„Lume, lume, soro lume…”. Despre un trecut cu ceardaș în opinci…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Că suntem români, că suntem unguri, că suntem greco-catolici, că suntem ortodocşi, suntem cu toţii în aceeaşi ţară. Trăim cu toţii acelaşi destin şi doar cei care vor să ne dezbine, abia aceia sunt adevăraţii trădători”. – Coneliu Coposu

Stimați amici, sub denumirea generică „Lume, lume, soro lume...”, ne întâlnim, din nou, și în această zi de joi, pe acest „bulevard virtual”, cu câteva gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară” și la influența acestora asupra României. Sau la faptul că orice se întâmplă „pe afară” ne poate influența…Țin a vă spune, de la început, că azi e o „poveste” mai lungă de citit, așa că, dacă aveți altceva de făcut, faceți! Și vă sugerez, astfel, să nu mă-njurați în gând ori cu voce tare pentru că v-am ocupat, de pomană, timpul! Nicolae Bălcescu spunea mai demult că „istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul ajută să ştim cine suntem, de unde venim.” Istoria ne dezvăluie trecutul, ne arată parcursul înaintaşilor noştri, greşelile lor, trecutul, în ansamblu, cu bune şi rele. Pentru că, invariabil au fost și vor mai fi atât bune cât și rele…Aşa putem învăţa că suntem un popor greu încercat, dar și…plin de resurse! Astăzi, îndrăznesc să vă propun să mai facem o călătorie în timp, axată pe relațiile româno-maghiare de-a lungul timpului. Din punctul meu de vedere, istoria ne-a „condamnat”, pe români și pe maghiari, să trăim împreună în acest colț de lume, iar toate răutățile, puseele șoviniste și iredentiste, din ce în ce mai dese și mai vizibile atât la nivel de stat dar și „la firul ierbii”, precum și atitudinile arogante, de stăpân „implicit”, pasămite, vor trebui să dispară într-un viitor mai apropiat ori mai îndepărtat, pentru că, altfel, tensiunile semănate de niște iresponsabili pot duce la conflict. Iar la acest capitol, în „meciurile” istorice de acest tip, scorul nu e favorabil Ungariei…Oricum am privi istoria!

Departe de mine gândul de a face o apologie a vreunei situații conflictuale, dar e un lucru cert și vizibil „din avion” că relaţiile dintre România şi Ungaria s-au răcit în ultimii ani din ce în ce mai mult, ceea ce nu înseamnă, totuși, că Bucureştiul nu a lăsat și nu lasă guvernul maghiar să investească în Transilvania cât și „cum vrea mușchiul” acestuia şi să-şi extindă influenţa în această provincie istorică. De ce face asta? Din incompetență politică, lipsă de viziune pe termen mediu și lung ori din calcule politicianiste mărunte? Sau poate din „dâmbovițeanul miserupism”, noua „paradigmă” mioritică ce ne atârnă în destin de vreo trei decenii și ceva încoace? Unii zic că România ar face aceste „concesii”, fiindcă și ea, la rândul său „îşi întinde puterea politică, economică şi culturală în Republica Moldova”. Eu nu cred că „întinde” ceva, ci doar gestionează „cu oiștea-n gard” și relația cu cea de-a doua țară românească, dar asta-i altă gâscă-n altă traistă…Un lucru este cert: aşa cum cetăţenii români din Republica Moldova votează în alegerile de toate felurile din România, la fel şi cetăţenii români care dețin și cetățenia maghiară votează în scrutinele organizate de Budapesta. Aceste distorsiuni în relațiile firești dintre două state care, practic, fac parte, amândouă, din UE și NATO, nu sunt doar distorsiuni strict electorale şi vor avea, cu certitudine, efecte politice în viitor. Și acest viitor pare din ce în ce mai apropiat. Deocamdată, este un fapt de netăgăduit că, în comunităţile majoritar maghiare din Ardeal, dictează, faptic, Budapesta, îmbrăcând acest control într-un fel de „revizionism asimetric”, pe care Ungaria îl întreţine în măsura posibilităţilor ei economice. Când va dispărea „combustibilul” economic, „lanțul de iubire” se poate rupe, dar, până atunci, există, din păcate, posibilități de atingere a unui prag critic care să ducă la eventuale conflicte mai „contondente”. La propriu! Nu mă credeți? Mergeți pe orice stadion ori complex sportiv clădit din fonduri guvernamentale maghiare prin „secuime” dar nu numai, și veți vedea/auzi multe expresii de sorginte iredentistă demne de anii ‘40 ai secolului trecut. Scandări de tip „Ria-Ria-Hungaria!” ori imnuri ale unor ținuturi inexistente legal, coroborate cu afișări ostentative ale drapelului național maghiar, chestii care n-au nicio treabă cu meciurile din teren, sunt un fapt mai mult decât obișnuit și intrat, parcă, în „normalitate”, la fel cum a fost, de altfel, și în Slovacia, în timpul jocului de fotbal Dunajská Streda (Dunaszerdahely, adicătelea, cum zic ungurii) cu FCSB-ul lui neica Becali! Vorbim aici de atitudini „la firul ierbii” nu de discuții savant-diplomatice și farfastâcuri de salon! Bașca, în administrațiile locale conduse majoritar de UDMR, în mai multe localități ardelene, se întâmplă fix aceleași „mișmașuri” valabile ca oriunde prin țara asta, unde se-ntâmplă să fie în vigoare expresia „sat fără câini” și unde cetățeanul e ultimul pe lista de atenție a politrucilor de toate felurile și interesele. Și „furăciunile”-s, firește, la fel de periculoase pentru avutul public, chiar dacă-s făcute în limba maghiară!

