„Moara cu povești”. Astăzi, „măcinăm” despre Ștefan, cel căruia i s-a spus „cel Mare și Sfânt”  
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu-l biruia şi unde-l biruiau alţii nu pierdea nădejdea că ştiindu-se căzut gios se ridica deasupra biruitorilor.” – Grigore Ureche, boier și cronicar moldovean

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să ne ducem pentru câteva clipe, cam cât durează lectura rândurilor de față, într-o nouă călătorie pe urmele unor povești faine, zic eu. Astăzi este vorba despre cel care, a fost, pe bună dreptate, numit „cel Mare”, pentru faptele sale care au făcut din Moldova o țară demnă de numele său de atunci. Firește, vorbesc despre marele voievod Ștefan al III-lea al Moldovei, astăzi pomenit ca fiind „cel Mare și Sfânt”. Trebuie să recunosc că, din istoria medievală a țării noastre, domnitorul meu favorit este Mihai Viteazul, din considerente pe care le-am dezvoltat în alte articole publicate în diverse pagini de media, dar trebuie să dau Cezarului ce este al Cezarului și să recunosc că Ștefan a „clădit”, pas cu pas, o țară și a știut, ca nimeni altul, să așeze cărămizile acestei zidiri exact acolo unde trebuiau așezate. Că după domnia sa, s-au cam năruit multe dintre „cărămizile” așezate de el, nu va fi fost vina sa, ci a celor ce n-au știut prețui valoarea acestor moșteniri lăsate de el urmașilor săi, „în veacul vecilor”!

Cred că majoritatea românilor știu (sau ar trebui să știe) cine a fost și ce realizări a avut Ștefan cel Mare de-a lungul domniei sale care a fost cea mai lungă și rodnică a vreunui Domn pământean pe teritoriul actual al României. Spun că „ar trebui să știe” pentru că încep să mă îndoiesc din ce în ce mai mult de capacitatea factorului educațional al societății noastre de a fi în stare să „livreze” copiilor, tinerilor și studenților din sistemul românesc de învățământ cunoștințe elementare despre trecutul acestei țări, cu bunele și cu relele sale. Repet ce am mai zis de multe ori: dacă nu știi cine ți-au fost înaintașii, viitorul ți-e neclar și nu ai perspectiva firească a liniei roșii care ține trează o națiune pe linia de plutire. De aici până la datul cu oiștea-n gardul istoriei nu este decât un pas firav! Fără a fi un pesimist de felul meu, tare mi-e că noi am făcut deja acel pas…

Nu am să trec în revistă întreaga domnie a marelui voievod. Nu aș putea s-o fac nici pe departe așa cum au făcut-o foarte bine istorici pricepuți, cu lux de amănunte posibile din izvoarele istorice aflate la îndemână și nici nu mi-am propus asta pentru azi, dar câteva mențiuni sunt obligat să fac. Că de aceea mi-am ales azi să „macin” această mică „poveste” despre el…Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al soţiei sale Oltea, s-a născut, cel mai probabil, în anul 1438 sau 1439. Nu există vreun înscris referitor la anul nașterii, dar, la 11 februarie 1450, tatăl său, Bogdan al II-lea, emite în „târgul de jos” (la Roman, adică) un hrisov de recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document este menționată, imediat după domn, „credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod”. Actul reprezintă prima atestare documentară a existenței viitorului domn al Moldovei. Alt document nu a iești la iveală până acum. Din menționarea de către tatăl său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel puțin unsprezece ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate. De aici presupusa dată a nașterii sale. După moartea violentă a tatălui său, ucis de fratele său vitreg, Petru Aron, ajuns domn, Ştefan, fiind atunci indezirabil în Moldova, s-a refugiat în Transilvania, stăpânită pe atunci de către Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat cu tacticile militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul şi apusul Europei. Ulterior, cu o oaste pusă la dispoziţie de către Vlad Ţepeş, la care s-au adăugat cei apropiați lui din sudul Moldovei, Ştefan cel Mare l-a învins pe Petru Aron, ucigașul tatălui său și uzurpator al tronului, la Doljeşti (sau Dolheşti, după altă ortografiere), cucerind tronul Moldovei pe data de 12 aprilie 1457. A găsit, ajungând la domnie, o ţară sărăcită, sfâşiată de luptele dintre diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, o ţară ce plătea tribut turcilor începând cu anul 1456. Ca urmare, domnitorul a trebuit să iniţieze ample măsuri de redresare a situaţiei social-economice. Pentru a-şi asigura sprijinul politic necesar stabilităţii domniei, Ştefan a eliminat tendinţele marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă de puterea centrală, i-a „așezat în banca potrivită” și a favorizat consolidarea economică a ţărănimii libere (răzeşii), a încurajat negoțul și pe negustori și legăturile comerciale cu exteriorul țării. În plus, a acordat o atenţie aparte dezvoltării structurilor militare tradiţionale ale ţării („Oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi „Oastea cea mare” – mobilizată doar în caz de pericol major extern), susţinând permanentizarea unei discipline riguroase şi îmbunătățirea evidentă a dotării oștilor sale. Ceea ce s-a văzut și în rezultatele multelor sale bătălii cu cei ce „roiau” în jurul Moldovei. Măsurile sale militare au vizat şi creșterea capacității de apărare a Moldovei prin întărirea cetăţilor Hotin, Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna.

