„Moara cu povești”. Despre limba română, cuvinte și prime înscrisuri în limba română – partea întâi…  
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet.”- Fănuș Neagu

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să plecăm, din nou, într-o scurtă călătorie. Azi vă propun o incursiune printre câteva „povești” despre limba română și scrisul în limba română. Firește, vor fi, ca de obicei, câteva gânduri în câteva rânduri, pentru că este imposibil de tratat un subiect așa de vast și așa de sensibil în câteva pagini.

„Moara cu povești” de azi mi-a fost inspirată de o conversație auzită-n parcul central al orașului meu natal Carei și care a avut loc între două persoane, respectabile la prima vedere, pe marginea originii limbii române și a scrisului în limba română. Auzind conversația, purtată cu voce tare, pentru mine a fost foarte clar că persoanele respective nu prea citiseră (către deloc) prea multe despre originile limbii române și nici nu aveau tangență cu cititul, în general, dar vehiculau cu o tărie și o vehemență demnă de o cauză mai bună niște teorii elucubrante despre cum noi, românii, am fi „miezul din gogoașa aia mare a Universului”, de unde a iradiat limba ancestrală a Europei, iar dacii erau cei mai tari „latiniști” ai timpurilor antice! Și „butonau” din greu niște postări de pe Facebook ale unor „pricepuți” răspândaci de prostii cu iz de veridicitate! Mă consider un patriot, de felul meu, și un modest cunoscător al istoriei naționale, atât cât o poate face un oarecare cetățean care citește mereu câte ceva despre aceasta și cred că mai știu una-alta despre istoria acestor locuri și a oamenilor ce au locuit aceste locuri. Am îndrăznit, așadar, să interferez cu enormitățile pe care le debitau cei doi domni, dar mi-am dat seama repede că mai bine încerc să am o conversație cu bătrânii arbori ai parcului dendrologic din centrul orașului Carei decât cu cei doi domni…Mai era puțin și intram, cu ei, și-n lumea „reptilienilor” și a Noi Ordini Mondiale, despre care știau tot și de toate…A, erau „specialiști” și în numerologie și mă întrebau că, dacă tot locuiesc în Brașov, nu-l cunosc pe un mare „numerolog” trăitor sub Tâmpa, care știe totul despre orice?! Mi-au zis și numele acelui așa zis scriitor… Erau tare mirați că nu-l cunosc pe acel individ destul de dubios și degrabă „păcălitoriu” de minți „permeabile” la „basme” moderne, ornate cu pudră conspiraționistă, luate cu titlu de adevăr! Revenind la normalitate (cel puțin la normalitatea mea, zic), în mediile de specialiști filologi și istorici români circulă diverse teorii referitoare la formarea poporului român și, implicit, a limbii române. Formarea limbii române reprezintă o permanentă sursă de controverse între lingvişti, la fel cum nicio teorie despre formarea poporului român nu întruneşte unanimitatea istoricilor. Cea mai acceptată teorie rămâne, însă, cea a formării limbii române din limba latină vorbită de cuceritorii romani şi limba vorbită de dacii baştinaşi, peste care s-au suprapus, de-a lungul vremii, mai multe influenţe. Într-o lucrare ce ar merita citită de foarte mulți români, „Latina dunăreană. Introducere în studiul istoriei limbii române”, autorul Iancu Fischer a arătat că „postularea unei faze romanice, de tranziție între latină și limbile romanice individualizate, are un echivalent în logică, citând în acest sens forma dată celebrului tip de raționament antic numit sorit de filosoful grec Chrysippos: care e momentul când firele de nisip devin prin acumulare o grămadă de nisip? Pentru a determina momentul când acumularea cantitativă a firelor de nisip devine o nouă calitate, grămada, filozoful stoic propune o perioadă de „repaus”, de abținere de la o afirmație; după acest „repaus”, se poate constata neîndoielnic apariția „grămezii”. Or, perioada de „repaus” între limba latină și fiecare dintre limbile romanice individualizate corespunde fazei latinei romanice din fiecare provincie.”

