„Moara cu povești”. Pe drumuri de Oaș și Maramureș
-partea întâi-

  de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto:  „În pomul care nu dă roade nu aruncă nimeni cu pietre.” -vechi proverb românesc

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să mă urmați într-o „destinație” unanim cunoscută românilor, cel puțin la nivel declarativ, mai ales pentru faptul că este un areal etnografic unde se mai păstrează tradiții și obiceiuri ancestrale și unde folclorul mai păstrează „filoane” de nealterare! Și unde peisajele sunt superbe, rivalizând cu orice peisaj montan de prin Alpii Europei…Și spun asta fără accese patriotarde! Arealul acesta despre care am ales să „macin” azi câteva gânduri în câteva rânduri se definește a fi atât Țara Oașului cât și Maramureșul de azi. Am ales să vă depăn câte ceva despre acest areal, pentru că am fost un pic pe acolo săptămâna trecută și am văzut și revăzut locuri faine și oameni faini și mi-am spus că e păcat să nu vă-mpărtășesc și dumneavoastră din puținul bagaj de emoții și cunoaștere pe care l-am acumulat în această scurtă călătorie.

Firește că am spus Țara Oașului și Maramureșul (locuri pe care mulți le confundă, luându-le ca pe un întreg), pentru că acestea sunt zone distincte etnografic și nu aș recomanda vreunui străin de aceste locuri să-i confunde pe oșeni cu moroșenii (sau cu maramureșenii), pentru că nu-l văd bine după asta! Glumesc, desigur, dar numai cu jumătate de gură! De fapt, Maramureșul, ca să fiu cinstit până la capăt, are, ca județ de azi, patru zone etnografice distincte, cunoscute de-a lungul istoriei ca „țări” şi anume:Țara Maramureşului, Țara Chioarului, Țara Lăpuşului şi Țara Codrului. Țara Codrului se întinde și în județele Satu Mare și Sălaj. Rândurile ce urmează nu se doresc a fi vreun studiu etnografic, ci doar o „intrare în decor” așa că îi rog pe cei mai critici la „mansardă” și cu „argumente științifice zdrobitoare” în bagaj să fie mai relaxați puțin. Sau să „schimbe canalul”… Ca localizare generică,Țara Oașului se întinde în Depresiunea Oașului și în zona munților care o delimitează, adică Munții Oașului și Munții Gutâiului, cu ramificațiile molcome ale acestora. Țara Oașului se află în actualul județ Satu Mare. Pe de altă parte, Maramureșul este o regiune geografică și etno-culturală aflată atât pe teritoriul României cât și pe cel al Ucrainei de azi, regiune alcătuită din Depresiunea Maramureșului, aflată pe cursul superior al văii Tisei, și versanții munților care o înconjoară: Munții Oașului, Gutâi, Țibleș și Rodnei spre vest și sud, și Munții Maramureșului la est și nord. Interesant este faptul că, pe lângă românii moroșeni, atât huțulii cât și dolinienii (ambele grupuri etnice de origini slave) se consideră și ei moroșeni… Vorbind despre oșeni, pe vremuri, aceștia ocupau Comitatul Ugocea, dar în ultimele trei, patru secole s-au restrâns, trăind mai ales în depresiunea Oaşului din judeţul Satu Mare de azi dar, parțial, şi în Maramureş. Unii specialiști lingvişti și etnografi sunt de părere că, probabil, tot oşeni la origine sunt şi puţinii supravieţuitori ai grupurilor vorbitoare de limba română din Beregul ucrainean (Mukachevo, Beregovo sau Dolha), grupuri cam uitate azi de toată lumea…

