Jurnal FM 
„Oameni care au fost”. Octavian C. Tăslăuanu, critic literar, memorialist, publicist şi om politic…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on noiembrie 2, 2022
Motto: „Epoca noastră, care cere opinii clare şi atitudini morale ferme, încă nu l-a „valorificat” pe deplin, încă nu i-a atribuit un loc exact în galeria personalităţilor. Un loc pe care Tăslăuanu îl deţine, totuşi. Un loc pe care oamenii de cultură ai acestui nou secol îl circumscriu prin reeditări şi studii.” – Nicolae Bucur, despre Octavian C. Tăslăuanu
Stimați cititori, așa cum știți deja, în fiecare miercuri, aici, la „Jurnal de Brașov”, sub titlul „Oameni care au fost”, vă invit să mai aflăm câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre, fie ei din Brașov și împrejurimi, fie de pe tot cuprinsul țării și din toate timpurile. Astăzi, vă propun să vedem împreună câteva elemente principale din viața celui ce a fost Octavian C. Tăslăuanu. Cine a fost acesta? Pentru cei care nu au auzit despre el, acesta a fost un renumit critic literar, memorialist, publicist şi om politic ardelean. Aflat la conducerea „Luceafărului” între anii 1903 şi 1919, a jucat, prin poziţia deţinută la cea mai de seamă revistă culturală a românilor transilvăneni, un rol deosebit de important în lupta dusă pe tărâm cultural pentru realizarea dezideratului de desăvârşire a unităţii naţionale.
Octavian Codru Tăslăuanu s-a născut la 1 februarie 1876, în familia preotului Ioan Tăslăuanu din satul Bilbor, Comitatul Ciuc, Plasa Tulgheș, fiind cel de-al doilea dintre cei unsprezece copii ai familiei, primul băiat și primul care avea să rupă tradiția vechii familii preoțești originară de pe Valea Tazlăului. Înainte de împlinirea vârstei de cinci ani, este înscris la școala primară din sat, unde se inițiază în tainele alfabetului și scris-cititului chirilic, timp de trei ani, avându-i ca învățători, printre alții, și pe tatăl său, care „… făcea și el pe profesorul de religie în școală”. Își continuă apoi studiile la Școala Primară din Sânmiclăuș (Municipiul Gheorgheni de astăzi), unde din cauza faptului că nu cunoștea deloc limba maghiară, este înscris tot în clasa a III-a. Fără a mai parcurge clasa a IV-a (se presupune că tatăl acestuia a prezentat ulterior un certificat de absolvire a școlii primare din satul natal), trei ani mai târziu (1889), la aceeași școală, absolvă trei clase de gimnaziu inferior, obținând rezultate mediocre. Nemulțumit de acest lucru, preotul Ioan, fără a-l consulta pe Octavian, vrea să-l transfere la o școală din Bistrița, cu predare în limba germană. În urma unei sumare verificări a cunoștiințelor generale dobândite la diverse materii, directorul școlii, văzând nivelul de pregătire al elevului, îi comunică faptul că îl înmatriculează, din nou, în anul III de gimnaziu. Neacceptând această situație, în aceeași zi își continuă drumul mai departe, spre Năsăud, unde își va încheia anul IV de gimnaziu. Acolo, va auzi pentru prima dată cântecul național „Trei culori”, învățând totodată și două dansuri populare, „Călușarul” și „Bătuta”. Educat și perseverent, tatăl lui, considera că pentru educația școlară a fiului său, în vederea unei cariere temeinice, trebuie să cunoască foarte bine limba maternă și limbile germană și maghiară. Astfel, în toamna anului 1890, îl înscrie în primul an de gimnaziu superior (clasa a V-a), la Liceul Ortodox Român „Andrei Șaguna” din Brașov, avându-l ca dascăl pe Virgil Onițiu. Acesta îi va corecta numele în Tăslăuanu din Tesloan (așa cum apărea scris în certificatele școlare