Faptele istorice și studiile cele mai serioase în domeniu ne îndeamnă să credem că limba română s-a format undeva înainte de anul 600, atât la nord cât şi la sud de Dunăre, din limba latină vorbită (nu din cea a marilor poeți latini, firește) şi din fondul geto-dacic existent, care a avut un aport consistent și, de multe ori bazat pe un fond lexical mai mult sau mai puțin comun. Factorii istorici au determinat „izolarea” locului în care s-a format limba română, apărând, la sud de Dunăre, dialectele meglenoromân, istroromân şi aromân, iar la nord de Dunăre, dialectul daco-român. Aceiași factori istorici au dus la „izolarea”, în interiorul dialectului daco-român, a graiurilor (bănățean, moldovenesc, maramureşean, ardelenesc, muntenesc, oltenesc etc). Mulți pseudo-specialiști, dornici de a părea ei măreții „Gigi Contra” ai „părerologiei” moderne românești, tind să exagereze și să afirme, unii chiar prin vectori media de lagă audiență, că, de fapt, nu avem graiuri în cazul celor amintite anterior, ci dialecte, de-a dreptul. Să fim serioși, monșerilor! Lăsați filologii care au studiat mult acest domeniu să se exprime pe aceste teme! Ne-am obișnuit să ne pricepem la toate și la nimic! Că de-asta suntem conduși cu oiștea-n gardul istoriei de atâția „pricepuți” într-ale politichiei! Luând în considerare teoria oficială, potrivit căreia limba română provine din latina vorbită şi din geto-dacă, perioada de formare este considerată a fi, practic, cea cuprinsă între secolele al III-lea şi secolul a VI-lea. Cu contactele avute și în secolele anterioare ocupației romane, firește…Peste îmbinarea dintre latina vulgară şi limba geto-dacilor se suprapune, firește, contactul prelungit cu populaţiile slave și alte migrații venite pe aici, contact care este considerat a fi la originea unei părţi importante din vocabularul pe care-l folosim azi.„Puritate” dacică „verde” în limba română și-n ADN-ul trăitorilor de pe plaiurile mioritice nu prea „se există”! Ca și-n cazul ungurilor, bulgarilor ucrainenilor, sârbilor, albanezilor etc…Este firesc și natural că, ulterior, în evul mediu şi în perioada pre-modernă, au intrat în limba română cuvinte de origine maghiară, cuvinte turcice vechi ori turcice otomane şi greceşti. O influenţă puternică a avut-o limba franceză, mai ales în secolul al XIX-lea. Citeam recent că limba română a moștenit din latină aproximativ 2.000 de cuvinte-bază (în numărul acesta nu sunt incluse cuvintele derivate) și că același număr de cuvinte s-a păstrat în fiecare dintre limbile romanice. Unele dintre aceste cuvinte (cca. 500) au fost moștenite în toate limbile romanice, adică sunt panromanice; altele s-au conservat numai în una sau în unele dintre limbile romanice. Factorii istorici au mijlocit romanizarea lingvistică, iar vechile populații și-au abandonat, treptat și „pas cu pas” limba proprie în favoarea latinei. Pentru simplul motiv că era o limbă dominantă și nu pentru că, în cazul Daciei ar fi fost impusă de administrație, în condițiile în care nu tot teritoriul Daciei a fost ocupat de romani.Pentru comparație, stați de vorbă cu un IT-st ori cu vreun „lucrător„ în vreo corporație (și nu numai) și veți vedea cam câte „englezisme” folosește, apropo de dominarea unei limbi des uzitate și care ocupă niște paliere importante ale socialului și culturii moderne! Limbile vechilor populații ocupate de romani au lăsat urme în lexicul latinei din diversele provincii ale Imperiului roman.

Pe parcursul formării limbii române, a fost firesc ca băștinașii daci romanizați să fi denumit, de exemplu, vorbind latinește, prin cuvinte din limba lor strămoșească, unele noțiuni pentru care, din diverse motive, nu aveau la îndemână cuvinte latinești. Astfel, termeni referitori la flora și fauna regiunii sau la forme de relief de mici dimensiuni, precum și termeni specifici din domeniul unei ocupații importante la daci, păstoritul, acestea erau cuvintele cele mai potrivite spre a fi adoptate de lexicul latinei dunărene. Istoria acestora este deosebit de interesantă, mai ales dacă se compară cu situația cuvintelor similare din celelalte limbi romanice.Toate sunt cuprinse sub denumirea de substrat romanic. Istoria lor este fascinantă și plină de mistere, pentru că limbile pre-romane nu sunt cunoscute direct, adică nu avem texte atestate clar a fi dacice, celtice ori iberice, de exemplu. Cineva spunea recent, într-un documentar TV, că latinii, popor indo-european venit în Europa cu cca șase milenii în urmă, au o serie de cuvinte (vinum- „vin”, oleum-„ulei”, rosa-„trandafir”) care nu se pot explica decât printr-un substrat mediteraneean. Și despre istoria lor sunt multe de spus, mult mai multe decât așputea spune au aici. Pe de altă parte, înainte de a deveni limba română, latina vorbită din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești, datorită interferenței cu grecii prin diferite ocupații ori contacte. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în celelalte limbi romanice. Dacă în Occidentul romanic vechea influență greacă s-a produs prin intermediul grecilor stabiliți pe litoralul mediteraneean (grecii n-au pătruns în interiorul continentului), în latinitatea orientală, care a fost învecinată direct cu o zonă greacă compactă, au pătruns cuvinte care, prin formă, arată că sunt împrumuturi populare, transmise pe cale orală. Ulterior, până la „apariția” mai „solidă” a limbii române (estimată de unii specialiști cam prin secolul al VIII-lea), diverse populații migratoare au trecut prin provinciile dunărene ale fostului Imperiu Roman și au lăsat, firește, urme, atât în limbă cât și în ADN-ul uman. Cine crede altfel e fie naiv, fie total „inocent”!

