Jurnal FM 
„Lume, lume, soro lume…”. Flăcări în Caucazul de Sud…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on septembrie 29, 2022
Motto: „Războiul nu este o aventură. Este o boală. Este ca tifosul”– Antoine de Saint-Exupery
Stimați amici, sub denumirea generică „Lume, lume, soro lume...”, ne întâlnim, din nou, și în această zi de joi, pe acest „bulevard virtual”, cu câteva gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară” și la influența acestora asupra României. Sau la faptul că orice se întâmplă „pe afară” ne poate influența. Recent, foarte recent, de parcă nu ajungea războiul ruso-ucrainean în „peisajul” neliniștilor mondiale, după ciocnirile din 2020, au reizbucnit, la mijloc de septembrie, luptele între Azerbaidjan și Armenia, conflict ce are rădăcini destul de vechi, în opinia mea mai vechi decât politica stalinistă de amestecare a populațiilor între diversele republici sovietice și crearea unor enclave pe principiul „divide et impera”. Să nu uităm străvechile conflicte turco-armene, în ideea în care azerii sunt numiți (chiar de către turci) „turcii cei vechi”! Voi încerca, în rândurile de azi, să vă ofer doar o scurtă perspectivă a ceea „ce-i mâna pe ei în luptă” în această zonă mult prea frământată de conflicte și prea mult udată de sânge și lacrimi!
Military soldiers against the background of flags of Armenia and Azerbaijan
Cică „cuiul lui Pepelea” ar fi fost, și de data aceasta, vechiul conflict azero-armean centrat pe regiunea Nagorno-Karabah. Nagorno-Karabah-ul se află în sud-vestul Azerbaidjanului și a fost cunoscută drept o provincie autonomă încă de dinaintea disoluției Uniunii Sovietice, când Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan făcea parte din aceasta. Regiunea autonomă se întinde pe o suprafață de 4.400 de kilometri pătrați, iar trupele acesteia ocupau o suprafață de cca. 7.000 de kilometri pătrați. Regiunea a fost ocupată de Rusia pe la 1813, iar în 1923, guvernarea sovietică a înregistrat-o ca fiind o regiune cu o majoritate armeană a Republicii Sovietice Azerbaidjan. Regiunea s-a dezvoltat relativ bine în perioada sovietică, dar în 1988, etnicii armeni au început să militeze pentru alipirea regiunii lor de Armenia. Azerbaidjanul s-a opus puternic împotriva acestei mișcări, iar, în momentul în care Armenia și Azerbaidjan și-au câștigat independența, un război a izbucnit în provincia Nagorno-Karabah între azerii și armenii din regiune. Ce s-a întâmplat acolo recent? Sunt convins că nu vă zic nicio noutate, dar, pe 13 septembrie a.c., toate agențiile de presă au transmis că s-au înregistrat noi ciocniri între trupele azere și armene, într-o reluare a ostilităților vechi de zeci de ani, legate de teritoriul disputat Nagorno-Karabah. „Marţi, la ora 00:05 (2005 GMT), Azerbaidjanul a lansat un bombardament intens, cu artilerie şi arme de foc de calibru mare, împotriva poziţiilor militare armene în direcţia oraşelor Goris, Sotk şi Jermuk”, anunţa în aceeași zi, ministerul armean al apărării, care a subliniat că Azerbaidjanul a folosit şi drone. La rândul său, ministerul apărării din Azerbaidjan a acuzat Armenia de „acte subversive pe scară largă” în apropierea districtelor de graniţă Dashkesan, Kelbajar şi Lachin, adăugând că s-au înregistrat pierderi în rândul armatei azere.