din cele patru clase de gimnaziu inferior), tot el fiind cel care îi va sădi interesul pentru literatură, motiv pentru care va repeta cursurile aceleași clase, devenind astfel coleg cu Sextil I. Pușcariu. Aflat mereu sub amprenta și directa îndrumare a părintelui său, este transferat la Blaj, cu gândul ca după terminarea liceului să urmeze seminarul teologic. În Blaj, Octavian C. Tăslăuanu avea să trăiască și primele emoții născute de starea angajării lui directe pe baricadele luptei naționale, când, la presiunea autorităților, conducerea școlii a impus schimbarea statulului „Societății de lectură a elevilor”, prin care se prevedea introducerea pe lângă limba maternă și limba oficială a statului, adică limba maghiară. Această cerință a fost respinsă de elevi, cel mai vehement protestatar fiind Iosif Șchiopul (viitorul prieten al lui Tăslăuanu și colaborator al Revistei Luceafărul), care a fost exmatriculat. În semn de solidaritate cu acesta, liceenii claselor a VII-a și a VIII-a au refuzat să mai participe la orele de curs, declarând grevă, însă în cele din urmă această manifestație a fost stinsă prin chemarea părinților la Blaj, și elevii obligați să semneze câte o cerere individuală pentru reprimirea la cursuri. Cea de-a doua participare la o manifestație națională a lui Octavian C. Tăslăuanu a avut loc în luna februarie a anului 1894, când elevii liceului, aflând de prezența la Blaj a unuia dintre inițiatorii și semnatarii Memorandumului, marele Vasile Lucaciu (sosit pentru a obține de la forurile mitropolitane greco-catolice anularea suspendării din postul de preot din Șișești), au organizat o manifestație, fiindu-i aduse omagii prin scurte cuvântări și aclamat ulterior spre seară, pe străzi până la gară. În 4 mai 1894, o parte dintre membrii Comitetului Central al Partidului Național Român vor pleca în același tren de la Sibiu spre Cluj, călătoria lor transformându-se într-o amplă manifestație. Astfel, și în gara din Blaj, zeci de oameni, înfruntând amenințările autorităților maghiare, i-au primit pe delegați cu flori, urale, panglici tricolore și cântând la apropierea trenului „Deșteaptă-te române”, la această scenă participând și elevii internatului, unde se afla și tânărul Octavian. Punctul culminant al sentimentului naționalist trăit de adolescentul Octavian C. Tăslăuanu, s-a petrecut la terminarea liceului (1895), când, fără înștiințarea profesorului lor coordonator (Chiriac B. Groze), împreună cu câțiva colegi, a hotărât să inscripționeze pe tabloul de absolvire următoare deviză: „Venin vom lua, în foc ne vom scălda, pentru idealul național”. Urmare a acestui fapt, autoritățile statului au început o anchetă condusă de Procurorul Tribunalului din Alba Iulia și un comisar al guvernului de la Budapesta, pentru a cerceta și identifica inițiatorii acelei devize iredentiste, atribuind vina întreg corpului profesoral, pe care l-au acuzat de „spirit naționalist potrivnic statului ungar”. O parte dintre absolvenți, între care și Tăslăuanu, au hotărât să-și asume întreaga vină, lucru ce a dus la exmatricularea acestora și la interdicția de a-și susține examenul de maturitate în școala respectivă. Pe certificatul de absolvire al acestuia sunt scrise următoarele: „Prin sentinția Înaltului Ministeriu de culte și instrucțiune publică, pe data de 18 septembrie 1895, no. 45.490, fu eliminat din acest gimnaziu pentru că a folosit pre o grupă de fotografii deviza contrarie statului, deci nu i se concede a face examenu de maturitate la acest gimnaziu”. Împiedicat să-și definitiveze studiile, ocupă