Jurnal FM 
„Lume, lume, soro lume…”. Picături chinezești. Mari cât un ocean?
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on iulie 28, 2022
Motto: „Nu întrerupe niciodată un dușman atunci când face o greșeală!” – Napoleon Bonaparte
Stimați amici, sub denumirea generică „Lume, lume, soro lume…”, ne întâlnim, din nou, și în această zi de joi, pe acest „bulevard virtual”, cu câteva gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară” și la influența acestora asupra României. Sau la faptul că orice se întâmplă „pe afară” ne poate influența…Logic ar fi fost ca astăzi să comentez, în câteva rânduri, vizita lui Orban Viktor bacsi pe la noi prin ogradă, unde a venit precum cel mai de rând borfaș, ca atitudine, și a făcut fix ce a dorit mușchii ‘mnealui „p-acili-șa” prin „secuime”, că doar vede bine că, la București, nu se sinchisește nimeni să-i dea peste nas pentru stilul mai mult decât obraznic în care trasează și tratează el relațiile româno-ungare. Nu cu mult timp în urmă, pe 13 iulie, nenea Aurescu Bogdan, ministrul nostru de externe „se trăgea de brăcinari” cu „prea decoratul” de către Lavrov & Putin, adică ministrul maghiar de externe Péter Szijjártó și, cică, ministrul român de externe i-ar fi atras atenția omologului său maghiar, într-o discuție privată, că discursul public al părții maghiare trebuie „să se încadreze în parametrii cunoscuți” la „Universitatea de vară” de la Tușnad. El a zis, el a auzit! Firește, Orban a înțeles fix ce a dorit, adică „termenii cunoscuți” de el se încadrează doar în ceea ce vrea el, în lumina discursurilor sale din ultimul deceniu de la Tușnad ori de aiurea. Nu am să reiau toate „indignările” din diverși vectori media, fie aceștia din TV, audio, online ori print ale multor oameni cărora nu li se pare firesc ca premierul arogant budapestan să facă doar ce dorește el în vizitele sale „private” în România pentru că sunt convins, le cunoașteți, iar ecoul acestora a început deja să nu se mai audă…Și descrește pe zi ce trece…Așteptăm „cu drag și dor” următoarea „Universitate de vară” de la Tușnad, nu-i așa, dom’ prezident și dom’ premier? Poate, până atunci, vouă, politicienilor români, oricare ați fi, vă vor crește niște semne ale bărbăției politice! Bunul simț mă împiedică să descriu exact ce anume să vă crească! Oricum, niște creier ar cam fi cazul să fie-n ecuația asta a creșterii!
Nu am să zic mai multe și am să vă invit să ne „preumblăm” pe alte meleaguri mai mult sau mai puțin exotice și să vedem cum „exemplarul canin” de la răsăritul îndepărtat al planetei noastre, se transformă din pechinez „vânjos” într-un veritabil pitbull dornic să-și marcheze cât mai mult din teritoriul care crede că este al lui…Este vorba, firește, despre China și „flexările de mușchi” ale sale prin toată partea sa de lume, care, se pare că n-o mai încape pe ea, pe măreața Chină. Opinia mea generală referitoare la China e că tovarășii comuniști chinezi se cred prea repede călare pe cai mari apropo de rata de dezvoltare economică uluitoare a Chinei din ultimele decenii și, ca atare, își pot permite să-și arate „arcurile cu săgeți” și „focurile chinezești” oricui și oricând au ei chef! Or fi inventat strămoșii lor praful de pușcă, dar economia unei țări din perioada contemporană (fie ea și un gigant precum China) este atât de interdependentă de alte țări în ziua de azi, încât niciodată nu poți ști când o iei la vale când ți-e lumea mai dragă sau când crezi că ești fix „miezul din gogoașa universului”! În ultimii ani dar, mai ales, în ultimele luni, după ce Rusia a declanșat invazia din Ucraina, atitudinea Chinei cu privire la „probleme ne-negociabile”, cum ar fi Taiwanul, Tibetul sau Xinjiang, precum și poziția sa în Marea de Sud a Chinei și „ciocnirile” cu părțile aflate în litigiu, dar chiar și cu India, Japonia, Coreea de Sud și, bineînțeles, SUA, au subliniat îndrăzneala și gradul de încredere în ea însăși a Chinei. Și acest lucru este din ce în ce mai vizibil sub conducerea lui Xi Jinping. Cam de prin 2013, ideea predilectă a Chinei în relațiile internaționale s-a cam transpus în: „depunerea de eforturi pentru realizarea obiectivelor”, ceea ce înseamnă că „a sosit timpul pentru acțiune”, întrucât China ar fi suficient de puternică. În opinia mai multor specialiști în geopolitică, se pare că trei strategii chineze majore alimentează percepția că „onor” China se îndreaptă spre dominația economică mondială:
– Inițiativa „Noilor Drumuri ale Mătăsii” (Belt and Road Initiative, BRI);
– „Fabricat în China 2025”, care prevede supremația globală a Chinei în sectoare strategice cheie, în principal tehnologii de vârf;
– modernizarea militară, domeniu în care forțele armate ale Chinei urmăresc să devină „numărul unu”.