Ca să venim mai către timpurile noastre, perioada limbii române moderne începe în secolul al XIX-lea, odată cu primele texte ale marilor scriitori clasici care au oferit modelele limbii române literare moderne. Prima atestare a folosirii numelui de „română” pentru limba noastră datează din timpul secolului al XVI-lea, la mai mulţi călători străini precum şi în documente româneşti ca „Palia de la Orǎştie” sau în „Letopiseţul Ţării Moldovei”.În ceea ce privește scrisul în limba română, cea mai veche scriere în limba română păstrată (subliniez, păstrată), din câte cunoaștem până astăzi, este „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” din anul 1521, unde, cu excepția introducerii și a unei scurte propoziții din final, ambele redactate în limba slavonă, limbă de cancelarie și epistolară, această scrisoare este foarte ușor de citit în ziua de astăzi, fiind în același timp o dovadă a cum arăta limba română acum o jumătate de mileniu. De asemenea, importanța documentului rezidă și din faptul că este cea mai veche atestare a stilului epistolar românesc. Mai mult ca sigur că au fost și alte epistole, dar nu s-au păstrat, din păcate. Factorii istorici au decis altfel! Este greu de crezut că nu ar fi existat și alte documente redactate în limba noastră, înainte de această dată (1521), având în vedere corectitudinea și acuratețea limbii folosite. Cel mai probabil, „Scrierile Rotacizante” sau „Scrierile Maramureșene”, scrise undeva într-o mănăstire din Maramureş, cel mai probabil la Peri, datând de la începutul sec. al XV-lea, sunt cele mai vechi scrieri în limba română însă, din păcate, manuscrisele originale nu s-au păstrat. Am să încerc să dezvolt câte ceva pe această temă săptămâna viitoare. Am să revin acum la scrisoarea despre care aminteam anterior. Despre relaţiile dintre ţările române între mijlocul secolelor XV-XVI (1438-1541) s-au scris destul de multe lucrări şi studii de specialitate, tocmai pentru că au fost şi încă reprezintă o temă relativ generoasă de cercetat pentru Evul Mediu târziu, care, prin toate implicaţiile politico-militare, economice, cultural-artistice şi bisericeşti pe care le-a implicat, ne pot pune în postura de a ne dezvolta o cunoaştere relativ temeinică a întregii societăţi medieval româneşti, a istoriei regatelor şi imperiilor vecine, precum şi a legăturilor între provinciile şi statele româneşti, toate aflate în strânsă conexiune cu desfăşurările evenimentelor petrecute pe plan extern european, mai ales în Centrul şi în Sud-Estul Europei şi nu numai. Comunicarea în relaţiile dintre ţările române în perioada medievală s-a desfăşurat ca fiind modulată în mod esenţial prin intermediari şi mai ales prin mijlocirea actelor scrise, prin aceste trăsături vădindu-se a fi o funcţie inter-umană şi inter-statală deosebit de importantă, universal valabilă pentru oricare epocă istorică. Marea diferenţă care s-ar putea decela în ceea ce priveşte relaţiile dintre statele româneşti în Evul Mediu târziu faţă de diplomaţia secolelor următoare ar putea fi faptul că această comunicare medievală era mult mai directă şi personală, făcând apel mai des la esenţa umanului şi utilizând mai puţin stratageme diplomatice sofisticate. În acelaşi timp, comunicarea medievală dintre ţările române între mijlocul secolelor XV-XVI era cu mult mai complexă faţă de cea a secolelor anterioare şi aceasta mai ales prin dezvoltarea activităţii cancelariilor instituţiilor laice şi ecleziastice, fapt care a deplasat accentul preocupărilor diplomatice cu precădere pe schimbul de acte scrise, transmise prin intermediul trimişilor speciali sau soliilor mai numeroase.Un caz aparte este reprezentat de o scrisoare care este cunoscută pentru că reprezintă, conform istoriografiei oficiale, un „prim” pas, în limba română şi nu în slavonă, cum era obişnuinţa cancelariilor din Muntenia şi Moldova, este „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”.