funcția de practicant în cancelaria notarului din Bicaz, primind un salariu modest. În luna decembrie a aceluiași an, își susține în cele din urmă examenul de bacalaureat la Gimnaziul Superior Fundamental din Năsăud. În calitate de funcționar public al notariatului din Bicaz, refuză să participe la celebrarea „mileniului maghiar” de existență, organizat la sfârșitul secolului al XIX-lea (8 iunie 1896), fapt ce va avea repercusiuni directe în evoluția profesională a acestuia, fiind nevoit să renunțe a se mai prezenta la examenul pentru obținerea funcției de notar. Au urmat apoi alți doi ani de neîmpliniri și căutări în încercarea de obținere a unei burse de studiu la Blaj, pentru a deveni inginer minier; respectiv o solicitare la Domeniul Coroanei din Bicaz pentru a fi admis la silvicultură în cadrul Școlii Centrale de Agricultură din Herăstrău, demers soldat, din nefericire, tot cu un răspuns negativ. Toate aceste zbateri au fost întreprinse deoarece știs că tatăl său îl va obliga să se înscrie la Seminarul Teologic din Blaj. Acest lucru tocmai s-a și întâmplat, când fără știința sa, preotul Ioan Tăslăuanu a făcut o cerere prin care lui Octavian i s-a rezervat un loc, așteptându-l întreg anul școlar. Nesupunerea la indicațiile părintelui său va duce la încetarea oricărui sprijin financiar pentru a studia altceva, timp de câțiva ani. După un alt episod eșuat în găsirea unui loc de muncă, petrecut la două institute din Craiova (Frateș și Arnold), primește ordinul de recrutare, prilej cu care s-a hotărât să devină ofițer activ în armată. În cea austro-ungară, el fiind cetățean austro-ungar…
În toamna anului 1897, la Odorheiu Secuiesc, cere permisiunea de a fi trimis pe Coasta Mării Adriatice, la Pola, unde funcționa Școala de Marină a Monarhiei Austro-Ungare. Acolo, timp de șase luni, la Regimentul 87, va avea parte de o pregătire militară foarte severă, însă și aici, din motive independente de voința sa, nu are parte de noroc în îmbrățișarea carierei de ofițer, în cele din urmă fiind înaintat la gradul de sublocotenent în rezervă și lăsat apoi la vatră. Întors în țară, cu numai 50 de coroane în buzunar, primiți de la mama sa, ajunge în București, unde în scurt timp este încadrat în învățământul particular, la „Institutul de Băieți Clinciu-Popa”, în calitate de profesor pentru clasele primare și ca meditator pentru liceu, primind pentru aceasta o retribuție modestă. Între 1898 și 1902, urmează cursurile Facultății de Filosofie și Litere ale Universității din București, beneficiind de îndrumarea unor profesori de mare prestigiu intelectual, precum: Titu Maiorescu, Ovid Densușianu, Dimitrie Onciul, Simion Mehedinți și Nicolae Iorga, care „…predica un naționalism de muncă încordată, un naționalism constructiv, întemeiat pe adevăr și pe o adâncă iubire de neam.[…] Asupra mea naționalismul propăvăduit de N. Iorga a avut o înrîurire covîrșitoare.” Pe lângă frecventarea cursurilor de la facultate și activitatea didactică de la Liceul Francez din capitală, situat pe Calea Moșilor (începând din anul II de studiu, pentru a se putea întreține, preda cursuri de Limba Română la clasele I-III de liceu și Istoria Românilor în clasa a IV-a liceală, ocazional fiind și profesor de gimnastică), lua parte la cercurile literare tinere („Floarea albastră” și „Cafeneaua Literară”), intrând în contact cu scriitori și tineri artiști reprezentativi, precum: Ioan Slavici, Alexandru Lapedatu, Valentin Bude, Constantin Sporea, Ilarie Chendi, Ioan Bianu și mulți alții. După absolvirea facultății, la vârsta de 