Aș mai sublinia ceea ce mulți specialiști citează din documentele chinezești și anume faptul că, în „Cartea Albă a Chinei” privind politicile sale de cooperare în Asia-Pacific, se subliniază faptul că „China s-a angajat să colaboreze cu Statele Unite pentru a construi un nou model de relații între țările majore, vizând evitarea conflictului și a confruntării, respectul reciproc și cooperarea reciproc avantajoasă”. Adică, mai pe șleau, un tratament de pe poziții de egalitate. Fără dubiu! Chiar în documentele lor programatice, anumite obiective și strategii chineze sunt considerate „o provocare directă la supremația Statelor Unite”. „Comuniștii moderni” din China cred că țara lor are resursele pentru a deveni prosperă, așa cum este proiectat în „Visul său de întinerire națională” și, de asemenea, pentru a se transforma într-o putere tehnologică mondială până în 2049 (la împlinirea a 100 de ani de la fondarea Republicii Populare Chineze), pe baza strategiei „Fabricat în China 2025”. Însă mulți analiști de pe mapamond consideră că afirmațiile lui Xi Jinping au devenit prea „amenințătoare” și acest lucru generează percepția că, azi, China este gata să lupte pentru a-și atinge obiectivele, ceea ce îi anulează puterea de atracție. Atracție pentru investiții și încredere în afaceri reciproce, fără de care China poate deveni iute-iute, un uriaș cu picioare de lut! În această cheie trebuie să privim, zic eu, faptul că la ultimul summit NATO de la Madrid, China este menționată explicit în noul concept strategic al NATO, unde se menționează că „politicile coercitive” ale Chinei reprezintă provocări pentru „interesele de securitate și valorile Alianței”.
Pentru un pic de înțelegere a „drumului măreț” chinezesc ce se pare că a început, vă propun să ne oprim puțintel la problema Taiwanului. Fac o mică paranteză apropo de expresia „drum măreț”. De-a lungul vieții mele ofițer activ, am avut ocazia de a primi și a îndruma aici, în România, mai ales în zona Brașovului, peste treizeci de delegații militare chineze (vreo treizeci și șase chiar), aflate în activități de cooperare militară internațională. Nu am să dezvolt acum întâmplări amuzante sau nu de pe timpul acestor vizite (pentru c-au fost unele chiar „interesante” și unele prea „captivante”), dar, invariabil, în discuțiile informale pe care le aveam cu cei mai mici în grad (că delegațiile astea veneau cam cu autocarul la cât de numeroase erau și era plin de „stele” de general, galbene ,chinezești, mici și multe…) se pomenea despre acest „drum măreț” care îi era rezervat Chinei. Un fel de „far călăuzitor” ca să-mi aduc aminte de retorica comunistă neaoșă de demult. Este cunoscut faptul că relațiile dintre Taiwan şi China au fost dintotdeauna complexe, controversate și uneori lăsate în „coadă de pește”, dar riscul unui conflict bilateral se pare că este în zilele noastre la cel mai acut nivel din ultimele decenii. Este un fapt vizibil și documentat că avioanele militare chineze survolează, aproape zilnic, zone adiacente spațiului aerian din jurul Taiwanului. De exemplu, cam de prin toamna anului 2020, avioanele militare chineze au zburat în circa 130 de misiuni de „monitorizare”, potrivit datelor de zbor extrase din declarațiile oficiale ale Ministerului Apărării Naționale din Taiwan de către documentariștii de la agenția Reuters.