Anterior, tot în acest an, în timpul discuţiilor mediate de la înalt nivel european de la Bruxelles, în mai şi aprilie, preşedintele azer Ilham Aliev şi prim-ministrul armean Nikol Pashinian au convenit să „avanseze discuţiile” cu privire la un viitor tratat de pace. Au avansat până au dat cu oiștea-n gardul avansării! Imediat după primele ciocniri, prim-ministrul armean a vorbit la telefon cu preşedintele rus Vladimir Putin, cu preşedintele francez Emmanuel Macron şi cu secretarul de stat american Anthony Blinken. Toți, cică, şi-au exprimat regretul faţă de agresiunea pornită de azeri. În timpul acestor discuţii, prim-ministrul armean spunea că speră într-un „răspuns adecvat din partea comunităţii internaţionale” în faţa „agresiunii” Azerbaidjanului. Inițial, se menționa în comunicatele agențiilor de presă că, cel puțin 49 de militari armeni și 50 de militari azeri, au fost uciși în primele ciocniri, cele două părți învinovățindu-se reciproc pentru provocarea noilor lupte. Ulterior, la 19 septembrie, potrivit unui nou bilanț anunțat de Consiliul de Securitate armean, a reieșit că peste 200 de soldați armeni au fost uciși la ciocnirile respective. Mai precis, au fost „207 (morți), dintre care trei civili”, a precizat Consiliul de Securitate armean, adăugând că „doi civili sunt dați dispăruți, 293 de militari și trei civili sunt răniți”, iar douăzeci de soldați au fost luați prizonieri de armata azeră. Astfel, se pare că bilanțul victimelor de ambele părți se ridică la aproape 300 de morți. De partea azeră, bilanțul victimelor ar fi ajuns la 79 de soldați uciși, potrivit oficialilor de la Baku, de la începutul confruntărilor care au izbucnit pe 13 septembrie. Este evident că aceste ciocniri reprezintă o escaladare fără precedent din 2020 încoace și amenință să amâne, pentru mult mai târziu, un proces de pace extrem de fragil și aproape neverosimil acum între Armenia și Azerbaidjan, țări care au aproape 1.000 de kilometri de frontieră comună. Pe de altă parte, Azerbaidjanul a acuzat Armenia că ar fi început luptele.
Azerii spun că grupuri de sabotaj și de cercetare-diversiune armene au încercat să mineze pozițiile azerilor, ceea ce a provocat un răspuns pe măsură al soldaților azeri. Armenia neagă, firește, varianta azeră a întâmplărilor. Turcia, firește, sprijină Azerbaidjanul și vestitele drone turcești Bayraktar au fost folosite, din nou, ca și în toamna anului 2020. Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), alianța militară condusă de Rusia și formată din foste republici sovietice, inclusiv Armenia, dar în care Azerbaidjan nu e membră, a decis, imediat după ciocniri, să trimită o misiune de monitorizare în Armenia. Armenii spun că Rusia are niște prerogative speciale, prevăzute într-un acord militar anterior pentru a interveni… Numai că „ciolovecii” de la Kremlin au ceva treabă prin Ucraina. Și din ce în ce mai multă treabă pe „acasă” pe la ei, se pare…Ulterior ciocnirilor armeno-azere, pe 18 septembrie, „Unchiul Sam” și-a făcut simțită prezența în zonă și, în timpul unei vizite la Erevan, președintele Camerei Reprezentanților a SUA, Nancy Pelosi, a condamnat atacurile „ilegale” din partea Azerbaidjanului. Încă nu îmi dau seama în ce cheie joacă „Unchiul” de peste „gârla cea mare” de-i zice Atlantic, dar, mai mult ca sigur, are o mică-mare legătură cu gazul ce poate fi livrat Europei de „dinastia” Aliev din Baku…Poate că, dacă sunt „demonizați” mai mult azerii, gazul acestora poate deveni mai urât mirositor în Europa, în încercarea de a ieși din cleștele gazului rusesc? Și miroase, oare, mai frumos gazul lichefiat sosit tot de peste „gârla cea mare”, dar la un preț cu mult mai mare? „Pecunia non olet” sau „banii nu au miros”, cum zicea, acum două milenii, nenea Vespasian, împăratul roman! Plus că, probabil, „Unchiul Sam” ar vrea să-i mai taie din elan, „sultanului” de la Ankara, ce-și cam face de cap, cu „posteriorul„ dumisale aflat în două luntri, adică și-n NATO și amic cu Volodea, cel de la Kremlin. Vizita lui Nancy Pelosi în capitala armeană a marcat un nou semn de apropiere între Washington și Erevan, într-un moment în care Moscova, mediatorul „tradițional” în regiunea Caucazului de Sud, are niște treabă legată de aventura sa militară în Ucraina, pe care tocmai ce a „umflat-o” cu o mobilizare parțială.