Săptămâna trecută, fix pe 4 august, la 103 ani (și o zi, spun eu) de la ocuparea Budapestei de armata română, un anumit ziar ce ține 100 % de guvernul lui Orban din Ungaria, „Magyar Nemzet” pe numele său, afirmă că românii ce susțin că Transilvania este pământ românesc, în contextul „incidentului” de la Tușnad (atunci când se dădea Orban mare re-unificator ungur și „salvatore de la patria”, varianta de pustă), „s-ar putea să fi făcut cunoștință în cârciumile românești cu istoria transilvăneană”, fiind niște „scandalagii inculți”. În articolul respectiv, se mai „plimbă”-n fața nostalgicilor iredentiști veșnica „persecuție” la care este supusă maghiarimea de prin România, etichetând  pe românii care neagă aceasta ca fiind, nici mai mult nici mai puțin decât, „urmașii lui Ceaușescu”. Vorba domnului Mihai Târnăveanu, unul dintre protagoniștii „incidentului” cu bannerul de la Tușnad: „Penibil, dar uite că, la nervi, tovărașii din Ungaria care năzuiesc la „Regiunea Autonomă Maghiară” din anii 50, de pe timpul bolșevismului, își dau arama pe față. La fel visa si tovarășul Bela Kun în 1919, până când Armata Română i-a scos din cap Transilvania.” E un fapt despre care am mai scris, dar o repet, presa maghiară este, într-o proporție covârșitoare, aservită lui Viktor Orban, Fidesz și apropiaților acestora. Cu variațiuni pe aceeași temă, de mult timp încoace, „firul roșu” al politicii găștii lui Orban este axată pe alipirea (revenirea), într-o formă sau alta, a Transilvaniei la Ungaria. Celelalte scenarii sunt cusute cu ața roș-alb-verde a florii din sigla udemeristă! Sunt, din păcate, mulți „mioritici” de-ai noștri, ca brazii, ce-l plac pe Orban, pe principiul „măi, ce bine le zice el stăpânilor lumii!”…Și cum luptă el pentru boborul său! Cioace, frațicule, cioace! Cei ce gândesc așa ar trebui să reflecteze la faptul că lucrurile pe care le face bine (sau zice că le face bine) Orban pentru poporul din granițele sale (și pentru cel din granițele altora) nu înseamnă aproape deloc c-ar fi bine și pentru România, lucru pe care-ar trebui să-l priceapă și diriguitorii de la București. Oricare ar fi aceștia! Obiectivul esențial al guvernărilor ungurești, cam de pe la Trianon încoace, a fost și rămâne ca, printr-o politică  așa-zis „conservatoare” și „dreaptă”, bazată pe un așa-zis „drept istoric”, să câștige cât mai multă susținere externă (fie de la Putin fie de la Trump ori alți circari mondiali) dar și pe meleagurile mioritice românești, pentru  o așa-zisă autonomie a Transilvaniei, într-o viitoare și fantezistă alipire ulterioară la Ungaria aia mare de vreo șaizeci și patru de comitate…Atragerea de „idioți utili” în propagarea ideilor pe care le urmează cu obstinație, precum și câștigarea bunăvoinței diferitelor „felii” din societatea românească este urmărită ca fiind un instrument vital în scopurile țintite. Cine nu înțelege cele spuse anterior ori este „naiv” ori analfabet funcțional. Nu-ți trebuie înalte școli „harvardiene” ori de alt fel ca să vezi ce este vizibil din avion. Sunt vizibile și de către cei cu „școala veții”! Rămâne să le mai vadă și cei care conduc (sau se fac că ei conduc) destinele României!