Dacă mergem un pic mai sus de granița de azi cu Ucraina, cu privire la originea muntenilor din Carpaţii Nordici există mai multe teorii, dar cea mai răspândită teorie spune că românii din Oaş şi Maramureş s-au aflat din timpuri imemoriale în aceleaşi spaţii geografice ca şi azi. Apoi, o parte dintre aceştia au emigrat înspre vest, formând în secolele XIV-XVI grupurile goral şi vlah morav. Atât oșenii cât și maramureșenii au fost oameni liberi, oameni de care cei care au stăpânit temporar meleagurile acestea aveau nevoie, datorită constituției lor robuste, ceea ce îi făcea rezistenți să lucreze în minele de sare, sare pe care mai apoi ei o duceau la ei în țara ungurească, crezând că aceasta stă la baza masivității oamenilor din zonă. Fiind oameni liberi, ei își făceau singuri dreptate, de unde și obiceiul de a te impune folosind „brișca de la curea”, un obicei care pare că nu a dispărut nici în ziua de astăzi din rândul oșenilor. Mă amuz, întotdeauna, când îmi aduc aminte de o întâmplare din tinerețea mea, când, în școala de ofițeri de artilerie, pe care o urmam la Sibiu, am avut colegi câțiva studenți străini, veniți tocmai din Madagascar, în clase din anii superiori celui în care eram eu. Cu unul dintre aceștia obișnuiam să conversez mai des pentru că era și un tip citit și destul de dornic de a cunoaște lucruri despre alți oameni și alte povești de viață. Întrebându-l dacă a vizitat țara noastră (ei aveau un an pregătitor de studiu pentru a învăța intensiv limba română și când mai voiajau prin țară), a spus că a reușit să viziteze multe părți din România, dar locul în care i-a fost frică (că așa i-au povestit alții) era zona unde trăiește „tribul cu pălăriuță”, oamenii aceia aprigi care scot „bricșa” repede, atunci când se supără! Am spus „bricșă” și nu „brișcă” cum este corect, pentru că așa zicea omul respectiv…

Cât despre maramureșeni, o parte a locuitorilor regiunii își spun moroșeni, iar alta, maramureșeni! Nu intră-n „ecuația” asta cei din alte „țări” decât cea a  Maramureşului. Astfel, locuitorii din jumătatea de nord-vest a Ţării Maramureşului, cu precădere cei din satele de pe văile Tisei, Marei, Cosăului şi Ronei (Săpânța, Iapa, Berbești, Giulești, Hoteni, Mara, Budești și Rona de Jos), la care se adaugă, izolat, Ieudul din bazinul Izei (ultimii autodenumindu-se morușiăni), susțin despre ei înșiși că numele lor colectiv este cel de moroşeni (cu variantele morăşăni, morâșeni, morâșăni), în timp ce locuitorii de pe văile Vișeului și Izei (inclusiv cei din Vadul Izei, deși acesta este înconjurat de aşezări moroşeneşti), îşi spun maramureşeni (cu variantele maramurăşiăni, maramoroșăni, maramorâșiăni)! Autodenumirea relativ diferită poate veni din suplețea și lipsa de unitate a subgraiului maramureşean, divizat practic în trei graiuri distincte: cel central – considerat a fi „clasic“ şi fiind totodată cel mai răspândit, cel nord-vestic (cu influenţe oşeneşti) şi cel sud-estic (cu influenţe dinspre Năsăud şi Bucovina). Este foarte posibil ca, în îndepărtata epocă a cnezatelor de vale,apărute în creuzetul timpurilor de foarte demult și dispărute formal cam prin secolul al XIV-lea, locuitorii ținutului din nord vor fi purtat mai multe nume. În funcție de cnejii de care țineau. Există în circulație, apropo de denumiri, o ipoteză avansată de un cercetător pe nume Teofil Ivanciuc, bazată pe asemănarea mai mult decât izbitoare „a următorilor termeni: oșan, moroșan și maramoroșan (maramureșean), care păstrează, toți, aceeași rădăcină comună, la care se adaugă, pe măsură ce ne îndreptăm către est, noi prefixe. Observați construcția: OȘAN; MOR – OȘAN; MARA – MOR – OȘAN”

Ca locuitori ancestrali, oșenii ocupă întreaga Țară a Oașului, nord-vestul Țării Maramureșului aparține moroșenilor, în timp ce sud-estul acesteia – maramureșenilor, restul teritoriului maramureșean neacoperit de vreuna din ultimele două „entități”, fiind populat de către etnici ucrainieni. Ne putem imagina că aici avem de-a face cu ultima amprentă vizibilă a unei mișcări centrifuge a românilor refugiați din calea maghiarilor, dinspre Transilvania, Crișana și Sătmar înspre periferie, adică și înspre Maramureș, mișcare despre care vorbea istoricul Radu Popa și care a avut loc, cel mai probabil, în mai multe etape, întâia dată, posibil, chiar în veacul al X-lea. Același Teofil Ivanciuc spune în studiul dumnealui că „în prima etapă, grupul de români OȘENI, băștinași ori veniți cine știe când și de unde, vor fi populat Oașul, apoi ramura MOR a acestora va fi trecut în Maramureș, pe Tisa, Mara și Cosău, pentru ca mai târziu din aceștia să se fi desprins, probabil, grupul MARA care ar fi putut urca pe Vișeu și Iza (se apreciază, dealtfel, că întreaga vale a Vișeului precum și Iza superioară, au fost populate la o dată mai târzie, datorită climei, umidității și altitudinii mai ridicate). La fel de bine, însă, ne putem imagina și o rupere simultană din trunchiul oșenilor a celor două ramuri, ale moroșenilor și maramureșenilor, care ar fi putut să se strămute aproximativ în același timp în cele două sectoare ale Țării Maramureșului, cel de nord-vest, respectiv de sud-est.”. Ce este sigur este faptul că, din punct de vedere strict etnografic, Țara Maramureșului nu este nici azi unitară, teritoriului moroșenilor corespunzându-i subzonele etnografice nordică (valea Tisei) respectiv vestică (de pe văile Mara, Cosău și Iza inferioară – doar ultimul sector neafiliindu-se, azi, grupului amintit), în timp ce spațiului locuit de maramureșeni îi corespund Iza de jos și subzonele etnografice centrală (de pe Iza mijlocie – între Strâmtura și Săliștea de Sus și de pe valea Vișeului – de la vărsarea în Tisa până la Vișeul de Sus), respectiv sudică (situată la izvoarele Izei și Vișeului, cu localitățile Săcel, Moisei și Borșa).