Putem spune că prosperitatea economică a Moldovei din timpul lungii sale domnii i-a permis lui Ştefan cel Mare punerea în aplicare a unei politici de construire a unor edificii religioase, biserici și mănăstiri, cu important rol cultural-artistic, dar şi militar. Acest fapt este considerat realizarea perenă și indiscutabilă a domniei sale. Trebuie să recunoaștem că epoca lui Ştefan cel Mare rămâne una de referinţă în istoria artei moldoveneşti, deoarece atunci se pun bazele „stilului moldovenesc” în arhitectura şi pictura religioasă din arealul românesc de viețuire istorică. Arta iconografică din perioada sa este ilustrată de frescele din biserica de la Lujeni (astăzi în Ucraina), Dolheşti, Bălineşti, Sf. Nicolae din Rădăuţi, Pătrăuţi, Voroneţ şi Sf. Ilie, ca să dăm doar câteva exemple. Primele ansambluri complete ce s-au păstrat din vechea pictură din timpul său sunt cele de la Pătrăuţi (1487), Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488), la care mai poate fi adăugat cu titlu de inventar şi cel de la Milişăuţi, distrus, din păcate, odată cu biserica în primul război mondial. Că barbarii au mai trecut pe aici și la multe sute de ani după moartea marelui domn…Este demn de menţionat faptul că reprezentările evangheliştilor de la Voroneţ sunt reproduceri aproape fidele ale prototipurilor inserate de Gavriil Uric în tetraevanghelul său ce datează de la 1429, fapt ce sugerează o evidentă continuitate de tradiţie a picturii moldoveneşti din veacul al XV-lea. Zugrăveala din altarul şi naosul bisericii mănăstirii Nemţ (1497) constituie ultimul ansamblu de pictură ce ne-a mai rămas din epoca lui Ştefan cel Mare. Cine nu a fost, ar fi bine să meargă pe la lăcașurile de cult pe care le-am amintit anterior și să adaste un pic acolo unde a adăstat și Ștefan, să facă o mică „excursie” în timp…