26 de ani, sub recomandarea lui Ioan Bianu de la Academia Română, este numit pe postul de secretar la Consulatul General al României din Budapesta, post care rămăsese vacant în urma pensionării lui Ion Poruțiu, fost redactor al ziarului „Federațiunea”. Octavian C. Tăslăuanu nu putea concepe ideea de a rămâne un simplu funcționar al consulatului, făcând din activitatea sa un post de luptă pus în slujba națiunii române. În luna iulie a anului 1902, face cunoștiință cu un grup de studenți români organizați în Societatea Academică „Petru Maior”, care, „pătrunși de un înălțător spirit patriotic și de dragoste nemărginită față de poetul național, Mihai Eminescu”, au editat o revistă literară intitulată „Luceafărul”, din al cărui comitet de redacție făceau parte Alexandru Ciura (redactor șef) și Aurel P. Bănuțiu (editor și redactor responsabil), iar în calitate de membri figurau: Octavian Goga, Ioan Lapedat, Ioan Lupaș, Ioan Montani, Sebastian Stanca, Dionisie Stoica și George Zaria. I s-a înaintat propunerea de a deveni colaborator, având ca sarcină principală verificarea și corectura din punct de vedere al limbii și al stilului, a materialelor ce urmau a fi publicate în revistă. Începând cu cel de-al doilea număr al revistei, la pagina 14, publică câteva note, fără a se semna, din cauza posturii sale de funcționar diplomatic. Dându-și iute seama că, pentru editarea în continuare a publicației, era nevoie de cineva care să pună suflet și pricepere, Octavian C. Tăslăuanu s-a hotărât în cele din urmă să-și asume direct această sarcină, fiind decis să facă din aceasta nu numai o revistă literară a tineretului studențesc, ci și „… o tribună de propagandă națională, de trezire a conștiinței românești unitare”, imprimând „un accentuat caracter specific românesc, grupând în jurul ei rînd pe rînd, aproape pe toți scriitorii de seamă ai vremii. Revista Luceafărul a devenit un steag de luptă națională…
Odată cu preluarea revistei de la Aurel P. Bănuțiu (la 28 martie 1903), stabilește redacția chiar în locuința sa, fiind ajutat îlucrul de redacție de Octavian Goga, alături de care întâmpină greutăți cauzate de lipsa finanțării cheltuielilor cu apariția revistei. Începând cu 1 ianuarie 1904, tipărește nr. 1 al revistei pe o hârtie specială, având pentru prima dată coperta color și o extensie de 48 pagini. Tirajul a fost unul deosebit de mare la acea vreme (5.000 de exemplare), distribuit în toată Transilvania. În numărul 2 din 15 ianuarie 1904, realizează întâiul volum tematic, închinat Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva, pseudonimul literar), la împlinirea a 60 de ani de viață (completat ulterior cu alte note aniversare în nr. 24 al revistei, anul 1913), iar la jumătatea anului, în luna iulie, numerele 12 și 13 ale revistei au fost închinate unui moment istoric deosebit ce comemora 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. În urma acestui succes, numărul abonamentelor a crescut vertiginos, între colaboratorii de seamă numărându-se: Nicolae Iorga, Ștefan O. Iosif, Ion Agârbiceanu, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Lupaș, Sextil Pușcariu, Ilarie Chendi, Maria Cunțan, Alice Stephanie Stănescu Călugăru, Alexandru I. Hodoș, respectiv Octavian Goga, aflat în plină afirmare. În decursul timpului, va continua editarea unor serii de numere speciale dedicate marilor personalități, care sintetizau în cel mai înalt grad trăsăturile spiritualității românești (Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, I. L. Caragiale, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Aurel