Ei, acum dac-am reușit să vă-ncurc gândurile despre ce-i cu „țările” Oașului și cele componente ale Maramureșului, am să vă zic câte ceva despre locurile pe unde m-au purtat pașii, adică anvelopele „japonezei” mele de sorginte Toyota. Plecând din Careiul natal, am trecut de municipiul Satu Mare, îndreptându-mă spre Țara Oașului, unde am ajuns destul de repejor, având parte de un trafic auto relativ ponderat și de niște drumuri mai bune decât mă așteptam și decât le știam din amintirile mele din vizitele anterioare. În drumul spre Săpânța Maramureșului am trecut prin Vama, Negrești-Oaș și vestita comună Certeze, precum și prin locul numit Sâmbra Oilor, loc ce-mi aduce aminte de o tabără școlară din copilărie, când am vizitat pe îndelete aceste locuri.Țara Oașului este și rămâne una dintre cele mai cunoscute şi atractive zone de interes turistic din România, o zonă în care peisajul montan înconjoară şi străjuieşte vasta arie depresionară. Aici există și numeroase izvoare cu ape minerale, cunoscute local sub numele de „borcuturi” (de exemplu, cele de la Bixad, Băile Puturoasa, Băile Valea Măriei).În fapt, farmecul Ţării Oaşului îl constituie originalitatea şi unicitatea portului popular, a cântecului, precum şi dansul oşenesc, a datinilor şi obiceiurilor strămoşeşti, a arhitecturii populare laice şi religioase, a îndeletnicirilor tradiţionale meşteşugăreşti. Situat la circa 50 km de municipiul reședință de județ Satu Mare, Negreşti-Oaș este locul de coagulare  a unor frumuseți ale locului, care impresionează prin tradiţie, cultură şi peisaje pitoreşti. Nu poţi trece prin zonă fără să fi vizitat Muzeul Ţării Oaşului cu ale lui exponate de port popular, ceramică, obiecte de uz casnic, cioplituri în lemn, Casa-muzeu specifică zonei, Colecţia de artă populară oşenească şi fotografiile aparţinând lui Ioniţă Andron, un fotograf vestit al acestui areal. La numai 8 km de oraş şi la 60 de km de reşedinţa de judeţ, Satu Mare, se găseşte zona turistică Luna Şes, un spaţiu deschis de cca 250 ha, la o altitudine medie de 500 m, la baza pantelor nordice ale vârfului Pietroasa (1201 m) şi a Muntelui Mic (1013 m), de unde turiştilor li se dezvăluie un peisaj de excepţie. De asemenea, oraşul Negreşti-Oaş este un posibil punct de plecare într-o serie de sate, renumite pentru bogăţia portului, arhitecturii populare şi a obiceiurilor şi tradiţiilor: Certeze (5 km), Huta-Certeze (9 km), Racşa (16 km), Tur (un km), Bixad (5 km), Trip (6 km), Târşolţ, Cămărzana (20 km), dar şi într-o serie de zone de agrement renumite pe plan local datorită apelor termale şi a apelor minerale (apa minerală Poptileni, Certeze şi Bixad).Totodată, în zonă există resurse consistente de pescuit şi vânătoare, dar şi trasee marcate pentru drumeţii montane. Munții zonei nu sunt prea înalți, dar suficient de „în regulă” ca să-ți adape setea de a-ți dori să-i mai vizitezi. Sub forma unei veritabile cetăți naturale, care adăpostește o unitate geografică ca un platou întins, Ţara Oaşului este înconjurată de mai multe ramuri muntoase ale Carpaților Nordici – Munții Păduroși, Oaș, Gutâi, Țibleș și ai Rodnei. Pe de altă parte, vezi aici dealuri domoale, brăzdate de văi și ape cu nume de fată – Talna, Valea Albă, Lechincioara – cu câteva „porți suspendate” între dealuri, altele deschise de râurile Talna și Tur, precum și cele naturale ce vin dinspre Câmpia Someșului, au permis o circulație relativ ușor de realizat zonele învecinate: Ţara Maramureșului, Baia Mare, Satu Mare, Ugocea, sau peste hotare cu zona Debrețin și cu Ucraina Transcarpatică.