După cum se cunoaște, istoria militară a Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare a fost marcată de existenţa conflictelor dese cu mai marii momentului, caracterizate prin disproporţia evidentă de efective dintre năvălitori și oștile sale. A fost meritul lui Ştefan cel Mare că a reuşit să facă faţă acestor veritabile „conflicte asimetrice” ale timpului său, datorită unei strategii şi a unor tactici eficiente, care îmbinau apărarea iniţială și hărțuirea permanentă a inamicului, cu contraatacurile ulterioare, decisive, asupra năvălitorilor. Istoria militară înregistrează, pe bună dreptate, o serie de procedee tactice folosite cu succes de oștile lui Ștefan, cu nimic inferioare celor folosite de contemporanii săi europeni de la vest de Moldova: atacul de flanc; încercuirea; folosirea combinată a cavaleriei grele cu infanteria sau cavaleria uşoară; ambuscada în teren împădurit sau mediu și puternic frământat; înţelegerea secretă/negocierea cu locuitorii dintr-o cetate asediată; lupta cu unităţile de cavalerie descălecate, în funcţie de necesităţile tactice ale câmpului de luptă; atacarea prin surprindere a taberelor de noapte ale inamicilor etc. Firește, existența evidentă a disproporţiei de forţe dintre Moldova epocii lui Ştefan cel Mare şi puternicii ei vecini, a determinat ca arta militară moldovenească din acele timpuri să fie, cu precădere, defensivă, bazată pe folosirea unui număr maxim de combatanţi, furnizat nu prin angajarea de lefegii, cum se întâmpla în Europa  vremii sale, ci prin mobilizarea populaţiei valide și bune de luptă. Din aceste câteva motive enumerate anterior, Ştefan a dispus, permanent, de o armată estimată la  circa 50.000 oșteni, o cifră destul de consistentă pentru Europa acelor vremuri. Totodată, Ştefan nu s-a lăsat niciodată asediat într-o cetate sau în vreun oraş, ci şi-a asigurat libertatea de mişcare pentru a-şi putea mobiliza „Oastea cea Mare”. A fost adeptul concepției manevriere de ducere a luptei. Militarii înțeleg bine ce am vrut să zic prin aceasta. Luptele sale de hărţuială pregăteau întotdeauna terenul pentru bătălia decisivă cu forţele atacatoare, între timp slăbite şi cu moralul mai erodat. Oastea moldovenească a fost, în consonanță cu o politică internă bine chibzuită şi o politică externă bazată pe o diplomaţie suplă, instrumentul esenţial folosit de Ştefan cel Mare pentru apărarea independenţei ţării.

Calităţile sale de organizator, protector al culturii şi promotor al ortodoxiei, diplomat şi conducător de oşti, au fost recunoscute pe plan intern şi extern încă din timpul vieţii sale, rezistând atât la trecerea timpului, cât şi la analizele istoriografiei moderne. La 3 februarie 1531, la nici trei decenii de la trecerea sa la cele veșnice, Ştefan al III-lea, principele Ţării Moldovei, era amintit de Sigismund I, regele Poloniei (1506-1548), ca „Stephanus ille magnus” („acel mare Ştefan”). Bernard Wapowski, cartograful şi istoriograful oficial al aceluiaşi rege, consemna că domnul moldovean era „principele şi războinicul cel mai vestit” din epoca sa. Doctorul Matteo Muriano, trimis de Veneţia la Suceava, în vara anului 1502, spre a-i acorda asistenţa medicală principelui moldovean, consemna în raportul său că acesta „este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”. Văzut de contemporanii lui europeni ca un voievod care a reuşit să se menţină la cârma ţării timp de 47 de ani, pe plan intern el a simbolizat stabilitatea, continuitatea, dezvoltarea economică, dreptatea, încât la înmormântarea sa în Moldova „jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său…” (Grigore Ureche). Totodată, aceste calităţi ale sale au devenit un subiect central al tradiţiei populare. Conform acesteia, voievodul este numit „cel Sfânt”, atribuindu-i-se însuşiri supranaturale, inclusiv cea de apărare a ţării şi a poporului său, chiar şi după moartea sa. Această credinţă populară a fost consacrată în mod oficial, mai aproape de zilele noastre, în luna iunie 1992, prin decizia de canonizare a lui Ştefan cel Mare adoptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