Vlaicu, Constantin Brâncuși ș. a.), dar și membrilor Academiei Române (Sextil Pușcariu, Ioan Bianu, Titu Maiorescu, August Treboniu Laurian, Nicolae Iorga).Octavian a înființat propria tipografie. Acolo a văzut lumina tiparului culegerea de „Poezii ”a lui Octavian Goga, care i-a adus poetului un adevărat triumf, Academia Română acordându-i premiul „Năsturel Herescu”. Au urmat apoi cărțile de proză ale lui Ion Agârbiceanu („De la țară”), Alexandru Ciura („Icoane”), Ioan Slavici („Mara”), și multe altele. În luna august a anului 1905, participă la serbările legate de inaugurarea Muzeului „Asociațiunii” ASTRA din Sibiu (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), prilej cu care se întâlnește personal cu o parte dintre colaboratorii revistei. În urma propunerii înaintate de prietenul său Octavian Goga (secretar literar al „Astrei” din Sibiu), coroborat cu cauze de natură financiară, la sfârșitul anului 1906, ia decizia de a se muta cu tot cu revistă la Sibiu, demisionând din funcția de diplomat. Cu puțin timp înainte de aceasta, este ales secretar administrativ al „Asociațiunii”, activând în acel post până în anul 1914. Acolo, inițiază o serie de cursuri de alfabetizare pentru țărani, conferințe pe teme agricole, crește numărul despărțămintelor și al bibiliotecilor, intensifică activitatea editorială de tipărire a publicațiilor de popularizare a culturii și științei românești (Revista Transilvania).
Înzestrează Biblioteca Centrală a Asociațiunii cu o colecție de aproape 300 de titluri, formată din diverse cărți de istorie și diferite antologii ale clasicilor: Vasile Alecsandri, Ion Creangă, George Coșbuc, Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu, Anton Pann, etc. Tot atunci, realizează și o organizare a colecțiilor după sistemul aplicat de Academia Română, cu fișe pe materii, înființând secția periodicelor și cea a manuscriselor. De asemenea, Octavian C. Tăslăuanu a fost însărcinat și cu conducerea, respectiv dotarea Muzeului de Istorie și Etnografie al Astrei, reușind, până în 1909, să mărească colecția muzeului la peste 4.000 de exponate. Revista sa „Luceafărul”, în perioada sa sibiană (1906-1914), cunoaște cea mai prosperă perioadă atât din punct de vedere financiar, cât și al calității diverselor articole cu conținut cultural, social, chiar și politic, care potrivit memorialistului, a devenit o „oglindă a tuturor frămîntărilor vieții romînești”, „amvonul tinerei generații a Ardealului … […] templul la altarul căruia talentele literare și artistice slujeau ca niște preoți ai culturii”, purtând cu sființenie în sufletele lor, speranța „… întrupării marii idei, cînd toată obștea neamului nostru va serba izbîndirea unui gînd pribeag încă …” Tema legată de nevoia culturalizării satului românesc a rămas constantă în scrierile lui Octavian C. Tăslăuanu, așa fiind de pildă „Șezătorile literare”, unde notează următoarele: „Înainte de a ne apuca să luminăm poporul, ar trebui să fim în clar de ce învățătură are acest popor lipsă pentru ca să-și cîștige mai ușor pîinea de toate zilele, ca să-i fie mai ușoară lupta pentru existență ?”. În același context, se înscrie și amplul articol intitulat „Două culturi-Cultura domnilor și cultura țăranilor”, publicat în Luceafărul nr. 4 din 15 februarie 1908, unde este abordată problematica culturii materiale și spirituale a celor două clase sociale. Acest material s-a încheiat cu o întrebare legată de speranța apariției unei generații tinere care să aibe curajul și tăria de a lupta pentru o cultură națională.