Întâmplarea face ca, de-a lungul vieții mele de „cătană”, să fi avut contacte directe atât cu militari armeni cât și cu militari azeri, iar, pe parcursul unor cursuri mai ample pe care le-am urmat în mediu internațional, am întâlnit și am avut colegi din ambele țări aflate azi în conflict, colegi civili și militari aparținând unei largi „palete” de reprezentativitate socială și profesională din țara pe care o reprezentau fiecare. Ce m-a frapat, de fiecare dată atunci când i-am întâlnit, era că, analizați separat, fie armenii, fie azerii întâlniți de mine, erau oameni inteligenți, educați, empatici cu neajunsurile lumii în care trăim, logici în gândire și acțiuni, dar, atunci când era vorba despre relațiile dintre națiile lor, deveneau duri, intransigenți, fără posibilități de comunicare efectivă biunivocă. Fiecare avea dreptatea lui și atât! Și e mare păcat! De mult timp, „creuzetul” de populații diverse din Caucaz a oferit diverse premize de conflicte alimentate, mai ales, de către interesele mai marilor puteri din zonele apropiate. În speță, Caucazul de Sud reprezintă una dintre regiunile cele mai diverse şi dominate de conflicte din lume și nu de ieri, de azi. Caucazul de Sud include trei republici ex-sovietice cu intense probleme: Armenia, Azerbadjan şi Georgia, cu numeroase minorităţi etnice şi enclave incluse în aceste trei state, stabilite pe vremea „tătucului” Stalin cu scopul „întărâtă-i, drace!” atunci când convenea mai mult Kremlinului. Din septembrie şi până în decembrie 1991, aceste state apărute în urma dizolvării U.R.S.S. au fost recunoscute ca state independente, atât de Federaţia Rusă, ca „urmașă” a U.R.S.S., cât și de către comunitatea internaţională. Pentru cele trei republici din sudul Munţilor Caucaz destrămarea U.R.S.S. a adus, odată cu independenţa, și redeşteptarea unor vechi adversităţi etnice, generatoare de conflicte sângeroase, „la pachet” cu degringolada unei tranziţii la o oarecare economie de piaţă. De la colapsul U.R.S.S., Caucazul de Sud s-a trezit că oamenii și națiile de aici „joacă” pe un accentuat etno-naţionalism, aducător de conflicte geopolitice, de jocuri politice murdare, încurajate şi exploatate de către vecinii lor mai mari, dar și de mult sânge, de lacrimi şi sărăcie lucie pentru oamenii acestei regiuni. Tiparul de tip „întărâtă-i, drace!”, gândit încă din tinerețea lui Stalin a fost reactivat, practic, odată cu câştigarea independenţei de către statele Caucazului de Sud faţă de U.R.S.S. şi a condus la trei tipuri de rivalităţi efective. Primul tip a fost legat de hegemonia în regiune între vecinii mai mari ai lor, adică de Iran, Turcia şi, firește, Rusia, al doilea tip constă în rivalitatea efectivă dintre statele sud-caucaziene şi al treilea tip este rivalitatea diferitelor naţiuni/ etnii în interiorul acestor state.
Revenind la conflictele armeno-azere, unul dintre primele conflicte care a erupt în spațiul ex-sovietic a fost cel legat de Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah (sau Karabahul de Munte), regiune situată în interiorul graniţelor Azerbadjanului, dar cu populație majoritar armeană. Karabahul a fost teritoriu de dispută de-a lungul vremii şi decizia de a fi încorporat Azerbadjanului a fost luată în 1923 după lungi dezbateri între reprezentanţi ai guvernului Republicii Sovietice Azerbadjan, Republicii Sovietice Armenia şi trimişi ai Sovietului Suprem împuterniciţi pe problematica Caucazului de Sud şi de către Comisarul pentru Afaceri Naţionale, nimeni altul decât Stalin. Prima confruntare armată are loc în anul 1988, când politica de tip „perestroika” a lui Gorbaciov a fost însoțită de o relativă slăbire a „cleștelui” regulilor de la Kremlin, iar majoritatea armeană a Consiliului Legislativ Suprem s-a simţit destul de încrezătoare să apară la Kremlin şi să solicite unificarea regiunii respective cu Armenia. Azerbadjanul a respins, firește, cererea Armeniei şi confruntarea a escaladat rapid către un conflict violent, cu mult sânge și distrugeri, cu acuze de ambele părţi în sensul vinei pornirii ostilităţilor. În anul următor, în 1989, Sovietul Suprem al Armeniei înaintează o rezoluţie de proclamare a unificării regiunii Nagorno-Karabah cu Armenia, rămasă „în aer”. În dorinţa de a calma situaţia, la Kremlin se hotărăște să se impună o nouă administraţie guvernamentală în Nagorno-Karabah şi să supună această regiune controlului direct al Moscovei. Oricum, Gorbaciov, liderul U.R.S.S., preocupat de numeroase alte probleme create de disoluţia U.R.S.S. aflată în plină desfășurare, a pierdut multe ocazii de a aduce părţile aflate în conflict către un acord, ori pentru a iniţia negocieri şi să dezvolte o cale de compromis. Practic, Kremlinul a evitat conflictul, pur şi simplu, fără a face serioase eforturi de a încerca