După cum se cunoaște, Taiwanul se află într-un conflict latent cu China de zeci de ani. Astfel, în 1949, ca urmare a unui război civil, China s-a împărțit, în contextul de atunci, în două entități statale distincte: China continentală, adică Republica Populară Chineză și Taiwanul, adică Republica China. Războiul civil izbucnit atunci s-a încheiat fără vreun tratat de pace oficial, iar cele două părți sunt, tot oficial, conform dreptului internațional, încă în stare de război. Ciudat, nu? Era normal ca, de atunci încoace, relațiile dintre Beijing și Taipei să fie caracterizate prin contacte extrem de limitate, multe tensiuni și, firește, instabilitate, toate grefate pe situații geopolitice diverse de-a lungul anilor. China continentală a început să apese mai mult pe „accelerația” conflictului imediat după ce Taiwanul a început să aibă relații din ce în ce mai solide cu SUA, care, firește, aveau tot interesul să…„divide et impera”, nu? Ce-i drept, inițial, aceste relații cu Taiwanul nu au fost duse pe un palier oficial, deoarece SUA au recunoscut oficial guvernul de la Beijing și nu puteau fi, în acest caz, tot oficial, „cu posteriorul în două luntri”! Mai târziu, prin anul 1979, pe timpul președinției lui Jimmy Carter, SUA au „normalizat” relațiile diplomatice cu guvernul Partidului Comunist Chinez de la Beijing, pe fondul neînțelegerilor chinezilor cu URSS. Pe de altă parte, conform unui act normativ american din 1979 privind relațiile cu Taiwanul, relațiile SUA cu această ţară au devenit neoficiale și ne-protocolare. Trei ani mai târziu, în 1982, în timpul președinției lui Ronald Reagan, relațiile SUA cu Taiwanul au fost întărite (firește, în mod neoficial, dar, totuși…semi-formal…) prin cele „Şase Asigurări”, ca răspuns la un comunicat privind instituirea relațiilor dintre SUA şi Republica Populară Chineză. Aceste „asigurări” erau menite să liniștească de către Reagan atât Taiwanul, cât și Congresul SUA, că SUA vor continua să sprijine Taiwanul, chiar dacă relaţiile diplomatice oficiale nu au funcționat anterior.
Relativ recent, administrația lui Donald Trump a întărit și mai mult aceste relații, așa că, la începutul lunii decembrie 2016, ca preşedinte ales, Trump a acceptat o convorbire telefonică cu preşedinta Taiwanului, Ing-Wen Tsai, prin care aceasta îl felicita cu ocazia câştigării alegerilor prezidenţiale, marcând un nou contact la nivel înalt după mulți ani. Faptic, a fost prima dată din 1979, de pe vremea lui Jimmy Carter, de când un președinte ales a avut o convorbire publică cu un lider de top din Taiwan. Donald Trump a declarat public atunci că, în convorbirea telefonică cu președinta Taiwanului, s-a discutat despre „strânsele legături economice, politice și de securitate dintre Taiwan și SUA”. Nu după mult timp, la 16 martie 2018, Donald Trump a semnat „Legea de călătorie în Taiwan”, în temeiul căreia relațiile dintre Statele Unite și Taiwan au fost ridicate oficial la nivel înalt. Adică acest act recunoaște, implicit, entitatea statală numită Taiwan. Nu se spune direct, dar aproape…Firește, China a reacționat dur din punct de vedere diplomatic, dar și cu „flexare de mușchi” la această strângere a relațiilor dintre Taiwan și SUA și a intensificat prezența militară împrejurul insulei, adică a crescut numărul exercițiilor militare în apele din jurul insulei. Beijingul nu face niciun secret pe scena mondială că, dinspre ei, insula „se vede” ca „o parte inseparabilă a teritoriului propriu”, în ciuda faptului că cele două țări au fost guvernate separat de peste șapte decenii. La un moment dat, un purtător de cuvânt al ministerului chinez de externe spunea public că: „Taiwanul este o parte inalienabilă a teritoriului chinez și nu există nici o așa-zisă linie mediană”. Firește, ca întotdeauna, China susține că trupele sale acționează perfect legal. Că doar și Putin la fel face în „meciul” ucigaș din Ucraina…Șeful comunist al Chinei, Xi Jinping a declarat public, în mai multe rânduri, că el are ca scop „reunificarea insulei cu teritoriul continental” și refuză, cu toată „încingerea atmosferei” mondiale de la conflictul ruso-ucrainean, să excludă utilizarea forței pentru acest scop, chiar dacă este un fapt clar că partidul comunist chinez nu și-a exercitat niciodată controlul direct asupra Taiwanului. Nu vreau să speculez pe marginea unor posibile „înțelegeri” chino-ruse, dar, chiar înainte de declanșarea conflictului de către Putin în Ucraina, în 24 ianuarie a.c., nu mai puțin de cincisprezece avioane de luptă chineze au intrat în spațiul aerian al Taiwanului.Răspunsul american a venit atunci destul de rapid. Departamentul de Stat american a transmis Chinei să înceteze cu încercările de intimidare asupra Taiwanului prin folosirea „presiunii militare, diplomatice şi economice”. Destul de repede după aceasta, un întreg grup naval american, „construit” în jurul portavionului american „USS Theodore Roosevelt”, a intrat în Marea Chinei de Sud pentru a promova „libertatea mărilor”.