La 29 (sau 30) iunie 1521 a fost redactat primul text care s-a păstrat în limba română, cu caractere slavone, „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” către Johannes (Hans) Benkner, judele Braşovului. Scrisoarea a fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în arhivele din Braşov unde se păstrează şi astăzi şi a fost redactată cel mai probabil în 29 ori 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele în slavonă al oraşului Câmpulung-Muscel).În scrisoare nu este menţionată concret data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise şi a persoanelor implicate, coroborate cu alte scrisori ale vremii. Scrisoarea conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării. Din acea vreme, mai există şi alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman al II-le. Iată ce-i scria Neacșu judelui Braşovului: „Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole.” (Introducere în slavonă: „Preaînţeleptului şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov, multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung”). I pak (adică „şi iarăşi”) dau ştire domnie tale za (adică „despre”) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.I pak să ştii cumu s-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta. I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab (adică Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre. I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.I bog te veselit.Amin.” (Încheiere în slavonă: „Şi Dumnezeu să te bucure. Amin”).Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mişcările militare ale otomanilor la Dunăre şi trecerea lui Mohammed-Beg prin Ţara Românească. Autorul ei este un anume Neacşu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg, îl cunoaştem încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care îl menţionează ca având un proces de datorii cu negustorii braşoveni. Se pare că el însuşi făcea negoţ cu mărfuri turceşti şi avea oameni (printre alţii chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Ţara Românească şi de aici în oraşele din Transilvania. Aşa s-ar explica legatura lui cu judele Braşovului, care şi-l făcuse corespondent (chiar informator) în legătură cu mișcările armatelor turceşti. Despre destinatar, Ioan, Johannes ori Hans, Hanăş, Benkner, Bengner, Beagnăr, în funcţie de pronunţiile română, germană sau maghiară ale acestui nume, ştim că era judele, primul magistrat, (Burgermeister-ul) cetăţii Braşovului. Documentele din arhivele braşovene arată că ocupa această funcţie şi în 1511, dar şi multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacşu din Câmpulung. La 1559, un Benkner îl sprijinea pe diaconul Coresi de la tipografia şi şcoala de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului spre a tipări „Întrebarea creştinească”, care nu este altceva decât traducerea „Catehismului Lutheran”. Împreună cu alţi doi fruntaşi ai comunităţii săseşti, Fuchs şi Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator şi cărturar, militantul cel mai activ al lutheranismului), Benkner, destinatarul scrisorii lui Neacșu, întemeiase la Braşov o „moară” de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul actual românesc. Benkner știa bine româneşte şi încuraja scrisul în limba română, îndemnând pe români la îmbraţişarea lutheranismului, cum aflăm din Cronicon Fuchsis-Lupinae Oltarium (editată de J. Trausch în 1848). În acest sens, și Coresi pomeneşte numele de Benkner în predoslovia „Evangheliarului” de la 1560. Se presupune, totuși, că numele care apare în epilogul Tetraevanghelului din 1561 al lui Coresi, este cel al fiului său, tot Johann Benkner, care este prezentat ca sprijinitor al scrierilor în limba română. Împăratul despre care „Scrisoarea…” informează că „au eşit den Sofiia”, nu este altul decât Soliman al II-lea Magnificul, supranumit şi Cuceritorul ori Legislatorul. A fost cel mai mare sultan al turcilor din toate timpurile. Sub domnia lui, imperiul atinge culmea puterii militare şi politice. În vremea „Scrisorii…” pregătea marea campanie de cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârşit în 1526, odată cu bătălia de la Mohacs. Obişnuia să pună să i se ţină un jurnal de campanie foarte amănunţit.