SONY DSC

Asupra întinderii spațiale a Țării Oașului, părerile sunt împărțite, atât între localnici, cât și între specialiștii etnografi. Unii susțin că tot Oașului îi aparțin și cele câteva sate românești din plasa Ugocea: Gherța Mare, Gherța Mică, Turţ, Batarci, Comlăuşa, Tarna Mare, Valea Seacă, aflate sub administrația Maramureșului istoric sute de ani. Alții știu că ținutul Oașului se oprește la Călinești și Cămârzana, cuprinzând cele 16 sate din fosta plasă Oaș, dar s-a dat același nume generic și celorlalte sate românești alipite din comitatul Ugocea. În studiul său,„Cercetări folclorice în Ţara Oașului”, Ion Mușlea arată că: „Împreună cu aceștia, oșenii constituie o extremitate a domeniului în care se vorbește limba românească. E probabil că pe vremuri acest grup era legat de acela al românilor din Beregh, de mult pierduți pentru noi. Limba aceasta de pământ românesc, din nordul țării noastre, este cuprinsă ca într-un clește de două popoare străine: rutenii, la nord, și ungurii, în partea de sud-vest. Astăzi nu mai poate fi vorba de o periclitare a elementului românesc“. Și mai categoric, argumentând pe principii științifice, un alt specialist, Marin Ilieș tratează cele două zone din punct de vedere unitar: „Elementele comune păstrate de-a lungul timpului întăresc și mai mult ideea că Ţara Oașului, ca regiune geografică, include și partea sudică a fostului Comitat Ugocea, fapt demonstrat în capitolele studiului de față. Limita dintre cele două comitate care de altfel diviza și Ţara Oașului, nu se verifică pe nici o reprezentare grafică cu informații recente sau mai vechi. Prin analiza unui mare număr de elemente de factură diferită, corelate spațial, rezultă faptul că Ţara Oașului, ca regiune de tip „țară”, include obligatoriu și comunele menționate mai sus“. Din punct de vedere administrativ, cele două comitate au funcționat separat aproape 800 de ani, timp care nu a putut șterge unitatea de conștiință și spirituală: Ţara Oașului inclusă Comitatului Sătmar, cu reședința la Satu Mare (Zathmar), iar Ugocea inclusă comitatului Ugocea, cu reședința la Seleușul Mare (în prezent Vinogradovo, oraș în Ucraina). Majoritatea locuitorilor din fosta Ugocea românească se consideră oșeni, conștienți de trăsăturile comune care dau unitatea organică a regiunii geografice: portul, graiul, obiceiurile, organizarea familiei și a gospodăriei, arhitectura rurală, mentalități.

Cercetătorii au descoperit vetre, așezări omenești și unelte care atestă că Ţara Oașului a fost un teritoriu populat necontenit încă din paleolitic, aparținând civilizației Starcevo-Criş, veche de 8000 de ani. Astfel, în zona Oașului, au fost descoperite vetre în care s-au păstrat semințe de cereale din urmă cu 8.000 de ani, o dovadă a primelor forme ale vieții sedentară, leagăn al civilizației europene, contemporane cu cultura Hamangia. Nu departe de Bixad, sub cetatea dacică de la Belavar, pomenită de Vasile Pârvan în monumentala lucrare „Getica”, s-au descoperit vetre de cenușă din preistorie. Teritoriul Oașului nu a făcut parte din provincia romană Dacia, locuitorii păstrându-și statutul de triburi libere, deși explorările miniere romane s-au extins până în apropiere. Ioan Nistor spune despre acest areal că:„Epoca bronzului este și ea bine reprezentată, precum și mileniul traco-daco-getic, inclusiv contactul cu civilizația celtică. Ulterior, ținutul a devenit o cetate naturală a dacilor liberi, loc de refugiu, dar și de contact cu cei din Dacia romană. Urmele acestor secole sunt prezente în diferite puncte ale Țării Oașului până în secolul XIII când o serie de așezări sunt consemnate în documente ca «possesiones valachales» , inclusiv cu voievozii sau «primaşii» lor. Ar fi de subliniat că Ţara Oașului n-a fost, cum s-ar crede, izolată. Prin «drumul sării» , devenit «drumul țării», a avut deschideri spre Slatina și celelalte ocne din Maramureșul Mare, spre Seini și Satu Mare, spre Vişc și Seleuș.// Documentele vremurilor trecute nu sunt copleșitoare, dar Ţara Oașului e o realitate. Piatră tare, a dăinuit fără să se sfărâme. A fost o entitate vizibilă, o «terra» sau «romanie» după definiția lui Nicolae Iorga, egală cu vecinii, desfășurată pe un teritoriu mai vast decât lasă să se creadă cele circa treizeci de așezări mai vechi sau mai noi numite oșenești.”