Ca o completare la acest demers, în 1911, publică alte trei articole apărute atât în Revista Luceafărul cât și în Revista Transilvania, prin care sublinia unitatea culturală și trezirea conștiinței românești. În nr. 4 din 16 februarie 1909 al Revistei Luceafărul, legat de aniversarea a 50 de ani de la Unirea Principatelor, Octavian C. Tăslăuanu semnează un articol intitulat „Unire”, în care afirma următoarele: „La 24 ianuarie s′au împlinit 50 de ani, de când dincolo de Carpați răsună, într′un glas de însuflețire și de sărbătoare, hora unirei. […] Un neam, care a dat dovadă că e în stare să trăiască clipe de înălțare și de întinerire sufletească, cum a fost cea a primei Uniri, are dreptul să nădăjduiască într′un viitor mare, care-i va cere întreaga lui putere de viață pentru a putea fi o podoabă a omenirii și a naturii ce l-a creat”. Din păcate, toate aceste acțiuni literare și culturale depuse în afirmarea unității românești au fost întrerupte la mijlocul lunii iunie 1914, când Octavian C. Tăslăuanu, ofițer al armatei austro-ungare, a fost mobilizat pe frontul din Galiția. Ultimul număr al Revistei Luceafărul, închinat armatei române, va deveni o raritate, fiind distrus în depozitul tipografiei, întrucât se vorbea despre dezmembrarea monarhiei dunărene, respectiv despre eliberarea și necondiționata unire a Transilvaniei cu patria mamă. Editarea revistei s-a reluat abia din 1919, la București, când Octavian C. Tăslăuanu figura în calitate de director al acestei publicații. Atunci, va publica șase articole privind consolidarea Unirii de la 1918. Din cauza unor vicisitudini cu multiple conotații, s-a ajuns, din păcate, la condiția de încetare a apariției revistei, ultimul număr fiind cel din luna mai a anului 1920.
Cât despre perioada sa de front, după trei luni de mobilizare pe frontul din Galiția, Octavian C. Tăslăuanu, rănit și bolnav, se tratează la sanatoriul din Mehadia, de unde reușește apoi, să treacă munții, în România, ajungând la București. Acolo, împreună cu alți mari luptători ai timpului (Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Titulescu, Onisifor Ghibu), inițiază o amplă propagandă în favoarea ieșirii României din neutralitate, mizând pe intrarea în război împotriva asupritorilor românilor din provinciile înstrăinate. Prima sa manifestare în această direcție a corespuns cu publicarea în vara anului 1915, la Editura „Librăriei Școalelor” C. Sfetea, a volumului de impresii și povestiri de pe frontul galițian, intitulat „Trei luni pe cîmpul de războiu –ziarul unui romîn ofițer în armata austro-ungară ce a luat parte cu glotașii romîni din Ardeal la luptele din Galiția”.
Valoarea documentară și caracterul ei naționalist a determinat tipărirea acesteia în trei ediții consecutive, fiind tradusă în limbile franceză, engleză și italiană. Tipărirea acestei opere literare a dat naștere, totodată, și la violente polemici între susținătorii și adversarii Puterilor Centrale, unii considerându-l pe Tăslăuanu ca „fugar ardelean care a dezertat de la postul său, făcându-și un titlu de glorie din trecerea frauduloasă a graniței pentru a brava pe străzile Bucureștiului”. În anul următor, la aceeași editură, publică o culegere de reportaje și nuvele cu titlul „Hora obuzelor. Scene și icoane din războiu”, care este socotită drept cel dintâi volum de proză românească inspirată din primul război mondial. Ca orator, Octavian C. Tăslăuanu a desfășurat și o intensă activitate propagandistică la revistele „Tribuna”și „Epoca”. A aderat și la organizația patriotică „Federația unionistă”.După intrarea României în război, Octavian C. Tăslăuanu, împreună cu alți refugiați care fuseseră ofițeri în armata austro-ungară, și-a manifestat dorința de a fi acceptat ca ofițer combatant, însă a fost refuzat pe motivul că nu avea cetățenia română.Existau idioți și pe atunci! A căutat o soluție adresând Consiliului de Miniștri un