Că tot vorbeam mai înainte de războiul româno-ungar din 1919, despre care istoria noastră oficială a vorbit și vorbește prea puțin și tocmai pentru că, la fiecare început de august, fie pe 3 fie pe 4 august, foarte mulți internauți postează pe rețelele de soocializare, frânturi de imagini și texte despre ocuparea Budapestei în 1919 de către armata română, am amânat un pic rândurile de azi pentru acestă săptămână, în ideea de a încerca să clarificăm împreună, atât cât se poate, cam ce anume s-a întâmplat atunci. Firește, n-am să reiau datele despre întreaga campanie a respectivului război, declanșat în aprilie și încheiat parțial în 4 august, cu defilarea trupelor române pe Bulevardul Andrassy din Budapesta, urmat de retragerea graduală a armatei române din Ungaria la începutul anului 1920, dar despre episodul ocupării Budapestei merită să ne aducem aminte. Și nu neapărat din considerente belicoase, generate de atitudinile arogante de factură iredentistă ce încep să deranjeze societatea românească, mult prea tolerantă din acest punct de vedere! Astfel, în timp ce, în Europa, începuse reconstrucţia după primul război mondial și se-ncerca clădirea păcii la Paris, e bine să își aducă aminte toată lumea că România a mai avut de dus un război, cel cu Ungaria bolşevică. Pe 3 august, trupele româneşti intrau în Budapesta…Astfel, la 3 august 1919, patru escadroane de roşiori din Brigada 4 Roşiori, comandate de generalul Ruşescu (unii spun c-ar fi fost doar colonel, iar alții că fusese deja avansat la gradul de general de brigadă cu aproape un an înainte), înaintau spre Budapesta, unde au ajuns spre seară, pe la ora 18.00. Istoriografia a consemnat, însă, data ocupării Budapestei ca fiind ziua de 4 august 1919, ziua în care generalul Gheorghe Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei. De ce? Simplu, din orgoliu mărunt, acesta șicanându-l ulterior pe Rușescu din postura sa politică de ministru de război…Proclamarea Republicii Sovietice a Sfaturilor în Ungaria, la 21 martie 1919, şi salutarea cu entuziasm a noii orânduiri de către Lenin au neliniştit Puterile Aliate; într-o Europă suferindă după patru ani de conflict devastator, bolşevismul era privit ca o reală ameninţare pentru bătrânul continent. După eşuarea tratativelor dintre aliaţi şi guvernul Bela Kun, armata maghiară a atacat violent trupele române în munţii Apuseni în noaptea de 15-16 aprilie 1919, acţiune urmată aproape imediat de contraofensiva armatei române. În faţa celor aproximativ aproximativ 60.000 de soldaţi maghiari se găseau șase divizii româneşti de infanterie şi trei brigăzi de cavalerie, în total circa 64.000 de militari. Nu am să detaliez acțiunile militare desfășurate, dar, în doar cinci zile de operaţii, armata română a pus stăpânire pe marile centre Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta. Linia frontului se întindea la nord până la Tisa, iar spre sud până la Mureş.