Nu am să mai adăst prea mult în istoria locurilor oșenești, cu toate că mi-ar plăcea, că ar fi multe de zis, dar nu am acum loc și timp pentru asta. Am să inserez, pentru exemplificare, doar faptul că, în Diploma din 13 august 1391, se întărește privilegiul patriarhului de Constantinopol de creare a unei structuri eclesiastice menite să dubleze, pe plan spiritual, autoritatea politico-administrativă teritorială a urmașilor lui Dragoș, „descălecătorul” Moldovei. La Peri, exista, la anul 1300, cea mai veche mănăstire ortodoxă din Ardeal, ridicată în secolul XIV-lea la rang episcopal, dar şi centru cultural românesc puternic, care își manifesta autoritatea şi asupra Oaşului şi a zonei Ugocei: „Antonie, din mila lui Dumnezeu patriarh al Constantinopolului, al noii Rome şi al întregii lumi. A venit la noi Drag magistrul în numele său şi al fratelui său arhontele Baliţă voievod, spunându-ne că ei au de la înaintașii lor în Maramureș o mănăstire cu hramul sfântului Mihail şi ne-au cerut ca să luăm această mănăstire în paza şi rânduiala scaunului nostru patriarhicesc…iar starețul pe care ei îl vor pune în această mănăstire să aibă binecuvântarea noastră şi să poată sfinți toate bisericile care sunt în dependența numitei mănăstiri…iar noi am îngăduit aceasta şi i-am dat în grijă toate treburile duhovnicești din numita mănăstire şi din ținuturile care depind de ea şi care sunt: Maramureșul, Sălajul, Oașul, Ugocea, Beregul, Ciceul, Ungurașul şi Bistra… Şi în toate, acest stareț cu numele Pahomie, să aibă deplină autoritate, să judece şi să rânduiască pe preoți… iar acestea au fost scrise în a treisprezecea zi a lunii august, anul în care s-au întocmit acestea fiind șase mii şi opt sute şi nouăzeci şi nouă (de la facerea lumii).

La un moment dat, „japoneza” mea Toyota Corolla ajunge și în binecunoscută localitate Certeze. Știam, de foarte mult timp, că aceasta este una dintre cele mai bogate și cele mai frumoase localități din România, chiar aproape de Negreşti Oaş. Realitatea este că atunci când intri în comună nu ştii pe care parte a drumului să te uiţi mai întâi şi ce construcţie să admiri mai mult. Sau să te minunezi că nu-ți place…Pentru că unele case (ditamai vilele, de fapt) sunt chiar faine, dar unele sunt, în opinia mea, doar niște clădiri uriașe, menite să satisfacă orgoliul și „făloșenia” proprietarilor. În general, casele pe care le-am văzut nu prea au treabă cu stilul tradițional, exact cum nu am eu treabă cu ritualul sezonului ploios din Papua-Noua Guinee!