memoriu prin care se cerea înființarea unor regimente formate din români transilvăneni și bucovineni luați prizonieri în Rusia, precum și din refugiați aflați în țară, acțiune rămasă însă fără rezultat. Începând cu 23 ianuarie 1917, este numit translator pe lângă Comandamentul Diviziei 7 Infanterie de pe Valea Trotușului. În urma ordinului din data de 22 aprilie 1917, este numit la Biroul de Informații de la Corpul IV Armată, dislocat la Onești, fiindu-i recunoscută apoi calitatea de cetețean român și avansat ulterior la gradul de căpitan. În toamna anului 1918, la Iași, în calitate de secretar al Comitetului Național al Românilor Emigranți din Austro-Ungaria, se dedică, împreună cu istoricul Alexandru Lapedatu, pentru organizarea de regimente ardelene și bucovinene, recrutate din români prizonieri, proiect pe care-l înaintează Consiliului de Miniștri și Regelui Ferdinand, care îl aprobă. Tot în acestă perioadă tipărește și broșura „Pentru neam. De ce România nu putea urma altă cale?”, în care argumentează intrarea României în război, sprijinind politica de înfăptuire a unității naționale. După înlăturarea guvernului Marghiloman, în urma unor manifestații entuziaste pentru unire, Tăslăuanu îi scria lui Sextil Pușcariu, angajat în mișcarea bucovineană: „Am ajuns Sextile, și vremurile astea. Am satisfacția sfîntă de a ne vedea visurile întrupate, visuri pentru care am luptat și noi, cît ne-au ajutat puterile”. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare consfințește actul istoric al unirii Transilvaniei și celorlalte ținuturi cu România. Ca o recunoaștere a meritelor sale, Octavian C. Tăslăuanu este numit „membru al Marelui Sfat Național Român”, însă rapiditatea evenimentelor a dus la imposibilitatea participării sale la acest măreț act. Fiind o fire luptătoare și energică, dornică de a se implica în procesul de refacere a României Mari, la alegerile din anul 1919, Octavian C. Tăslăuanu este ales deputat de Tulgheș, candidat din partea Ligii Poporului. Tot atunci, ajunge vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români, apoi Ministru al Comerțului și Industriei (perioada 13 martie – 16 noiembrie 1920) și respectiv Ministrul Lucrărilor Publice (16 noiembrie – 1 ianuarie 1921), în Guvernul Alexandru Averescu, iar apoi în 1926, senator de Mureș. În scurta sa perioadă ministerială, s-a dovedit a fi extem de activ, inițiind o serie de legi și reforme în vederea reorganizării economiei naționale. În semn de respect pentru activitatea sa militară, în anul 1921, Octavian C. Tăslăuanu, este decorat cu cea mai înaltă distincție a statului român, Ordinul Național „Steaua Românei”, pentru militari, având pe revers două spade.
După retragerea din viața politică, a început să realizeze un amplu ciclu de scrieri cu caracter autobiografic, intitulate sugestiv „Spovedanii”, compus din 15 volume, primul urmând a fi „Satul meu. Amintiri din copilărie și tinerețe” (care va vedea lumina tiparului abia în 1976, cu ocazia aniversării centenarului nașterii scriitorului), și să se încheie cu un volum de articole publicate după terminarea primului război mondial. De menționat sunt și cele două volume cu caracter economic, în care Octavian C. Tăslăuanu prezintă un amplu proiect de redresare economică a țării („Producția –un program economic”, 1924 și „Politica economică a României -1930”, 1931). Doi ani mai târziu (1933), la Tipografia „Bucovina” I. E. Torouțiu din București, vede lumina tiparului un volum de articole publicistice, intitulat „Valuri politice”, confiscat abuziv încă de sub tipar. În 1935, la Editura Miron Neagu din Sighișoara, îi apare volumul „Sub flamurile naționale”, care cuprinde o serie de note și documente din Războiul de Întregire al Neamului (vol. I). Cu toate că, până în 1938, termină și celelalte volume (II, III și IV), acestea vor rămâne în faza de manuscris până la sfârșitul vieții acestuia.
