 24 aprilie 1894, a fost răspunzător de redacție la „Corespondența română„ din București, gazetă înființată pentru a asigura continuitatea publicisticii militante a tribuniștilor. În anul 1894, înființează, împreună cu Caragiale și Coșbuc, revista „Vatra”, unde publică romanul „Mara” cu care încheie perioada inspirației din realitățile transilvănene. În „Vatra” mai publică schițe și povestiri inspirate din viața nouă începută odată cu stabilirea la București. Revista „Vatra” reprezintă începutul semănătorismului și poporanismului în literatura noastră, dar simpatiile socialiste ale revistei nu au fost pe placul Junimii. La 15 iunie 1894, a fost numit de către Academia Română director, iar soția sa a fost numită subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele, unde vor activa pentru paisprezece ani, până în anul 1908. Activitatea de la institut, unde se apleacă spre activitatea de predare și grădinărit, transformând castelul și întinderile lui într-o gospodărie înfloritoare, îl absorb de la literatură, astfel în această perioadă publică doar o schiță în „Albina” și nuvela „Vatra părăsită”, publicată postum, însă, ca profesor de limba și literatură română, istorie și geografie, scrie singur, sau în colaborare cu A. I. Odobescu sau I. Manliu, o serie de manuale foarte apreciate în epocă. Alegerea lui Slavici de către Academie pentru administrarea institutului de la Măgurele, s-a făcut deoarece nu exista o variantă mai bine pregătită. Datorită faptului că s-a implicat în campania Memorandumului în Transilvania, Slavici nu era pe placul conservatorilor și nici chiar a liberalilor, astfel i s-a refuzat alegerea de membru plin în 1890 și premierea volumului său de nuvele din 1892. Demiterea sa din anul 1908 vine ca urmare a articolului „Neamul românesc”, în care critica violent stările de lucruri din România și decăderea moravurilor boierimii. Între anii 1902 și 1904, a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și s-a înglodat în datorii care i-au adus falimentul în 1912, obligându-l să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în casă, fără a-și putea salva investiția. În același an, începe construcția unei case în București și urcând pe schele să inspecteze lucrarea a căzut alegându-se cu mai multe fracturi, iar în urma îndelungatei convalescențe, a rămas diabetic și astmatic. În anii 1902 și 1905, publică cele două romane din ciclul „Din bătrâni”. În 1908, își publică „Poveștile„ în două volume. Între 1908 și 1910, a fost director al ziarului „Minerva”, iar din mai până în iulie 1910, a fost director al agenției de presă din „Corespondența română” și al ziarului cu același nume.

Din septembrie 1910, a fost învățător principal la Școala evanghelică și la Școala superioară de fete din București. În 1913, a fost, pentru puțin timp, redactor la „Buletinul armatei și marinei”. În preajma primului război mondial, a fost director al ziarului „Ziua” din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare. A susținut, alături de regele Carol I, neutralitatea României. Soluția preconizată de Slavici era neutralitatea, însă, dacă ar fi existat temerea unei victorii rusești, atunci a considerat oportună intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. În anul 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești, iar manuscrisele, printre care romanul „Musculița”, i-au fost confiscate și apoi pierdute. La 28 septembrie 1916, a fost pus în libertate de autoritățile române întrucât nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală, nu rezulta nimic compromițător. A rămas la București pe timpul ocupației germane, unde a fost redactor al „Gazetei Bucureștilor”. În această calitate, a criticat panslavismul precum și pe aliații francezi și englezi. Despre regele Ferdinand I a scris că ar avea „drept sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea și Prostia”…În 19 martie 1917, a conchis că sunt vrednici de cea mai aspră osândă oamenii politici care au încălcat tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena.

În 1918, a reiterat, de mai multe ori faptul că, încă din secolul al XVIII-lea, Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut soarta celor din Basarabia. După încheierea războiului, este arestat, din nou, în ianuarie 1919, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare, dar a fost eliberat la 19 decembrie 1919. În cuvântul de apărare la finalul procesului său din 1919, Slavici a spus:„Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă-n spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame.” În ziarul „Avântul”, după finalizarea procesului, Gala Galaction scria:„Ce a greșit Slavici e simplu de tot […] a avut nenorocirea să nu poată, la bătrânețe, să zică altfel decât ce a zis la tinerețe și în floarea vârstei.” La 71 de ani, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură îl face să zacă trei luni în pat. „Viața românească” îi sare în ajutor plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut. În 1920, scrie prima versiune a volumului de memorii „Întemnițările mele”, romanul „Cel din urmă armaș„ și un nou volum de povești. Colaborează la „Umanitatea”, gazetă condusă de C. Costa-Foru, la „Adevărul literar și artistic” și „Viața românească”. În cele două din urmă reviste, începe să-și scrie „Amintirile” despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc și fragmente din „Închisorile mele” și „Lumea prin care am trecut”. În anul 1923, i se publică volumul „Amintiri” și romanul „Cel din urmă armaș” la editura „Cultura națională”. În ultimii doi ani din viață, a scris romanul „Din păcat în păcat”, rămas needitat. Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut de vii care îi amintea de Șiria lui natală. La 17 august 1925, s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi și cuvântul de rămas bun a fost rostit de Gala Galaction. A rămas un reper în literatura română și în manualele de școală. Cât o să mai rămână…

Pentru astăzi, vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto:

1. Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941

„Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900”, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București, 2008

Negoiţescu, I.,„Istoria literaturii române (1800-1945)”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Nicolae Iorga, „Istoria literaturii românești contemporane”, Editura Adevărul, București, 1934

Săndulescu, Al. (2008), „Întoarcere în timp: memorialiști români”, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Muzeul Național al Literaturii Române

https://www.lecturadigitala.ro/ro/articole/biografii/101-ioan-slavici

https://www.agerpres.ro/documentare/2020/08/17/documentar-95-de-ani-de-la-moartea-scriitorului-ioan-slavici-17-august–556408?fbclid=IwAR1L-rKxE1386YKMbvXLw5ssm5dvF6Hf_BRpo_T0buo2wFUeDbnJF6D5uUM

https://www.globalinfo.ro/z/biografie_ioan_slavici.htm

https://historia.ro/sectiune/portret/arestarea-lui-ioan-slavici-un-clasic-al-567884.html

https://www.youtube.com/watch?v=t4STEb1r-Kw

http://arhiva.formula-as.ro/2010/940/mica-enciclopedie-as-27/amintiri-de-familie-ioan-slavici-12994

http://www.enciclopedie.info/ioan-slavici/

http://www.autorii.com/scriitori/ioan-slavici/ioan-slavici-date-biografice.php

https://miniziarul.files.wordpress.com/2015/11/ioan_slavici-no-antet.pdf

https://rdz.ro/referat/referat-romana/ioan-slavici-viata-si-opera-sa.html

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/76-ioan-slavici-1848-1925

http://informatii-pretioase.ro/ioan-slavici-unu-dintre-cei-mai-mari-scriitori-roamani/

https://www.edusoft.ro/ioan-slavici-vocea-satului-ardelean/

http://liceul-neuman.ro/wp-content/uploads/2017/01/articol-prietenie-Eminescu-Slavici-1-.pdf

http://www.ioanslavici.eu/opere.php#.XDrrxjAzbGh

https://www.ziaruldevrancea.ro/special/educatie/astazi-despre-ioan-slavici–scriitorul-inmormantat-la-panciu