În general, oşenii recunosc că, pentru ei, „goana” după bani a devenit, realmente, un scop în viaţă. „Întrecerea”, declanşată prin anii ‘70 ai secolului trecut (când niciunul nu s-a lăsat mai prejos, adică fără casă şi maşină în bătătura sa) îşi are izvorul în felul mai „nealcoş” de a fi al oşenilor. Adică acea „făloșenie” despre care vă ziceam anterior. „Nealcoș”, cuvânt provenit pe filieră maghiară, ar însemna, în fapt, fudulie…Faima comunei este adusă și de aceste case construite cu banii obţinuţi în special din munca oșenilor în străinătate. Și, uite-așa, au apărut diverse case cu un etaj, cu două şi chiar trei, cu mansarde din lemn, acoperişuri de ţiglă sau tablă, acoperişuri ondulate, drepte sau în curbe moderniste cu fundaţii sau stâlpi din piatră, ferestre moderne sau uşi din lemn sculptat, balcoane cu o arhitectură neobişnuită pentru aceste locuri şi garduri din beton sau fier forjat, toate construite în stiluri moderne şi rafinate. În opinia mea, prea moderne și prea rafinate pentru arealul Țării Oașului, cu certe influențe de prin țările pe unde a lucrat fiecare proprietar, dar dacă așa le-a plăcut lor, cine sunt eu să mă opun? Încă de pe vremea lui Ceauşescu, oşenii plecau la muncă pe cele mai grele şantiere din țară, lăsându-și acasă muierea și „coconii”, ca să câştige cât mai mulţi bani. Sumele obţinute cu multă trudă erau investite în casele care fac fala proprietarilor. Locuitorii din această zonă au fost printre primii români care au plecat peste graniţă. Destinaţia lor a fost, la început, Franţa, unde oşenii au întemeiat adevărate colonii.

Astăzi, oșenii sunt prin toată Europa și se reunesc, de principiu, în perioada verii, atunci când revin acasă și își fac nunțile odraslelor și participă la cele ale prietenilor și neamurilor lor, punând în valoare atât costumele lor tradiționale cât și mașinile luxoase, bijuteriile „consistente” ori hainele „de firmă” adunate prin munca de peste hotare. De principiu, veritabilele vile de aici, din Certeze, „râd în soare” pe terenurile pe care oşenii le stăpânesc și le moștenesc de multe generaţii. Nu de altceva, dar multe dintre aceste veritabile vile ultramoderne se înalţă în curte împreună cu casele bătrâneşti, care mai păstrează elemente din arhitectura tradiţională din Țara Oaşului. Ce-i drept, nu prea am văzut oameni pe străzi, semn că, încă, majoritatea nu s-au întors pe acasă „din cele străinătățuri”.Trecând mai departe pe șoseaua de munte, am ajuns și la Sâmbra Oilor. Pe lângă casele impunătoare cu care locuitorii din Certeze (și cam din toată Țara Oașului, de fapt) s-au făcut cunoscuţi în toată România, un alt element care face să se vorbească de această zonă este un obicei ancestral, denumit „Sâmbra Oilor”. Pe dealul de la Huta Certeze, situat la hotarul dintre judeţele Satu Mare și Maramureş, are loc, anual, sărbătoarea „Sâmbrei Oilor”, cunoscută şi ca „Ruptul Sterpelor”, similară cu „măsurişul laptelui” de pe alte meleaguri cu tradiții pastorale. „Sâmbra Oilor” este, în același timp, cea mai mare sărbătoare câmpenească din judeţul Satu Mare.

SONY DSC

Termenul „sâmbră” semnifică o înţelegere asupra treburilor majore ale oieritului. Încă de la Sângiorz (Sfântul Gheorghe) şi până la sărbătoarea de Sfinții Constantin şi Elena, crescătorii de oi din toate cele 23 de sate oşeneşti se adună în fiecare localitate pentru a stabili împreună unde vor face stânile în acel an, cine le va fi baci şi pe cine vor angaja să le păzească pe timpul păşunatului. Tot acum se calculează „recolta” de lapte care va fi distribuită echitabil pe toată durata stânii, proporţional cu „cantitatea şi calitatea” ovinelor aduse de fiecare „sâmbraş”. Obiceiul este, repet, aproape identic cu tradiția păstoritului de prin toate locurile românești unde acesta se practică din timpuri imemoriale. Activitatea începe în pre-ziua „sâmbrei” cu mulsul „pă ştimb”, adică „pe schimb”: fiecare oier mulge oile altuia, în aşa fel încât să nu rămână strop de lapte în „pulpa” niciunei „mulgări”, adică oaia care are lapte. Întrucât a doua zi acestea trebuie să-şi dovedească înzestrarea, în funcţie de care se stabileşte apoi dreptul individual la produsele stânii, mulsul „pă ştimb” din ajun se dorește a fi o veritabilă probă de corectitudine.