Informaţiile existente ulterior arătau că, după ocuparea aliniamentului stabilit la Conferinţa de Pace de la Paris, inamicul îşi concentrase forţele la nord de Debreţin. În consecinţă, Marele Cartier General a intervenit pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor române până la Tisa. După ce trupele române au atins acest aliniament până la 1 mai, Înaltul Comandament Ungar a planificat o ofensivă pe scară largă cu trecerea Tisei în mai multe sectoare cu trei grupuri de asalt, cu o eventuală joncţiune cu trupele bolşevice din Ucraina. Ofensiva armatei maghiare a început în ziua de 20 iulie 1919, după o puternică pregătire de artilerie, lovitura principală fiind dată pe direcţia Szolnok, în centru, cu două atacuri secundare în flanc. Sub puternica presiune a inamicului, trupele române de acoperire s-au retras, două regimente maghiare reuşind să treacă Tisa şi să consolideze un cap de pod. Marele Cartier General a decis să declanşeze ofensiva odată cu forţarea din mişcare a râului Tisa prin ruperea apărării de pe malul drept al râului şi cu înaintarea cu lovitura principală pe direcţia Szolnok-Budapesta. Începând cu 27 iulie 1919, primele trupe române au trecut Tisa şi au realizat capede de pod. Armata Română a angajat în operaţia ofensivă 119 batalioane, 6 escadroane, 98 baterii de artilerie, cu un total de aproximativ 120.000 de oameni. Până la 2 august 1919, apărarea forţelor maghiare a fost dezorganizată, astfel că majoritatea diviziilor române se aflau la vest de aliniamentul râului Tisa, în drum spre Budapesta. Corpul 1 Armată ungar a fost scos din luptă, iar comandamentul lui s-a predat. Ofensiva a demonstrat că armata română reuşise să-şi dezvolte o capacitate de luptă remarcabilă după experiența acumulată în războiul ce se încheiase și având acum în organica sa și noile divizii ardelene proaspăt înființate, cu luptători de elită, căliți pe diverse fronturi ale lumii. Concepţia operațiilor, suportul logistic, comada și controlul au funcţionat foarte bine, în condițiile acelor vremuri, toate acestea fiind potențate de un moral excelent dat de contextul general european, la care s-a adăugat aportul unor foarte buni ofiţeri români și ostași din fosta armată austro-ungară, care au impresionat prin profesionalismul şi eroismul lor. Acţiunile armatei române din 1919 au sprijinit deciziile luate de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, au dovedit, dacă mai era nevoie, rolul esenţial al armatei în făurirea statului naţional unitar român. La 3 august, trupele române dezvoltaseră, cu succes, ofensiva spre capitala Ungariei, astfel că primele escadroane din brigada de roşiori, conduse de generalul Gheorghe Ruşescu, au intrat, practic, fără luptă în Budapesta. Asta nu înseamnă că nu se dăduseră lupte înverșunate împrejurul capitalei maghiare, acolo unde efortul principal a fost dus de diviziile ardelene.Poate pentru că erau mai motivate… Episodul ocupării Budapestei apare şi în lucrarea lui Constantin Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919)”, una dintre cele mai complete relatări ale războiului nostru dintre 1916-1919. Așa că, zice-se, prima unitate românească care a pătruns în Budapesta a fost cea a lui Gheorghe Ruşescu în seara zilei de 3 august, în jurul orei 18.00.Generalul Mărdărescu a vrut să se intre pe 4 august, fix de ziua sa de naştere, ca un cadou pe care dorea să şi-l ofere, dar Ruşescu a profitat de o ocazie pe care nu putea să o refuze, din considerente strict tactice, fără a dori să jignească dorința comandantului său, care nu l-a uitat și nu prea l-a iertat pentru asta! Într-adevăr, în „Jurnalul de operaţiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania” apare acţiunea de ocupare din 3 august seara a lui Ruşescu, dar şi data oficială de 4 august, la presiunea generalului Mărdărescu. A doua zi, pe 4 august, la ora optsprezece, aflat în centrul bulevardului Andrássy din Budapesta, comandantul armatei române ce operase în Ungaria, Mărdărescu, a primit defilarea militarilor români din compunerea Diviziei 1 Vânători.

Acțiunea pe cont propriu a lui Ruşescu nu i-a convenit generalului Mărdărescu. Acesta a dorit chiar să ia măsuri disciplinare împotriva celui care îndrăznise să îi știrbească din aureola victoriei totale. Într-un fel sau altul, s-a pus „batista pe țambal” pentru că Prezan, viitorul mareșal al României, șeful Marelui Cartier General și „protector” al generalului Mărădărescu a oprit „puseele” mărunte ale acestuia. Ca să fim cinstiți, un merit deosebit în comanda trupelor române ce au luptat pe teritoriul Ungariei în preajma capitalei maghiare, l-au avut generalii Traian Moșoiu și Alexandru Hanzu. Unii istorici contemporani lui Mărdărescu i-au sărit în ajutor, înregistrând data de 4 și nu pe cea de 3 august ca dată a ocupării capitalei ungare, acțiunea din 3 august fiind tratată „cu discreție”. Și, cum spuneam anterior, generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război…În esență, a fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antantă în cursul primului război mondial, considerând războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau o consecinţă imediată a acestuia. Meritul armatei române este imens, ţinând cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind, practic, singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atât trupele franco-sârbe din sud, cât şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai târziu şi fără lupte, doar ocupând zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică a fost zdrobită de cea română. Cu atât mai importantă apare victoria românească, cu cât România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în „marea familie sovietică”, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920. La intrarea trupelor române în Budapesta, care la acea dată avea în jurul a 1,6 milioane de locuitori, populaţia era o masă amorfă de populație dezorientată și în suferință din cauza opresiunii instaurate de regimul bolşevic. La defilarea trupelor române pe Bulevardul Andrássy, în ziua de 4 august, „în toate părţile se vedeau copii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei agitând batiste albe şi plângând chiar, la ideea că au fost salvaţi de teroarea bolşevică.” Puteţi citi aici o mică parte din memoriul generalului Gheorghe Ruşescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919, însemnări publicate într-o reeditare a unei lucrări mai vechi de amicul Cristian Negrea din Baia Mare, la Editura Marist:

„ 3 August.