Referitor la viața personală a marelui domn, Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră, prin căsătorii și alianțe matrimoniale, să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost, firește, diferită (așa cum remarca istoricul P.P. Panaitescu), toate trei soțiile lui fiind principese ortodoxe: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangop, capitala principatului bizantin din Crimeea și Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească. În lumea regilor, prinților, ducilor, voievozilor etc din acea vreme, legăturile matrimoniale erau fixate, în primul rând, din rațiuni eminamente politice, în vederea încheierii de alianțe favorabile și nu din rațiuni sentimentale. Pentru cele sentimentale existau, probabil, ibovnicele…Ștefan s-a conformat acestor reguli și a făcut bine, se pare. Pentru el și pentru țara sa. Cei mai mulți oponenți ai sanctificării lui Ștefan din anul 1992 (oponenți așa, ca „tot românu’ imparțial”, vorba lui nenea Iancu Caragiale) aduc ca argument împotriva acestuia viața privată „desfrânată”, zice-se, a marelui domn și tradiția potrivit căreia voievodul a fost un soț eminamente „înșelătoriu”, cu multe „amantlâcuri” și copii „din flori” prin toate colțurile Moldovei. Părerea mea este că rămâne doar o legendă, chiar de-o fi avut vreun sâmbure de adevăr. Pentru că izvoarele istorice și documentele vremii nu ne îndreptățesc să dăm crezare acestei legende. Ceea ce este sigur este faptul că Ștefan cel Mare a avut doar un singur copil nelegitim, și anume Petru Rareș, cel care va încerca să-i urmeze „în valoare” ilustrului său tată. Ceilalți descendenți ai săi sunt urmași legitimi din cele trei căsătorii ale sale. Despre vreun alt fiu ilegitim sau fiică ilegitimă a lui Ștefan nu s-a auzit încă în vreun izvor istoric. Am să citez, pe mai departe, pentru ilustrarea celor zise anterior, argumentul domnului Valentin Tănase, un domn pe care-l prețuiesc și pe care-l respect, apărut în Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“ sub titlul „Ștefan cel Mare – profilul complet al unui domnitor de legendă”. Acesta spunea că „spre deosebire de Ștefan cel Mare, bunicul său, Alexandru cel Bun, domn al Moldovei (1400-1432), despre care nu s-a afirmat niciodată că ar fi fost adulter, a avut 16 copii, dintre care doar doi legitimi. Această amplă descendență, prin numeroasele conflicte generate de succesiunea la tron a avut un rol deosebit de nefast în istoria Moldovei în cei 25 de ani scurși între domnia bunicului și cea a ilustrului său nepot. Marea problemă a continuității și a echilibrului dinastic și politic al țărilor române în perioada medievală a fost tocmai sistemul nefericit de succesiune la tron. Spre deosebire de monarhiile europene apusene, în care urmașul la tron era întotdeauna întâiul născut legitim de sex masculin, cu eliminarea de la succesiune a tuturor descendenților nelegitimi, în Moldova și în Țara Românească aveau dreptul la tron atât urmașii legitimi, cât și cei născuți din legături extraconjugale ale domnului defunct, cu condiția să își poată dovedi descendența. Acest sistem a generat de-a lungul timpului numeroase conflicte, deseori sângeroase, între diferiții pretendenți la coroană, sprijiniți de unele facțiuni boierești sau de puteri străine învecinate, creând haos, instabilitate și regres economic. Mulți domnitori români de valoare au fost însă „copii din flori”, cum erau denumiți în epocă bastarzii. Chiar tatăl lui Ștefan cel Mare, Bogdan al II-lea, domn al Moldovei (1449-1451), era fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun. Petru Rareș, Ioan vodă cel Viteaz și chiar voievodul unificator, Mihai Viteazul au fost fii nelegitimi fără ca acest fapt să le diminueze meritele. Dacă Ștefan cel Mare ar fi avut și alți fii nelegitimi, aceștia ar fi avut cu siguranță pretenții la tron, avându-se în vedere ilustra lor descendență. Istoria nu consemnează nici un alt urmaș nelegitim al domnului, cu excepția, desigur, a lui Petru Rareș. Prin urmare, legenda numeroșilor copii din flori ai lui Ștefan cel Mare este falsă, din punct de vedere istoric. De altfel, între normele de etică și de morală ale veacului al XV-lea și cele de astăzi există o mare diferență și ar fi o greșeală să judecăm epoca lui Ștefan cel Mare prin prisma viziunii etice și morale contemporane. Tot domnul Tănase sublinia că existența unui alt argument „cultivat” de oponenții sanctificării lui Ștefan este cel potrivit căruia Ștefan avea un caracter violent și imprevizibil, fiind, după spusele boierului și cronicarului Grigore Ureche, un om „mânios și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, „uitându-se faptul că celebrul cronicar era un exponent al clasei nobiliare, care la mai bine de sută de ani de la moartea marelui domn era încă refractară la tendințele centralizatoare radicale ale lui Ștefan cel Mare îndreptate împotriva direcțiilor divergente ale marii boierimi.”  O explicație simplă și pertinentă, zic…