Și așa va fi și va rămâne, pentru că, altfel, oșanul își va face dreptate! Sâmbra Oilor se încheie cu o mare sărbătoare câmpenească, care atrage, anual, zeci de mii de oameni (circa 20.000 de participanți este media anuală), localnici şi turiști veniţi de pretutindeni din lumea largă. Atmosfera este întreţinută de interpreți cunoscuţi de muzică populară şi diferite ansambluri folclorice. După un scurt popas aici, pentru aduceri aminte din copilărie și achiziționare de niște brânzeturi tradiționale, am plecat mai departe spre Săpânța, parcurgând o bună bucată de drum paralel cu granița româno-ucraineană, o graniță ce desparte, ce-i drept, încă, frații de frații rămași demult dincolo de graniță din cauza vicisitudinilor vremurilor și a nimicniciei puternicilor lumii. Ținut superb, „condimentat”, din când în când, de inerentele „greșeli” ale șoferilor mioritici în drumul lor pe șoselele patriei…Și am ajuns la Cimitirul Vesel de la Săpânța…Cimitirul Vesel este, orice am spune, un loc unic în lume. Nu sunt multe popoare care să obișnuiască să ia moartea în râs. Poate fi o moștenire de la vechii daci, cine știe? Este cert că maramureșenii o fac încă din cele mai vechi timpuri.

Cred că nu există cineva prin țara noastră care să nu fi auzit, măcar, despre Cimitirul Vesel din Săpânța. Este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Maramureș și chiar și din țară, un loc despre care se spune că este unul în care „se râde în fața morții”. Aș prefera să vină aici și mulți dintre cei ce se dau în vânt după „draculismele” ce învelesc poveștile de pe la Castelul Bran. Cu toată stima pentru amicii mei de la administrarea Castelului Bran! Sunt multe exemple „interesante” în acest cimitir, dar „Crucea soacrei”, de exemplu, a devenit deja legendă. La fel ca multe alte povești sculptate pe crucile de lemn din centrul localității Săpânța.

Astăzi, acest loc este un muzeu în aer liber, dar, în același timp, este și cimitirul satului. Circa 850 de cruci „vesele” sunt prezente în curtea bisericii, iar primele au apărut în anul 1935, atunci când Stan Ioan Pătraș, unul dintre cei mai renumiți meșteri locali, devenit cunoscut peste tot în lume, a venit cu o idee „năstrușnică” prin care să exprime pe o bucată de lemn de stejar, vopsită ulterior în albastru (în „albastrul de Săpânța” aș zice eu…) povestea întregii vieți a unui om. Pe lângă crucile sculptate frumos și pictate, mai apar și texte umoristice, care descriu într-un mod cât se poate de amuzant, viața celui trecut la cele veșnice. Nu-s aceste texte cel mai corect redate gramatical, dar farmecul lor constă și în aceasta! Stan Ioan Pătraș nu a fost doar meșterul satului, ci și cel care i-a învățat pe oameni să privească moartea cu alți ochi. Acest lucru a devenit tradiție în Săpânța, iar locuitorii spun că așa va rămâne pentru totdeauna. Meșterii de azi continuă munca celui ce i-a inspirat. Casa meșterului Stan Ioan Pătraș este azi un adevărat muzeu. Aici se află, printre altele, și atelierul în care sunt lucrate și restaurate crucile din Cimitirul Vesel. Lemnul care se folosește pentru construcția acestora este din stejar, iar prețul unei cruci poate ajunge până la 5.000 de lei. Pentru realizarea unei cruci este nevoie de două-trei săptămâni. Există localnici care strâng bani o viață întreagă pentru un loc în Cimitirul Vesel. Sincer, nu știu unde ar mai fi loc acolo pentru alți enoriași, dar cred că se descurcă, cumva, preoții locului! Oricum, am întâlnit puhoi de vizitatori în acest loc, mulți copii și, întâmplare fericită, pe principiul „ce mică-i lumea!” cu o familie faină din Brașov, Alexandru și Cosmina, împreună cu „junioara” familiei, veniți să petreacă câteva zile în nord-vestul țării pentru „încărcarea bateriilor”. Îi salut cu drag și acum, dintre aceste gânduri în câteva rânduri! Firește, ca la orice obiectiv turistic des vizitat de pe la noi, din arealul carpato-danubiano-pontic, mai întâlnești și diverse tarabe cu „produse tradiționale” gata de vânzare către turistul nesățios de originalitate și tradițional. Multe produse sunt așa, ce-i drept, dar apar „în peisaj” și multe „tradiționale” de-astea produse prin Bangladesh, China ori pe la „pretinii” turci…Parol!