    În darea ordinului de operaţiuni am fost ghidat de ordinul Diviziei II cavalerie care îmi făcea cunoscut că încă din data de 2 August sunt pus sub ordinele Diviziei VI-a.Astfel, potrivit situaţiei, am prevazut ca Reg. 11 cu cinci escadroane, o secţie de artilerie şi două grupuri de de mitraliere să termine operaţiunile la Czegled şi spre Sud. Reg 6 să lase un escadron şi două plutoane pentru paza prizonierilor şi a întreg materialului de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei escadroane şi două plutoane; o secție de artilerie şi două grupe de mitraliere, sub conducerea mea directă, să mă îndrept spre Buda-Pesta.Pe la orele 9 dimineaţa (3 August) când mişcarea se începea deja, primesc, la Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă ca brigada IV să acţioneze în direcţia Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea inamicului la Sud. Fără cea mai mică ezitare şi fără a-mi trece prin gând că pot comite cea mai mică călcare de ordine, menţin ordinul de operaţiune dat, punând în vederea regimentului 11 a executa singur şi în întregime, spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l alătur în original, aceasta din judecarea situaţiunii reale.Astfel dacă aş fi reversat mişcarea celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de la Vest ( dinspre Buda-Pesta) la Est (spre Czegled ) ale cărui elemente erau deja pornite, s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile nu ar fi trebuit abandonate. Se ajungea la Kes-kemet, ce se găsea la 50 km Alberty prea târziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze tot singur, căci ănvăluirea nu ar fi putut avea efect decât făcută cu repeziciune. Mai mult, efectivele regimentelor brigadei IV Roşiori, 6 escadroane cu efectivul de 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur ca a unei brigăzi, având pe lângă 2 tunuri şi grupe de mitraliere. Apoi încă din ajun, cu acţiunea energică a numai 3 escadroane s-a influenţat capitularea. Corpul I Armată cu atât mai uşor ar fi fost capturat mai cu seamă că în rândurile inamicului demoralizarea era acum mai mare. Deci cu credinţa că execut o acţiune bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul însăşi al persoanei mele, căci în tot timpul m-am aflat în capul coloanei, cere să execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult. Ajuns în înprejurimile oraşului, la răspânteea Sarvasz-Cz, am surprins mai multe companii cu piramidele făcute şi o baterie gata de tragere. Pentru a nu pierde o clipă am impus celor peste 1000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea de moarte şi o patrulă a fost lăsată a scoate închizătorile de la arme şi a demonta tunurile. În urmă, am aflat că rolul celor două companii şi al bateriei inamice era de a mă opri până la sosirea delegaţiei guvernului şi sub presiune, să renunţ la înaintarea spre oraş. Într-adevăr, nu străbat decât vreun kilometru şi sunt întâmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, având comunicări importante. La rândul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi când am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.Plouând torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:

Delegaţia îmi spune: – „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.” Am răspuns: – „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care, la care le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m) ”, după care adaug: – „ Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decât ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.” Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărârea.Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la M. C. G. , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri. Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixându-le că dacă până la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul! Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia. La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18,30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est – N-Est – Pesta.Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locot.-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu sepoate schimba întru nimic hotărârea mea.Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpânite la intrarea armatei române. I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspândit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare).Discuţiile prelungindu-se, le pun în vdere că armata roţie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă. O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decât cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decât Brigada IV, deja sosită cu mine.Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul ca la ora 20,30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş. Consiliul cedează! Şi la ora 20 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat quartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi.Alte tratative nu am făcut decât cele privitoare la detaşamentul meu.

4 August.

   A doaua zi, 4 August, am fost rugat din nou pentru a scoate trupa din oraş. Le-am raspuns că sunt şi rămân, şi în caz contrar, mă retrag la punctul iniţial din ajun şi încep operaţiile de bombardament.Pe la ora 10 soseşte de la Viena o delegaţie engleză şi franceză care cere a o primi în audienţă.Din conversaţia oficială, delegaţia lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu se ocupe Buda-Pesta, şi mai mult ar fi voit să cunoască situaţia. Le-am răspuns că sunt chestiuni ce nu mă privesc pe mine, şi cât despre situaţie, nu cunosc decât aceea că sunt cu Brigada IV Roşiori la Buda-Pesta, şi că armata roşie a capitulat la Czegled, şi în împrejurimi.Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în mod confidenţial.În această conversaţie mi-a comunicat că la Viena, sub auspiciile Antantei, se voieşte a se constitui un guvern ungar şi se urzeşte a se opri înaintarea armatei romîne şi ocuparea Buda-Pestei. Dorinţa, însă a misiunii franceze, şi crede că a întregii Franţe, este ca armata română să înainteze şi să ocupe, cât mai repede, oraşul.Le-am răspuns că acesta este fapt împlinit încă de ieri şi armata română continuă înaintarea.Crezând importantă această declaraţie a delegatului francez, l-am rugat a veni personal cu mine la comandamentul trupelor din Transilvania. În drum spre Manor, l-am prezentat D-lui General Mărdărescu cu care a convorbit. Acestea sunt toate detaliile a căror exactitate se poate vedea din ordinele originale pe care sunt trecute şi orele.” Despre ocuparea Budapestei, plus alte câteva considerații despre războiul româno-ungar din 1919, puteți vedea/asculta cam aceleași lucruri spuse de mine într-o emisiune cu regretatul amic Cornelius Popa din Brașov, la Nova TV Brașov, căutând această adresă https://fb.watch/eIWtb0ZSnY/.