Cum a murit marele domnitor?…Păi, povestea zice că, la anul 1462, pe 22 iunie, de vreo opt zile, turcii atacau cu încăpățânare garnizoana Cetăţii Chiliei. Dar aceasta, cu ajutor moldovenesc, i–a respins şi „au murit mulţi azapi, iar ceilalţi s–au întors cu ruşine, fiind învinşi”, după spusele din cronici. Pe timpul acestei bătălii, când cetatea trece dintr-o stăpânire în alta, Ştefan  se află în fruntea oștenilor săi, când, de pe zidurile cetății, un militar turc, zărindu-l, l-a ochit cu flinta sa și a tras. Glontele tras de turc nu a lovit organe vitale, firește, dar l-a atins la glezna stângă. În „Cronica breviter scripta”, se menţionează: „În luna iunie, în ziua de 22… a venit Ştefan Voievod în faţa Chiliei şi nu a putut s-o cucerească, numai fu împuşcat cu o puşcă în glezna stângă”. Deci, o rană ca multele altele care se întâmplă în războaie. Şi totuşi, aceasta avea să-i pricinuiască lui Ştefan, toată viaţa sa de atunci încolo, mari neajunsuri. Astfel că, spre apusul vieții sale, în 1502, starea sănătăţii sale se agravase accentuat. În anul1502, o solie moldovenească a ajuns la Nürenberg pentru a angaja un medic. Trimișii domnului moldovean reuşesc să-l convingă pe medicul Johan Klingensporn să vină în Moldova. Atât solia, cât şi medicul pornesc spre Moldova, însă „au dispărut pe drumul spre Suceava”. Pe la mijlocul anului 1502, Ştefan nu-şi mai putea mişca mâinile şi picioarele. Atunci, soseşte la Suceava „doctorul în arte şi medicină” Matteo Muriano. Cel mai probabil nepriceput într-ale medicinei propriu-zise (cu toată așa-zisa sa faimă), așa empirică cum era medicina pe atunci, acesta îi va pune domnului diagnosticul „podagră”. Mai mult, chiar îl găseşte „încă voinic”, „capabil să mai conducă oşti” și-l „blagoslovește” cu alifii și alte leacuri total inutile. Murind la 7 decembrie 1503, Matteo Muriano este înlocuit cu un alt italian, Leonardo Massari, care, îngrijorat de starea de sănătate a Domnului, anunţa imediat că domnul avea „picioarele acoperite de răni”.  Acesta va recurge la ultima metodă cunoscută în epocă: „arsul cu fierul roşu al rănilor”. A fost, firește, o operaţie extrem de dureroasă, cu suferințe cumplite. Boala, rănile nevindecate, dar şi chinurile durei intervenții au epuizat trupul voievodului. Va suporta acele dureri atroce timp de două zile după respectiva operaţie, dar la 2 iulie 1504, după o domnie glorioasă de 47 ani, două luni şi trei săptămâni, inima lui a încetat să mai bată. „Se pare” că la căpătâiul său vegheau înlăcrimaţi fiul său Bogdan şi doamna Maria. Cronicarul polonez Matei Miechowski nota că „Ştefan cel Mare a decedat în ziua de 2 iulie 1504, marţi, la o oră după răsăritul soarelui”. Pe lespedea funerară a marelui domn se află o inscripţie săpată la porunca lui Ştefan în ultimele zile ale vieţii: „Binecinstitorul domn Io Ştefan Voievod, ctitorul şi ziditorul acestui sfânt lăcaş, care se odihneşte aici, s–a mutat la veşnicile lăcaşuri în anul 1… luna… şi a domnit 47 ani, luni 3”. Deşi rămasă necompletată, piatra va fi acoperită de o broderie cu următorul conţinut: „Ioan Bogdan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei, a înfrumuseţat şi învelit, cu acest acoperământ, mormântul tatălui său Io Ştefan Voievod, care a domnit în Ţara Moldovei 47 de ani şi trei luni şi care s–a mutat la lăcaşul cel veşnic în anul 7012 (1504), luna iulie, ziua a doua, marţi, în ceasul al patrulea din zi”.