remedierea situației pe termen lung. Iar până la reaprinderea conflictului nu era decât un pas…Așa că, după dezmembrarea U.R.S.S., la începutul anului 1992, Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah respinge unificarea cu Armenia şi se proclamă independentă. Ulterior, în vara anului 1992, armenii din Nagorno-Karabah, cu sprijinul Armeniei, de data asta, declanșează o ofensivă pe scară largă, care se sfârșește prin a controla nu numai regiunea respectivă, dar şi 20% din teritoriul Azerbadjanului. Că, pe atunci, puteau! Războiul din perioada 1992-1994 a făcut undeva între 20.000 și 30.000 de morți (nu se știe cu exactitate) și aproape un milion de oameni au trebuit să părăsească zonele unde trăiseră toată viața. Stabilirea „coridorului Lachin” de ajungere la enclavă a fost importantă, întrucât acest coridor a creat o legătură terestră de la regiunea respectivă la Armenia. După încetarea focului, care a avut loc după doi ani, în 1994, armenii refuză să se retragă din teritoriile ocupate, „până când independenţa Nagorno-Karabah nu va fi recunoscută şi securitatea ei garantată”.
Ca să fim cinstiți și judecând în logica geopolitică a anilor ‘90 ai secolului trecut, conflictul din Nagorno-Karabah, început în perioada existenţei U.R.S.S., a fost considerat de către comunitatea internaţională ca fiind, practic, un conflict intern, astfel încât puterile lumii au neglijat implicarea în aceasta zonă pentru o perioadă. Care a fost consecința neimplicării? Prima este, practic, alterarea graniţelor teritoriale dintre cele două state. Rezultatul a fost recunoaşterea de facto a dominaţiei Rusiei în zonă, care a condus la o foarte limitată implicare internaţională în faza activă a războiului. Iar Kremlinul a făcut, în continuare, ce știe el dintotdeauna să facă, să întârâte lumea atunci când îi convine. Ca și acum, poate, când mai încearcă să mai distragă atenția lumii de la războiul dintre Rusia și Ucraina…E doar o posibilitate, nu e nicidecum o certitudine. Nu e mai puțin adevărat că eforturile comunităţii internaţionale dintre anii 1992-1994 de a pune capăt războiului dintre azeri și armeni au fost cvasi-invizibile în legătură cu gravitatea situaţiei. După 1994, au mai fost confruntări dese între cele două țări, una destul de gravă fiind cea din 2016, când au fost patru zile de lupte intense și sângeroase.
Nagorno-Karabah-ul a rămas atunci parte a statului azer, însă era guvernată de separatiști pro-armeni susținuți de guvernul de la Erevan. Ulterior, cele mai grave lupte au fost în toamna anului 2020, când războiul dintre cele două state a durat șase săptămâni, după ce atacurile au fost declanșate de azeri, pe scară largă cu artilerie grea, rachete și atacuri cu drone de luptă. Față de războiul din prima parte a anilor ‘90, cel din 2020 s-a desfășurat cu tehnică de luptă mult mai modernă, dronele azerilor fiind extrem de eficiente. Erau de la „verișorii” turci, firește! Din nou a curs mult sânge pe aici și peste 7.000 de oameni au murit în războiul din 2020, iar Azerbaidjanul a obținut teritorii importante care fuseseră controlate de Armenia în ultimele două decenii și jumătate. De unde a venit succesul azerilor, când în conflictele precedente o cam „luaseră pe coajă”? În toamna lui 2020, în doar cele 43 de zile de război, Azerbaidjanul şi-a recâştigat teritoriul din regiunea separatistă Nagorno-Karabah, formată din şapte districte din munţi. Unii analiști pricepuți în domeniu zic că sunt mai mulți factori care explică succesul Azerbaidjanului pe câmpul de luptă în toamna lui 2020, spre deosebire de războiul de acum trei decenii, când, practic, a pierdut în faţa Armeniei. Acești factori sunt reprezentați de tehnologia nouă folosită la noile armamente, de noile tactici, tehnici și proceduri, similare țărilor membre NATO și de…„verișorii” din Turcia. A fost mai mult decât evident că sprijinul Turciei pentru Azerbaidjan a transformat conflictul din 2020 într-unul de cu totul altă factură faţă de precedentele conflicte. În plus, prezenţa nedisimulată a avioanelor de luptă F-16 turceşti la baza aeriană de la Ganca, al doilea mare oraş azer, a fost, evident, o confirmare de facto că echilibrul geopolitic din Caucazul de Sud s-a înclinat în beneficiul Azerbaidjanului. Ce-i drept, analiști de marcă în domeniu, ziceau, acum aproape doi ani, că avantajul armamentului modern folosit de azeri nu a constat doar în folosirea cu maximă eficacitate a dronelor de luptă Bayraktar şi a mijloacelor de cercetare și supraveghere cumpărate de Azerbaidjan din Turcia. Adevărul este că Turcia a transferat către conducerea militară de la Baku şi o nouă doctrină de ducere a acțiunilor de luptă, cu înaltă componentă robotizată, dar şi noi concepte de ducerea operaţiilor militare, aproape similar cu cele NATO.