Trupele române au rămas în Budapesta până în data de 7 noiembrie 1919, când s-a dat ordinul retragerii din singura capitală ocupată de forţele Antantei în timpul conflictelor militare din perioada 1914-1920. Operaţiile au fost dirijate de Comandamentul Trupelor din Transilvania care se mutase în Oradea.„La intrarea unităţilor din garda albă în Budapesta (noua armată naţională a lui Miklós Horthy), care a urmat imediat după retragerea ultimelor elemente din Divizia I Vânători, populaţia din capitala Ungariei n-a făcut nicio manifestaţie şi n-a arborat niciun steag”, nota generalul Gheorghe Mărdărescu în memoriile sale. Retragerea s-a făcut în etape, trupele române deplasându-se de la Dunăre către Tisa, unde au iernat. În februarie 1920, retragerea s-a reluat, de la Tisa către frontierele actuale ale României. La 11 martie 1920, oraşul Debreţin a fost predat autorităţilor ungare, în prezenţa membrilor misiunilor inter-aliate. Până în data de 28 martie 1920, întreg teritoriul Ungariei este evacuat, aşa cum s-a stabilit de comun acord cu aliaţii. Ajuns pe teritoriul naţional, Comandamentul Trupelor din Transilvania a întocmit un proiect de grupare a forţelor armate, corespunzător noii situaţii create, şi l-a înaintat Marelui Cartier General spre aprobare. La 20 aprilie 1920, exact după un an de la intrarea armatei române în Oradea, toate operaţiile militare din războiul româno-ungar erau încheiate. Așa cum nota acum câțiva ani amicul meu, scriitorul Cristian Negrea, într-un blog al său, „un astfel de eveniment istoric, care a salvat poporul ungar de 25 de ani de comunism feroce, ar trebui să fie omagiat de statul maghiar, un prilej de a-și manifesta recunoștința și, eventual, de a-și cere scuze pentru toate mizeriile pe care ungurii, timp de secole, le-au făcut românilor.” Tot scriitorul Cristian Negrea, spunea, apropo de celebrul episod, cel cu vestita opincă de pe Parlamentul maghiar: „Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi readuc aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa „Huzarul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu, „Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul „Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii”, 2010. Aș dori să completez cele spuse de amicul Cristian Negrea și să spun că primele relatări ale generalului Marcel Olteanu despre acest episod au fost făcute în scris în „Fragment din memoriile unui luptător”, scriere publicată inițial în Revista „România Militară”, chiar dacă aproape „tot internetul” interesat de subiect face trimitere la volumul lui Olteanu, „Huzarul negru”, cel pomenit anterior.

Iar acum, vă prezint, în reluare, respectiva relatare a generalului Olteanu, pe care o voi completa-o, după ce o citiți, cu câteva clarificări ale altor persoane.„Șeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut…Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?…Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă”. Dar am să chibzuiesc aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată”. Zis şi făcut. Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…„Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…”.„Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. „Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.„E chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest spre cheiul Dunării.

– Cum îl cheamă?

– Sergent Iordan.

– Dar cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul…acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…

Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur…Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!…le-am făcut semn să se apropie şi arătând domnului Ferency pe sergent i-am zis încet:„Acesta e glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă desigur şi cu naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: „Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”. În după-amiaza aceleiaşi zile m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână pe antebraţul stâng se zărea o cicatrice respectabilă. L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate: „Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine…văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…Şi iarăşi cântecul lui: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru…pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace…şi nu mă las nici mort!…”

– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: „E lucru mare, domnule general…Dar am auzit că mai e şi o Vienă!…”.Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: „faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”. Dacă doriți să ascultați/vedeți aceeași poveste, spusă un pic altfel de mine, plus alte câteva considerații despre războiul româno-ungar din 1919, într-o emisiune cu regretatul amic Cornelius Popa din Brașov, la Nova TV Brașov, o puteți face căutând această adresă, tot pe „atoatestivuitorul” internet: https://fb.watch/eIWbH6QSyo/.