Pentagonul a declarat atunci că grupul naval se află în Marea Chinei de Sud, din care o mare parte este revendicată de China, pentru a desfășura operațiuni de rutină „pentru a asigura libertatea mării și a construi parteneriate care să încurajeze securitatea maritimă”. Firește că aceste relații tensionate dintre SUA și China pot duce la efecte negative la nivel global. China se crede acum „pe cai mari” și mai crede, probabil, că atenția lumii e îndreptată mai ales înspre Ucraina și pseudo-țarul moscovit Volodea. Cert este faptul că, din punctul de vedere al Chinei, cu Hong Kong-ul și regiunile din Tibet și Xinjiang aduse la „stabilitate” și cu „șurubul strâns”, Taiwan rămâne ultimul „obstacol” rămas în calea „pohtei ce-au pohtit” liderii comuniști chinezi de multe decenii. Și au continuat politica „picăturii chinezești”, astfel că, la 30 mai a.c., China a efectuat a doua cea mai mare incursiune a anului, cu intrarea, potrivit oficialilor din Taiwan, a 30 de avioane în zona de identificare a apărării aeriene a insulei, dintre care 20 de avioane de vânătoare.Tot atunci, președintele american Joe Biden, în timpul unei vizite în Japonia, a declarat că Washingtonul va apăra militar Taiwanul dacă acesta va fi atacat de către China. De atunci, Casa Albă a insistat asupra faptului că politica sa de „ambiguitate strategică”cu privire la posibilitatea de a interveni sau nu în problema Taiwanului s-a schimbat. În timp ce Occidentul cheltuie multe miliarde pentru a sprijini defensiva ucraineană în fața Rusiei, îngrijorările privind o posibilă invazie a Chinei asupra Taiwanului iau amploare. Dar este, oare, Beijingul pregătit să organizeze o operație de amploare de cucerire a Taiwanului și, mai ales, să și reușească?
Cum ziceam anterior, declarația clară (chiar dacă pare „scăpată”) a președintelui Biden pe timpul vizitei sale în Japonia s-a îndepărtat de poziția obișnuită de ambiguitate strategică a politicii americane, poziție veche de zeci de ani cu un caracter vag intenționat privind eventuala apărare a Taiwanului în cazul unei invazii din partea Chinei. Dar după ce Taiwanul a raportat frecvent o „intensificare alarmantă a activității militare provocatoare” a Beijingului, avioanele militare chineze survolând prea des zona de identificare a apărării aeriene a insulei, înalții oficiali ai SUA au declarat ferm că vor sprijini statul insular democratic, situația în care se află fiind comparată cu cea din Ucraina. Unii reprezentanți ai Casei Albe au încercat să „coafeze” câteva dintre „zicerile” lui Biden, dar efectul era deja realizat, adică a stârnit reacții furioase la Beijing, iar ministrul de externe chinez și-a exprimat public „puternica nemulțumire și opoziția fermă” a țării sale aproape imediat după declarația președintelui american. Este clar că Biden a dorit să transmită un mesaj puternic de descurajare pentru chinezi și că a vrut să le demonstreze acestora că, deși SUA nu au vrut să se implice direct în războiul din Ucraina, nu se vor da înlături și vor ajuta Taiwanul în cazul unei invazii chineze. Pe de altă parte, referitor la „putirința” chineză pentru o acțiune militară pe scară largă asupra Taiwanului, nu cred, totuși, că ar fi prea facilă pentru China, chiar dacă datele ar părea, la prima vedere, în favoarea sa. Azi, China are o forță militară destul de mare care, teoretic, i-ar garanta succesul într-o operație militară asupra Taiwanului.