Aproape identic, operaţiile militare azere au copiat, efectiv, modul de ducere al acțiunilor de luptă al forţelor armate turceşti din timpul operaţiunii „Spring Shield” din Siria. Iar turcii se pricep la luptă! Cine a fost atent la conflictul din toamna anului 2020, a putut observa că, de exemplu, artileria cu țeavă ghintuită şi lansatoarele multiple de rachete ale Azerbaidjanului au acționat în strânsă coordonare cu sistemele de aeronave fără pilot, care aveau și misiuni de culegere de informaţii, de achiziție de ţinte şi de evaluarea efectelor loviturilor efectuate la obiective. Înțelegerea, mediată tot de Kremlin la finalul războiului din 2020, prevedea ca Rusia să trimită „forțe de menținere a păcii” în Nagorno-Karabah, pentru a exista un control asupra viitoarelor confruntări. Slabă nădejde! Armenia a ieșit mult mai slăbită din conflictul încheiat în noiembrie 2020, iar azerii au știut că au ajuns într-o poziție dominantă, iar drept urmare vor să obțină mai mult teritoriu și doresc să aibă și o legătură rutieră și feroviară către Nahicevan, o enclavă azeră, înconjurată de teritoriu armean, turc și iranian. Karabahul de Munte a rămas, atunci în 2020, sub un foarte fragil control al armenilor, dar și cu trupe ruse de „menținere a păcii”.Cert este faptul că destul de greu poți găsi pe Pământ două țări care au relații mai reci decât Armenia și Azerbaidjan. Sau „fierbinți”, după gust…Cele două țări au purtat două războaie în ultimele trei decenii și mai multe ciocniri între acestea, iar azerii au devenit tot mai influenți și mai puternici în ultimii ani cu ajutorul „verișorilor” de la Ankara. Armenia are o suprafață de 30.000 km2 și o populație de cca. trei milioane de locuitori. Azerbaidjanul are 87.000 km2 și o populație de cca. zece milioane. Datele oficiale spun că PIB-ul ambelor state este cam de cca. 4.000 dolari/locuitor. Armenia este o țară cu populație majoritar creștină, în timp ce Azerbaidjan este țară eminamente musulmană. Ambele au făcut parte din URSS până în 1991, iar după destrămarea URSS, relațiile dintre cele două țări au devenit foarte reci, către dezastruoase. Armenia are capitala la Erevan, în timp ce Baku este capitala Azerbaidjanului, oraș în care s-a investit mult în ultimul deceniu. Baku a găzduit concursul Eurovision în 2012, finala Europa League în 2019 și câteva meciuri de la Euro 2020 (campionatul european ținut în 2021). Azerbaidjanul, condusă de dictatorul Ilham Aliev, din „dinastia” Alievilor, este influentă în regiune, bazându-se pe bogăția sa în hidrocarburi, iar în iulie a.c. a semnat un acord cu UE pentru a dubla, până în 2027, exporturile de gaze naturale către UE, țara fiind privită ca o alternativă viabilă la Rusia. Poate de aici și noua „sămânță de scandal” „reîncălzită” din timp în timp? Posibil…Se știe, pe de altă parte, că Armenia este mai apropiată de Rusia, țara care a mediat, zice-se, conflictul dintre cele două state și are relații și cu Azerbaidjanul. Azerbaidjanul, în schimb, merge „umăr la umăr” cu Turcia, care i-a furnizat armament performant și consultanță militară în ultimii ani, și are o armată mai mare ca efective și dotată și echipată mai performant decât Armenia. Mulți analiști dintre cei ce urmăresc atenți zona aceasta afirmă că Azerbaidjanul ar cam vrea să profite acum de faptul că Rusia are probleme reale în Ucraina, unde s-a prăbușit frontul din est, și drept urmare, Rusia nu prea ar avea capacitatea de a se implica, într-un fel sau altul, în rezolvarea conflictului, fie în „stilul” din Kazahstan de dinaintea războiului cu Ucraina, fie într-o eventuală mediere.