Răpus de o lungă suferință, la 23 octombrie 1942, se stinge din viață, la vârsta de 66 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București. În memoria lui Octavian C. Tăslăuanu, revista Luceafărul, Anul II, Nr. 12 din decembrie 1942, publică o serie de însemnări din viața și activitatea acestuia, avându-i ca autori pe Ion Agârbiceanu, Ilie Dăianu, Petre Poruțiu, Aurel P. Bănuț și Victor Papilian. Așa cum s-a văzut și în rândurile de mai sus, o mare parte dintre operele lui Octavian C. Tăslăuanu au rămas nepublicate, sau în faza de proiect, până la trecerea acestuia la cele veșnice. Abia în primăvara anului 1976 (22-23 mai), la inițiativa profesorului Ilie Șandru din Toplița, a avut loc aniversarea centenarului nașterii lui Octavian C. Tăslăuanu. În prima zi, la Toplița, a avut loc prezentarea unui număr de 17 comunicări despre biografia și activitatea lui Octavian C. Tăslăuanu, înmănunchiate și publicate, doi ani mai târziu (1978), într-un volum comemorativ. Tot acolo, este prezentată o cronologie a vieții publicistului, urmată de câteva note „In memoriam”, apoi o fișa bibliografică și câteva fotografii, respectiv articolul „La un popas”. Acesta a fost scris de către Tăslăuanu cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, publicat postum (1976), de nepotul dinspre fiică, nimeni altul decât Gelu Voican Voiculescu, mai întâi în revista „Vatra”, nr. 8, la Târgu-Mureș, și inclus ulterior în volumul comemorativ. A doua zi, în comuna natală, Bilbor, a avut loc o adunare omagială, prilej cu care s-a tipărit la Editura Minerva din București, volumul „Spovedanii”, ediție îngrijită de Gelu Voican Voiculescu, cu o prefațăsemnată de istoricul Vasile Netea.
După 1990, cinstirea memoriei sale, ca fiu al comunei Bilbor a revenit în actualitate printr-o serie de manifestări aniversare și ridicarea a două busturi în memoria sa. Devine patronul spiritual al școlii gimnaziale din Bilbor și al liceului teoretic din Toplița. Începând cu anul 2005, cu anumite întreruperi, în jurul datei de 1 februarie se organizează sesiunea de comunicări și referate „Octavian Codru Tăslăuanu pe coordonatele timpului”.Merită să ne înclinăm câteva momente în amintirea sa! Și-a dedicat viața țării și nu buzunarului propriu! Vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Bucur, N. (1996), „O personalitate harghiteană în lupta pentru unire –Octavian C. Tăslăuanu”, Angustia, 1, pp. 217-221, Sfântu-Gheorghe.
Ţipu, Corina – „Octavian C. Tăslăuanu”, Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu, Seria Personalia, nr. 15, Sibiu, 2007
Buta, M., G., Onofreiu, A. (2016), „Victor Moldovan. Memorile unui politician din perioada interbelică”, vol. I. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
Șandru, I. (1997), „Pe urmele lui Octavian Codru Tăslăuanu”.Târgu-Mureș: Editura Petru Maior.
Șandru, I. (2012a), „Pe urmele lui Octavian Codru Tăslăuanu”, Ediția a II-a revăzută și adăugită.Târgu-Mureș: Editura Nico.
Șandru, I. (2012b), „Octavian C. Tăslăuanu și Războiul de Reîntregire a Neamului-file dintr-un manuscris”, Acta Bacoviensia X (2015): 693-698, Onești: Editura Magic Print.
https://informatiahr.ro/bilbor-145-de-ani-de-la-nasterea-lui-octavian-codru-taslauanu/
https://www.academia.edu/40081209/Octavian_Codru_T%C4%83sl%C4%83uanu_contribu%C5%A3ii_la_cercetarea_socio_economic%C4%83_a_spa%C5%A3iului_rural_rom%C3%A2nesc_%C3%AEn_prima_jum%C4%83tate_a_secolului_al_XX_lea