Graţie acestui jurnal, raportat de istorici, scrisoarea boierului Neacşu a putut fi datată foarte precis: 29 sau 30 iunie 1521, când sultanul ordona ieşirea armatelor sale din Sofia. Dealtminteri, privind pregătirile lui Soliman şi ale generalului său Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo cincisprezece scrisori din aceeaşi vreme, în latineşte, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagellonul, papei, regilor Angliei şi Poloniei, ca şi vasalilor săi din Transilvania. Mehamet-beg, „lotrul”, era sângeapul Nicopolei, cunoscut şi sub numele de Mehmet fiul lui Ali-beg Mihaloglu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai sultanului. În aprilie 1508, acesta îl instala pe tronul Ţării Româneşti pe Mihnea zis „cel rău”, peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, mijlocind împăcarea cu partida Craioveştilor, în martie-mai 1522, izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, instaura, pentru scurt timp administraţia turcească, cu paşale şi subpaşale, numiţi să guverneze oraşele şi satele ţării etc.„Băsărăb” este Neagoe Basarab care urcase pe tronul Ţării Româneşti în 1512 şi avea să mai domnească până la 15 septembrie 1521, când murea, la trei luni numai de la evenimentele la care ne referim. Spre deosebire de primele documente ale altori limbi, limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi, chiar dacă nu pare, la prima vedere. Excepţie fac formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanţă.Din capul locului se observă precizia şi laconismul expresiei. Slavonismul „I pak” (şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceaşi natură și este foarte plauzibil acest lucru. E foarte probabil ca legăturile dintre Câmpulung şi judele Braşovului să fi fost constante și durabile. Această concluzie duce şi adaosul din afirmaţia că: „că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta”. Formula „I pak” este utilizată aici cam în felul latinismului modern „idem”, dar şi, în lipsa regulilor şi semnelor de punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele şapte fraze care compun textul.

Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, „dau ştire domniei tale”, ori prin expresia la persoana întâi şi a treia „cum am auzit eu”, „au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, „cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre”. Perfect inteligibil, până într-atât încât, chiar fără un glosar, am putea deduce înţelesurile celor două cuvinte slavoneşti, textul prezintă totuşi câteva caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea. Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte șapte limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european. Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, „Scrisoarea...” boierului Neacşu a fost redescoperită şi pusă în valoare de neobositul Nicolae Iorga, la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului, după ce fusese, în fapt, descoperită de arhivistul braşovean Friedrich Stenner la 1894.

Peste mai bine de un veac după Neacșu, Miron Costin avea să spună: „Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.” Însă, în oricât de grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean, în chiar inima teritoriului românesc, cuvântul românesc scris îşi va lua zborul şi va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre. Specialiştii s-au pus de acord asupra faptului că primul text în limba română care ni s-a păstrat îl constituie celebra „Scrisoare” a lui Neacşu din Câmpulung către Judele Braşovului din 1521, dar specialiştii în lingvistică și foarte mulți istorici nu exclud faptul că, mai mult ca sigur s-a scris în limba română şi anterior acestei date, cu referire specială la scrierile numite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, considerate ca fiind cele mai vechi texte în limba română, din păcate nepăstrate. Atunci când este vorba despre începuturile scrisului în limba română, problemele sunt departe de a fi clarificate. Am să-ncerc în „moara cu povești” de săptămâna viitoare să „macin” câteva gînduri în câteva rânduri despre acele „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”.

Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești”  și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Arhivele Naționale ale României – Brașov, Fond Primăria orașului Brașov, Colecția de documente Stenner, Seria 1 – Slavo-română, Nr. 472  – Arhiva Medievală a României.

Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981

Chivu, Gheorghe / Costinescu, Mariana 1974: Bibliografia filologică românească. Secolul al XVI-lea, București.

Gheție, Ion / Mareș, Al. 1985: Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică.

Dumitru Draica, Contribuţii la istoria ortografiei româneşti, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010

Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Ed. a II-a, Univ. Bucureşti, 2004

Bota, Ion M., Maramureşul – leagănul primelor scrieri în limba română, în vol. Maramureş, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1996

https://muzeulcampulung.ro/sectia-istorie/scrisoarea-lui-neacsu

https://historia.ro/sectiune/general/ce-contine-scrisoarea-lui-neacsu-din-campulung-566078.html

DOCUMENTAR: Scrisoarea lui Neacşu, cel mai vechi text datat, în limba română, care se păstrează până astăzi – 500 de ani

http://www.cimec.ro/Istorie/neacsu/rom/scrisoare.htm

O epistolă veche de cinci secole: scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung. Cel mai vechi document scris în limba română ce a rezistat până azi!

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521)- primul text în limba română

http://www.cimec.ro/Istorie/neacsu/rom/default.htm

https://www.europafm.ro/500-de-ani-de-la-scrisoarea-lui-neacsu-din-campulung-cel-mai-vechi-document-in-limba-romana/

https://historia.ro/sectiune/general/cum-si-cand-a-aparut-limba-romana-569853.html

Despre scrierea limbii române cu alfabet latin