Totodată, aceiași analiști mai sugerează că Azerbaidjanul ar gândi că sprijinul internațional pentru Armenia va fi mult diminuat față de conflictul precedent, cel din 2020, pentru simplul fapt că Armenia este privită ca aliat apropiat al Rusiei. În plus, există și presiunea faptului că UE are nevoie de gazul azer, iar Rusia transportă prin Azerbaidjan diverse materii prime pentru alte țări din Asia Centrală. Azerbaidjanul, cu toate că, de principiu, este o țară mică, conștientizează faptul că are un rol strategic tot mai consistent. Și, sprijinită (chiar tutelată, zice-se) de către Turcia, ar încerca să se impună „cu arme și bagaje”! Este evident că un conflict perpetuat „fierbinte” în Caucazul de Sud, la intersecția Europei, Asiei și Orientului Mijlociu, ar putea atrage și marile puteri precum Rusia și Turcia și să pună în pericol conductele care aduc petrol și gaze din Marea Caspică înspre Occident. Probabil că momentul acestor ciocniri are o legătură intrinsecă cu momentul în care rușii o cam „iau pe coajă” prin estul Ucrainei și se pare că, militar și politic vorbind, nu e deloc o coincidență, ci un moment bine ales de către Azerbaidjan. Este clar că azerii folosesc o ocazie „de nerefuzat” sorții în contextul unei Rusii prea ocupată cu belelele ei directe. Dacă ne aducem aminte, chiar după începerea invaziei ruse în Ucraina, azerii au început a avea un „comportament mai provocator, nu cu tipuri de lovituri, ci ridicând miza în legătură cu Nagorno-Karabah”, conform unui analist german, testând, de fapt, limitele până unde pot împinge lucrurile. Astăzi avem doar consecințele acestei testări, de fapt. E firesc ca atunci când Rusia are probleme mari în Ucraina, foștii sateliți rusești ori „actorii mai mici” din Caucazul de Sud să reacționeze într-un areal în care Rusia a fost, în mod tradițional, un pol de putere. Firește, cu o Rusie cu atenția în altă parte și cu o Europa dependentă de aprovizionarea alternativă cu gaze și petrol din Azerbaidjan, guvernul azer pare să aibă multe posibilități de a escalada și mai mult. Adică să se joace cum dorește, că asta-i geopolitica, unde relațiile sunt bazate pe interese! Nu contează că mor oameni, că se varsă sânge și curg lacrimi!