Vestea morţii marelui domn al Moldovei a îndurerat întreaga creştinătate, iar în Moldova, scria Grigore Ureche, „atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său”. Polonezul Bernard Wapowski scria: „A murit Ştefan, palatinul Moldovei, slăbit de bătrâneţe şi de podagră… a fost viteaz, viclean şi războinic norocos… înzestrat cu virtuţi de erou şi socotit printre bărbaţii vestiţi în arta războaielor”. Un alt polonez, Miechowski, adăuga: „Natura îl făcuse norocos, isteţ şi viteaz… Bărbat triumfal şi victorios, care a biruit pe toţi regii vecini… Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru!”. Alt cronicar al vremii, ungurul Miklos Istvanfi arăta: „… el s–a arătat rnai presus de toţi duşmanii săi… şi pe drept trebuie socotit printre bărbaţii vrednici de ţinut minte pe vremea sa”. Pentru norodul său, Ştefan a fost „cel Mare” şi „cel Sfânt”. Pentru ţărani el era „cel ce a cercetat ţara în lung şi în lat”, ca să cunoască „păsurile locuitorilor”, sau „un bărbat voinic, nu de tot năltuţ, ci un buducaş de român, cam răsăritei, da colea învălit la trup şi aşezat la minte, dar şi dezgheţat”. Potrivit credinţei lor, Ştefan a rămas „giu (viu) ca toţi gii (viii), deci fără moarte”, ci „s–a înălţat la cer cu trup cu tot”. O legendă, ca multe alte legende din vremea sa, arată că, după moartea sa, „trei zile şi trei nopţi i-a ars o lumânare la mormânt, fără ca s–o fi pus cineva şi nimeni nu o putea stinge”.  Nicolae Iorga scria despre Ștefan: „În el, românii au găsit cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mărire şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nicio trufie în faptele sale… Şi cu cât se vede această icoană mai limpede, cu atât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atât şi viitorul se vesteşte mai bun, căci poporul merge pe drumul strămoşului cuminte” .

Personalitatea lui Ştefan cel Mare a fost întotdeauna evocată de întreaga suflare românească. Prima mare comemorare consemnată în documente a avut loc Ia 2 iulie 1762, la iniţiativa călugărului cărturar Vartolomeu Măzăreanu. La Putna, în faţa unei mari adunări populare, el a ţinut o „entuziastă şi documentată cuvântare”: „Aduceţi–vă aminte, auzitorilor, de acele vremi tulburate, când nu veneau Domnii în Moldova fără numai cu puterea armelor, intrând ca într–o ţară străină ce ştiu că nu va să le rămâie, nu să caute să o cârmuiască, ci jefuia şi apuca care cum putea, făcând un teatru al ticăloşilor, vrednic de lacrimi. Dar aceste lacrimi duioase, aceste suspini ale patriei şi plânsuri, după ce s–a întărit în vârstă Ştefan, ştergându–le le–au potolit şi ca într–o turbare de valuri şi de vifor cu sine liniştea a adus, şi drept fiu al patriei, bun domn şi adevărat creştin, prin fapte s–a arătat”. A doua mare comemorare a sa a fost cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Putnei, când Mihai Eminescu a fost unul dintre cei mai activi organizatori ai serbării ce urma să se facă la Mănăstirea Putna. Eminescu era convins că „serbarea întru memoria lui Ştefan cel Mare va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult, cum că ea ar fi cuprinsă în sufletul poporului românesc şi s–a realizat luminarea”. Apelul lansat de Societatea Academică „România Jună” de la Viena avea ca scop şi stabilirea unităţii culturale între românii de dincolo şi dincoace de Carpaţi. La Viena, s–a ales un comitet alcătuit din M. Eminescu, I. Slavici, Dan Panfilie şi alţii, iar la Bucureşti, Iaşi, dar şi la Graz, Berlin, Pesta s–au format comitete studenţeşti. Serbarea a fost stabilită pe data de 15 august 1870, urmând printre altele să fie aşezată pe mormântul lui Ştefan cel Mare o urnă de argint. Membrii Societăţii „România Jună” declarau că „vor merge cu desagii în spinare la mormântul lui Ştefan cel Mare…; serbarea are să se facă neapărat, cu orice preţ”.