Este un lucru cert că bugetul militar chinezesc, aflat acum la fabuloasa sumă de cca. 230 de miliarde de dolari, i-a permis să stimuleze cercetarea cu aplicabilitate militară și dezvoltarea unor noi sisteme de armament, portavioane și multe exerciții militare, cu accent vizibil pe întărirea forțelor navale. În ultimele două decenii, cheltuielile militare ale Chinei au fost într-o vizibilă creștere, cam de șapte ori, spun specialiștii care monitorizează asta, și se pare că aceste cheltuieli sunt în creștere continuă. De exemplu, actualmente, Armata Populară de Eliberare chineză are în organica sa circa 10.000 de pușcași marini, apropo de o posibilă operație amfibie de debarcare în Taiwan. Surse media l-au citat pe șeful CIA american care estima că, până în anul 2027, China va avea, sigur, cca 100.000 de pușcași marini și capacitatea de a susține acea operație. Cu alte cuvinte, oficialii CIA au prognozat că, pentru China, nu mai este „dacă”, ci „când” va invada Taiwanul…
Se pare că, în viitorul foarte apropiat, nu se va întâmpla nimic decât că vor continua „flexările de mușchi” din toate părțile. China știe, cu toată supremația sa în efective și armament comparativ cu Taiwanul, că o invazie a insulei rămâne o problemă foarte dificilă. Numai dacă luăm în calcul faptul că Taiwanul deține capabilități militare foarte puternice și ar putea provoca pierderi mari eventualului invadator chinez, ca să nu mai amintim aici și de sprijinul afirmat și asumat de către SUA. Taiwanul a cheltuit bani mulți pentru înarmare în ultimii ani, iar anul acesta a alocat 8,6 miliarde de dolari în plus față de bugetul obișnuit (oricum destul de mare) pentru achiziționarea de armament cu bătaie mare și de nave militare performanțe. Din cele ce reies public, din surse deschise, preparativele ambelor tabere sunt în toi. Este clar că, la nivelul conducerii politico-militare din Taiwan, se urmărește îndeaproape conflictul ruso-ucrainean, existând declarații că militarii vor integra, în cadrul exercițiilor lor militare, ceea ce au învățat din acest război. Oficialii și analiștii din Taiwan au afirmat public că „rezistența Ucrainei în fața armatei ruse mult mai puternice amintește de importanța unui război asimetric și a rezerviștilor”. Firește, și chinezii adună informații din conflictul ruso-ucrainean, punându-i pe gânduri datele referitoare la șansele de reușită ale unui „război fulger” ce ar face posibilă „reunificarea” prin forță după doar câteva zile. Deși o invazie imediată a Chinei asupra Taiwanului pare puțin probabilă, situația se poate schimba în orice moment. Să nu uităm că starea de fapt de azi se poate schimba în funcție de două evenimente politice majore ce vor avea loc în viitorul relativ apropiat în cele două țări chineze. Primul este cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, din această toamnă, iar al doilea, alegerile parlamentare din Taiwan ce urmează să aibă loc în luna ianuarie 2024. Personal, nu cred că vom asista la o escaladare masivă a tensiunilor în viitorul imediat, dar nu știm niciodată ce „documente programatice” se „clocesc” la „mărețul congres”… Om trăi și om vedea!