Este greu de speculat despre ce ne va rezerva viitorul apropo de ce va face Azerbaidjanul pe mai departe. Este interesant și periculos, în același timp, că „dinastia” Aliev de la Baku a decis să escaladeze conflictul, chiar dacă azerii au fost recent bine primiți la Bruxelles la nivel înalt, iar UE a avansat ideea de a se implica în medierea conflictului dintre Armenia și Azerbaidjan. Și asta, la relativ puțin timp după ce au avut loc aceste contacte…Care o fi impactul în regiune și cine câștigă mai multe din „zâzaniile” zonei? E posibil să fie și iranienii în joc și aceștia să fi devenit mai importanți pentru Rusia, pe măsură ce Moscova este tot mai izolată. Iar acest lucru ar putea duce la acțiuni iraniene mai ferme în Siria, unde aceștia ar putea fi chiar încurajați de Rusia. Care, firește, a făcut un pas înapoi în Siria și este posibil să vrea să se asigure că există un echilibru între alți actori și că niciunul dintre ei nu este prea proeminent. Oare se leagă acest moment și de protestele iraniene de amploare din aceste zile? Posibil…În ceea ce privește rolul Turciei prin „zona sa de interes”, războiul din Ucraina, coroborat cu cel azero-armean, a produs o situație în care Turcia are o mai mare influență atât față de Rusia, cât și față de UE și față de NATO. „Sultanul” Erdogan a adus Turcia într-o postură de mediator în variate și importante probleme. Cu această postură afișată intens în ultima perioadă, Turcia își permite să ducă o politică externă mult mai „apăsată” în ceea ce privește propriile sale interese în multe dintre aceste probleme în care s-a erijat în mediator. Sunt de părere, totuși, că nenea „sultanul” turc și-ar dori să vadă o Rusie umilită, mai umilă și, fără dubii, o Rusie care nu va câștiga războiul din Ucraina. Este de așteptat, totuși, ca Turcia să se asigure, în timp, oricare ar fi rezultatul aventurii lui Putin în Ucraina, ca Kremlinul să nu fie eliminat complet din ecuație. Fie și din perspectiva unei ere post-Putin. Așadar, de data asta, la cum arată „trebușoarele” acum nu „turcul plătește”, iar Turcia se află într-o situație „cu multiple opțiuni”.
Revenind la conflictul armeano-azer, sunt de părere că situaţia actuală ar impune extinderea implicării internaţionale, dar trebuie ştiut că, în general, „actorii externi” sunt doar o parte din tabloul complex al regiunii şi nu pot explica eşecul obţinerii unui progres în ceea ce priveşte soluţionarea conflictelor. De principiu, eforturile internaţionale nu sunt suficiente pentru rezolvarea conflictelor, fără dorinţa şi convingerea părţilor conflictuale propriu-zise. Comunităţile etnice din Caucazul de Sud aflate în conflict nu au dovedit încă suficientă disponibilitate către un compromis şi către un dialog constructiv care ar putea pune capăt confruntării. Poate tot din cauza intereselor „actorilor externi”? Om trăi și om vedea! Până atunci, mai „debușează” în Europa, prin alegeri libere, o altă „amiciție” de-a lui Volodea, fix în „cizma” italiană plină de frământări ciudate și fascistoide. Urmașii lui Mussolini câștigă alegerile de duminica trecută, la un secol după instaurarea dictaturii fasciste a bufonului duce Benito…Iar „acilea”, la doi pași de noi, Viktor bacsi visează că în el se-ntrupează regentul amiral fără de flotă Horthy, călare pe calul său cu potcoave de aur, atunci când intra în Ardeal după Dictatul de la Viena…Coană Ioropa, trezește-te, că o luași razna! Repet și în încheierea rândurilor de astăzi, ca în fiecare săptămână, până la finalul „flăcărilor din ograda vecină”, dar și a celor din „ograda” azero-armeană că, dintre toate relele acestui conflict, unul iese, de departe, în evidență, și anume faptul că mor mulți oameni nevinovați pe front și nu numai, precum și acela că sunt distruse sute de mii ori milioane de destine, laolaltă cu casele, străzile, orașele și viețile multor oameni. Solidaritatea trebuie să fie cea care ne unește, să ne sprijinim unii pe alții și să-i ajutăm pe cei în suferință! Dumnezeu să ne ocrotească! Pe toți! Inclusiv pe ruși, pe armeni și pe azeri! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse,surse foto și lecturi suplimentare despre subiectele din articol le puteți găsi aici:
https://neweasterneurope.eu/2022/09/20/armenia-azerbaijan-pelosi-russia-ukraine/
https://blogs.lse.ac.uk/europpblog/2022/09/23/what-next-for-armenia-and-azerbaijan/
https://moldova.europalibera.org/a/luptele-%C3%AEntre-trupele-azere-%C8%99i-armene-legate-de-nagorno-karabah-au-re%C3%AEnceput-/32030971.html
https://www.heritage.org/europe/commentary/armenia-azerbaijan-war-2022-what-should-america-do
https://www.dw.com/en/armenia-azerbaijan-clashes-almost-100-killed-along-border/a-63098944
https://carnegieeurope.eu/strategiceurope/87976
https://www.npr.org/2022/09/19/1123515328/armenia-azerbaijan-nagorno-karabakh-explained
https://www.bbc.com/news/world-europe-62828239
https://romania.europalibera.org/a/31651143.html