Tot în Săpânța, există și o mânăstire faină, numită Săpânța-Peri, care își arogă azi, la „întrecere” cu biserica de lemn greco-catolică din Șurdeștii Maramureșului, monument din patrimoniul UNESCO, titlul de cea mai înaltă biserică de lemn din lume…Referitor la Mănăstirea Săpânța-Peri, există două etape distincte, una a trecutului istoric și alta a prezentului. Datele despre trecutul istoric sunt, relativ, vagi. În anul1391, urmașii lui Dragoș Vodă au donat terenuri și bunuri care au stat la baza edificării unei mănăstiri numite Peri. Atunci a fost ridicată o biserică de piatră, fără a se mai ști azi localizarea exactă a acesteia. În anul 1404, nobili români maramureșeni au întărit, cu înscrisuri, posesiunile mănăstirii Peri, printre care se menționează satele Taras, Criva și Peri, precum și o moară „în țara Câmpulungului pe apa Săpânței, unde se varsă Săpânța în Tisa”. Localitatea Peri (numită azi Gruşevo) este pe teritoriul actual al Ucrainei. Există referiri conform cărora, la Peri, au fost traduse în limba română pentru prima oară și apoi copiate texte precum Evanghelia, Faptele Apostolilor etc. Vechea mănăstire a fost distrusă în anul 1703, cu ocazia răscoalei „curuților„ de sub conducerea lui Francisc Rákóczi al II-lea, împotriva dominației habsburgice, după alte date în 1761 sau 1783 de către armata austriacă.

Actuala Mănăstire Săpânța-Peri a fost înființată în anul 1997, în imediata vecinătate a Săpânței, nu departe de cursul râului Tisa, construcția fiind realizată între anii1998 și 2003. Au fost folosiți peste 400 metri cubi de lemn, mai ales lemn de stejar provenit din pădurea seculară din imediata vecinătate și   lemn de brad, preponderent din surse locale. Cu înălțimea de 78 de metri, biserica Mănăstirii de la Săpânța-Peri este posibil să fie cea mai înaltă biserică de lemn din lume. Crucea are 7 metri și a fost învelită cu 4 kg de aur; biserica este placată cu 8,5 kg de aur. Câteva măicuțe își duc zilele și se „nevoiesc” la acest pitoresc și  de ne-ratat lăcaș de cult maramureșean.

Pentru astăzi, am să fac pauză în „măcinarea” periplului meu prin locuri dragi și faine și am să revin cu continuarea acestuia la „moara cu povești” de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Ion Mușlea, „Cercetări folclorice în Ţara Oașului”, Reeditare în: Cercetări etnologice zonale, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2004

Marin Ilieș, Ţara Oașului. Studiu de geografie regională. Presa Universitară Clujeană, 2006

Ioan Nistor, La granița cu Steaua Polară. O schiță sentimentală a Țării Oașului, în: Iancu, Ștefan – Ţara Oașului, album fotografic, prefață de Ioan Nistor, Satu Mare, 2006

xxx- „Calendarul Maramureșului“, Baia Mare, 1978

Teofil Ivanciuc,„Moroșan și maramureșean. Câteva considerații de ordin istoric, geografic și lingvistic”, revista „Historia” (București), 2014

O carte fabuloasă și științifică despre Maramureș

http://www.oas.ro/patrimoniu.html

https://necenzuratmm.ro/cultura/49834-zonele-etnografice-ale-romaniei-in-contextul-inceputului-de-mileniu-conceptele-de-terra-tara-voievodat-comitat-judet-regiune-cu-referire-la-maramures.html

https://www.digi24.ro/regional/digi24-oradea/maramures-biserica-manmastirii-sapanta-peri-este-cea-mai-inalta-biserica-de-lemn-din-europa-692684

Mănăstirea Săpânţa-Peri

https://xn--urlaub-in-rumnien-2qb.de/ro/uir/de-vizitat-locatii-de-vizitat-cimitirul-vesel-din-sapanta/

Cimitirul Vesel din Săpânța, Maramureș

https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/povestea-cimitirului-vesel-din-sapanta-cum-au-ajuns-maramuresenii-sa-ia-moartea-in-ras-1260733

http://manastireabarsana.ro/joomla/

https://www.travelguideromania.com/ro/manastirea-barsana-din-maramures/

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-barsana-67952.html

https://bisericadelemnsurdesti.ro/

https://adevarul.ro/locale/satu-mare/foto-certeze-cea-mai-frumoasa-bogata-comuna-romania-locul-mai-amarat-om-era-primarul-1_54ee438c448e03c0fdfd49f5/index.html

https://hanulteilor.ro/atractii-turistice-din-maramures/biserici-de-lemn-maramures-biserica-de-lemn-din-surdesti/

http://www.romanianmonasteries.org/ro/maramures/surdesti

https://www.turism-taraoasului.ro/despre-tara-oasului/

https://www.academia.edu/67217993/_Moro%C8%99an_%C8%99i_maramure%C8%99ean_C%C3%A2teva_considera%C8%9Bii_de_ordin_istoric_geografic_%C8%99i_lingvistic

Descoperă