Pe de altă parte, într-o carte „de recuperare istorică”, în anul 2015, Ilie Hanzu, urmaș al generalului Alexandru Hanzu, fost comandant al Diviziei 16 infanterie în acele vremuri, relatează, din memoriile înaintașului său, momentul în care steagul maghiar de pe parlamentul unguresc este înlocuit cu tricolorul românesc, iar locotenentul Florian Medrea îi „substituie” pe Bivolaru și Iordan, iar opincile acestuia, din „instrument de umilire”, devin altceva, cel puțin în perspectiva respectivului autor: „Când a ajuns cu coloana pe malul drept al Dunării, în fața Parlamentului, generalul Alexandru Hanzu a dat ordin locotenentului Florian Medrea să arboreze pe palatul parlamentului din Budapesta, drapelul regal al României și opincile sale de locotenent și trebuie știut că pe atunci în armata română a Transilvaniei purtau cizme numai ofițerii de la gradul de căpitan în sus. Imediat după arborarea drapelului și a opincilor atârnate de steag pe clădirea Parlamentului Ungariei, generalul Alexandru Hanzu a defilat în fața trupelor sale, destul de prost îmbrăcate și murdare, ca toate celelalte trape venite la defilare direct de pe front de pe linia I și au înconjurat de două ori clădirea parlamentului (…).A doua zi, 4 august, ziarele occidentale relatau despre mulțimea militarilor români, care au defilat în seara de 3 august, despre care diplomații acreditați credeau că nu se mai termină, trecând în pas de defilare prin fața parlamentului și prezentând onorul la drapelul regal românesc, arborat sus pe clădire…În 4 august, după ce s-a arborat drapelul românesc și pe turnul Cetății Buda de pe malul stâng al Dunării, generalul Mărdărescu a mai organizat și el o defilare cu trupe regale, de această dată în condiții depline de securitate pe Bulevardul Andrassy(…).De această dată, au relatat ziarele din 5 august că românii au defilat cu puține trupe, dar foarte bine echipate de parcă sosiseră de la paradă nu de pe front și au dat onorul generalului Mărdărescu”. Același autor, Ilie Hanzu, în revista Tribuna, în anul 2018 (linkul îl găsiți la finalul acestor rânduri), adaugă: „Generalul Moşoiu spune că după 6 august, în calitate de guvernator al Budapestei a inspectat garda drapelului românesc de pe parlamentul maghiar, i-a găsit la post pe sergentul Muşat şi pe caporalul Bivolaru, dar nu spune că opincile le-ar fi arborat aceştia, aşa cum au interpretat oltenii”. Interesant este că, în presa vremii, nu s-a semnalat de către reprezentanți comisiei inter-aliate prezenți la Budapesta atunci, la început de august 1919 vreo opincă pe parlamentul maghiar. Iar presa, prin definiție, e o „instituție” avidă de senzațional. Și e greu de crezut că n-ar fi reacționat la ditamai evenimentul!

E posibil ca trebușoara cu opinca să fie mai încâlcită decât se crede în „folclorul urban”, ca și unele alte aspecte nelucidate pe de-a-ntregul ale campaniei din 1919. Relativ recent, publicam o scurtă biografie a protopopului brașovean Vasile Saftu, care a spus, la vreo două luni de la ocuparea Budapestei:„cu gândul la Dumnezeu, ocrotitorul neamului românesc, la biserica strămoşească, conservatoare a limbii româneşti, şi la dorobanţul român, care încălţat în opinci, a înfipt tricolorul românesc pe edificiul celui mai ticălos parlament din lume, pe al celui din Budapesta”. E posibil și probabil mai bine să privim în această cheie episodul cu opinca… Relativ la ocuparea capitalei maghiare în august 1919, generalul Moșoiu spunea în lucrarea sa ulterioară războiului: „Oricât ar căuta duşmanii neamului să denatureze adevărul istoric, un singur fapt rămâne în picioare, că Budapesta a fost ocupată milităreşte (cu luptă nu fără luptă, cum zice Mărdărescu) în ziua de 3 august 1919 de către cavaleria română”. Alte documente consultate de Antonie Plămădeală, fost Mitropolit al Ardealului și bun istoric, arată că presa din Viena apărută pe data 4 august 1919 relata că „românii au ocupat oraşul pe data de 3 august la prânz, au intrat pe bulevarde cu enorm de multe trupe, obosite şi murdare venite direct de pe front, au dat jos de pe Parlament drapelul Republicii Sovietice Ungare a Sfaturilor, au arborat în loc drapelul regal român şi în jurul orelor 18 au defilat în jurul clădirii Parlamentului, dând onorul militar la drapelul regal de pe Parlament. Ambasadorii acreditaţi la Budapesta au spus că au defilat atât de multe trupe române de parcă nu se mai terminau. Înainte de defilare, locotenentul Florian Medrea, cel care a primit delegaţiile venite din toată Transilvania (mai puţin sudul Banatului ocupat de sârbi), în gara din Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, a fost desemnat să arboreze drapelul românesc şi opincile lui pe clădirea parlamentului maghiar. În 1947, acest erou a fost împuşcat mortal în biroul său de comisar al poliţiei din oraşul Sebeş – Alba. Ar trebui să ştim cine şi de ce l-a împuşcat pe eroul care a pus tricolorul românesc şi opincile sale pe clădirea parlamentului de la Budapesta, simbolurile românismului la care au dat onorul la 3 august 1919, unităţile ardelene ale Diviziei 16 Infanterie, intonând în pas de defilare, marşul de front al diviziei: „Doamne! ocroteşte-i pe români” cu „Scoborâţi de pe cai jos/ Că Ardealul nu-i al vost” şi „Apărăm Ardealul Sfânt/ Cât vom trăi pe pământ” cu aceste cuvinte cântate de bunicii noştri atunci.”