Un lucru care demonstrează faptul că Beijingul „clocește” ceva, este faptul că încearcă, în ultima perioadă, să-și accelereze extinderea influenței, din toate punctele de vedere în acea parte de planetă. Astfel, statele insulare de prin tot Pacificul de Sud, știute de lume doar pentru potențialul lor turistic, nu par să prezinte, la prima vedere, o valoare geopolitică însemnată, însă – ce să vezi?-, aceste țări insulare rătăcite-n Pacific au devenit cea mai nouă arenă în care China își dispută supremația cu alte țări. Adică, „picătura chinezească” e în acțiune! Relativ recent, ministrul de externe al Chinei, Wang Yi, a efectuat vizite în opt state din Pacificul de Sud pentru „a promova cooperarea și un plan economic” prin care Beijingul încearcă, de fapt, să își extindă influența în regiune. Firește, vizita demnitarului chinez și intențiile Chinei nu prea au plăcut altor „actori” din zonă, cu interese vădite în Pacificul de Sud, cum ar fi Australia, Noua Zeelandă și SUA. Astfel, SUA au „percutat” repede și au anunțat destul de iute că își va intensifica sprijinul pentru statele din regiune, iar Australia și-a trimis ministrul de externe într-un tur diplomatic prin care să mai reducă din eficiența turului ministrului de externe al Chinei. Din punctul de vedere al SUA și al Australiei, China își îmbunătățește relațiile cu aceste state insulare sub pretextul că negociază proiecte de infrastructură sau acorduri modeste de securitate, în timp ce își sporește prezența militară din regiune. SUA operează mai multe baze militare în Pacificul de Sud, iar armata americană are dreptul să folosească spațiul aerian și apele teritoriale ale unor state din regiune, precum Micronezia, Insulele Marshall și Palau. Și Australia își „plimbă” forțele militare navale în regiune și are de mult timp legături de securitate și apărare cu guvernele statelor insulare vecine. Ideea e că Beijingul „bagă bățul prin gard”, adică ar vrea și el să aibă baze prin alte părți…
Dacă ar obține drepturi de a înființa baze militare în unele state insulare, ar putea să desfășoare temporar nave de război și aeronave pe acele insule și s-ar cam „călca pe bătături” cu ceilalți prezenți deja în zonă. Cert este că politica pașilor mărunți chinezești cam dă roade în zonă, în ideea în care actualmente, doar patru dintre cele paisprezece națiuni din Pacificul de Sud mai recunosc oficial Taiwanul ca stat independent după ce Insulele Solomon și Kiribati au adoptat poziția Chinei acum trei ani, în 2019. Pe fondul faptului că Beijingul a urmat o politică externă mult mai agresivă și și-a extins programele de finanțare în străinătate, a extins sprijinul său financiar și economic în unele țări din Pacific. Despre alte evoluții ale politicii din zonă vom mai avea ocazia să mai vorbim, cu siguranță. Sper, din tot sufletul, să nu fie evoluții „contondente” de o nouă „eliberare” a altei nații!
Peoples Republic of China, PRC, gray political map. Area controlled by China in yellow color, and claimed but uncontrolled regions shown in brown. English labeling. Illustration over white. Vector.
Și în încheierea rândurilor de astăzi, ca în fiecare săptămână, voi repeta, din nou, până la finalul „flăcărilor din ograda vecină”, că, dintre toate relele acestui conflict, unul iese, de departe, în evidență, și anume faptul că mor mulți oameni nevinovați acolo în Ucraina, precum și acela că sunt distruse sute de mii ori milioane de destine, laolaltă cu casele, străzile, orașele și viețile multor oameni. Solidaritatea trebuie să fie cea care ne unește, să ne sprijinim unii pe alții și să-i ajutăm pe cei în suferință! Dumnezeu să ne ocrotească! Pe toți! Inclusiv pe ruși! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse,surse foto și lecturi suplimentare despre subiectele din articol le puteți găsi aici:
https://www.foreignaffairs.com/articles/china/2022-06-23/beijing-still-playing-long-game-taiwan
https://www.theglobeandmail.com/world/article-in-taiwans-standoff-with-china-a-tilting-balance-of-power-puts-the/
https://www.bbc.com/news/world-asia-china-59900139
https://edition.cnn.com/2022/05/24/china/china-taiwan-conflict-explainer-intl-hnk/index.html
https://www.wionews.com/china-taiwan-conflict-turning-into-another-russia-ukraine-situation-494344
https://observatornews.ro/extern/china-a-cerut-sua-sa-anuleze-imediat-ovanzarede-arme-catre-taiwan-avertizeaza-ca-va-lua-masuri-puternice-480030.html
https://www.zf.ro/zf-24/taiwanul-se-pregateste-de-razboi-insula-emite-primul-manual-de-20738248
Un război China-Taiwan s-ar termina cu o „victorie mizerabilă”, consideră un ministru taiwanez
https://www.dw.com/en/can-russias-ukraine-invasion-prompt-china-to-attack-taiwan/a-60945073
https://www.investmentmonitor.ai/special-focus/ukraine-crisis/taiwan-matters-china-semiconductors-russia
https://www.casamariinegre.ro/studii/geopolitica/262/relatii-tensionate-intre-china-si-taiwan