Revin în prezentul pe care-l trăim, cu bunele și cu relele sale, și zic că, vorba unui personaj mai „colorat” în vorbire și faptă: „bine-ar fi de n-ar fi rău!”. Adică bine-ar fi să ne-aducem aminte că, în istorie, ascuțirea conflictelor, aroganța dusă la extrem, nesimțirea și bătaia de joc față de vecin îți poate aduce lecții pe care, momentan, crezi că nu ți le poate da nimeni! Mai ales niște „valahi” oarecare! Din păcate, „valahilor” le lipsește azi mâna cea atent și drept cârmuitoare! Sau creierul? Repet și în încheierea rândurilor de astăzi, ca în fiecare săptămână, până la finalul „flăcărilor din ograda vecină”, că, dintre toate relele acestui conflict, unul iese, de departe, în evidență, și anume faptul că mor mulți oameni nevinovați acolo în Ucraina, precum și acela că sunt distruse sute de mii ori milioane de destine, laolaltă cu casele, străzile, orașele și viețile multor oameni. Solidaritatea trebuie să fie cea care ne unește,  să ne sprijinim unii pe alții și să-i ajutăm pe cei în suferință! Dumnezeu să ne ocrotească! Pe toți! Inclusiv pe ruși! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Surse,surse foto și lecturi suplimentare despre subiectele din articol le puteți găsi aici:

Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Marcel Olteanu – „Fragment din amintirile unui luptător”, în „România Militară”, nr. 3 (martie) 1923

Ilie Hanzu – „Cine şi cum a ocupat Budapesta la 3 august 1919”, în „Tribuna”, 02.04.2018 https://www.tribuna.ro/stiri/special/cine-si-cum-a-ocupat-budapesta-la-3-august-1919-133995.html

G.D. Mărdărescu – „Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei (1918-1920)”, Ed. Cartea Românească, București, 1921

General Gheorghe Mărdărescu, „Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, Editura Militară, 2009

Gheorghe Tulbure – „Isprava sergentului Iordan”, în „Gazeta Cărților” (Ploiești), 1.10.1934,

Traian Moşoiu, Ocuparea Budapestei în legătură cu operaţiunile militare din Ardeal 1918-19, Şimleul Silvaniei, 1919

Dr. Antonie Plămădeală, Elie Miron Cristea, Note ascunse 1895-1937, Editura Dacia, 1999

https://historia.ro/sectiune/general/cum-a-ajuns-opinca-romaneasca-pe-parlamentul-de-la-580726.html

Oficios guvernamental de la Budapesta: Cei ce se opun autonomiei transilvănene îl urmează pe Ceauşescu / Iohannis manifestă aceeaşi atitudine faţă de năzuinţele spre autonomie ale maghiarilor din Transilvania ca şi provocatorii din Tuşnad (g4media.ro)

https://books.google.ro/books?id=BXxxEAAAQBAJ&pg=PP29&lpg=PP29&dq=generalul+rusescu&source=bl&ots=1kiqXx54Zq&sig=ACfU3U2SAJpWL36mRB0dHg4BvdpSBEX_zg&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwiRlomh_K_5AhXL_rsIHZ3IDzoQ6AF6BAgYEAM#v=onepage&q=generalul%20rusescu&f=false

https://www.facebook.com/294778187296349/posts/memoriul-generalului-rusescu-cel-care-a-intrat-primul-in-budapesta-in-fruntea-un/446557338785099/

https://www.scribd.com/…/Razboiul-Romano-ungar-de-La…

http://www.dacoromania-alba.ro/nr17/razboiul.htm

https://www.graffix.ro/tactic…/tactica-si-strategia-nr-02/

https://www.historia.ro/…/campania-armatei-romane-din-1919

https://www.crisana.ro/…/100-de-ani-razboiul-romano…

http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-a-cucerit-armata…/

http://www.romania-actualitati.ro/campania_armatei_romane…

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com/…/romania…