Amânată un an de zile din cauza izbucnirii războiului franco–german, la 14 august 1871, apare o notiţă în „Czernowiezer Zeitung”, în care se menţiona că serbarea va avea loc la Putna. în amurgul serii de 14/26 august 1871, „pentru întâia oară românii din cele patru unghiuri s–au adunat la un loc, ca să preamărească împreună numele unuia dintre marii susţinători ai neamului românesc, ca să se îmbărbăteze unii cu alţii şi să–şi întărească credinţa în viitor”. Cu pioşenie, sunt depuse pe piatra de mormânt două epitafe, steagurile şi urna de argint. A.D. Xenopol, student la acea vreme, a rostit a doua zi o cuvântare în care spunea: „Armele sale erau fierul, puterea sa, virtutea inimii şi braţul neobosit, victoriile sale erau repurtate pe câmpul stropit cu sângele bravilor români”… „Când Ştefan cel Mare îşi apăra ţara, el îşi punea speranţa mai înainte de toate în propriile sale puteri, căci de curând se încredinţase cât de puţin e cel ce–şi sprijină viaţa pe puterea şi ajutoarele altora. Acest caracter de neatârnare să–I introducem în spiritul nostru”. Seara, s-a reunit Congresul, care a ales un birou permanent menit să convoace studenţii. Totodată, s–a hotărât ca studenţii români de la Viena să conducă, în continuare, mişcarea. Comemorarea lui Ștefan de la Putna a dovedit că „românii vor ca cultura lor să fie naţională şi pretutindeni aceeaşi. Nu am fi fost înconjuraţi şi sprijiniţi dacă dorul de unitate culturală nu s–ar fi ivit în toate inimile”. Se adunase o mulţime imensă. Ţăranii veniseră cu care şi căruţe frumos împodobite cu ghirlande de flori, crengi de brad şi făcură în jurul mănăstirii un uriaş cerc. Valea Putnei răsuna necontenit de cântece şi chiote. Un martor ocular spunea că „nimeni nu a închis ochii în noaptea aceea minunată”. Se aşeză masa festivă. Lumea aplaudă când îşi făcu apariţia celebrul taraf format din treizeci de membri al lui Grigore Vindireu. Cântau ca pe „vremea gloriei româneşti”. Pe când valea Putnei răsuna de acordurile tarafului, „deodată se desprinse din mulţime un tânăr înalt, cu faţa palidă dar cu ochi de jeratec, care se apropie de vătaful lăutarilor, smulse vioara din mâna lui Vindireu şi începu să conducă jocul mai departe pe pajiştea Putnei. Parcă nimic nu se schimbase în taraf. Noul primar cunoştea ritmul, intrările, semnele de repetiţie, totul. O lacrimă a umezit obrazul neîntrecutului scripcar al Sucevei, care urmărea acum impresionanta scenă. Când obosiţi de atâta joc şi cântec, lăutarii uimiţi lăsară instrumentele să se odihnească, tânărul care nu era altul decât Ciprian Porumbescu, vechi prieten al lui Grigore Vindireu, se repezi cu lacrimi în ochi la pieptul tatălui său ce şezuse de o parte şi privise cu emoţie scena, strigând: – Tată, am cântat Daciei întregi!”

       Cea de-a treia mare comemorare a avut loc la 2 iulie 1904, la iniţiativa lui Spiru Haret şi  a lui Nicolae Iorga, pentru „Marele strămoş Ştefan Vodă la împlinirea de patru sute de ani de la săvârşirea din viaţă, ca semn al recunoştinţei neamului său 1504– 1904”. La festivităţi au participat Nicolae Iorga, Spiru Haret, A. D. Xenopol, A. D. Tocilescu, Kalinderu, O. Densuşianu, Şt. O. Iosif, Emil Gârleanu, precum şi redactori de la revistele: „Luceafărul”, „Semănătorul”, „Familia”,„Junimea liberă”, „Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare” și mulți alții. Ulterior, la 450 de ani de la moartea domnului moldovean, în 2 iulie 1954, a fost cea de-a patra comemorare, când s–au desfăşurat numeroase conferinţe în întreaga ţară, Academia Română editând un volum de studii cu privire la Ştefan cel Mare. Comemorarea cu caracter religios a fost mai puțin evidentă atunci din pricina regimului comunist al anilor „obsedantului deceniu”. Mai aproape de zilele noastre, în anul 2004, s-au împlinit 500 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Din acest motiv, în România, anul 2004 a fost închinat acestuia, iar în întreaga ţară s-au organizat diferite manifestări religioase şi culturale închinate celui care, în calitate de voievod al Moldovei, a reuşit să facă din această parte de lume o „poartă a creştinătăţii”.

Aceste manifestări au rezonat și cu şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 16 iunie 2004, dedicată comemorării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi cu prăznuirea sărbătorească de la Mănăstirea Putna din 2 iulie, zi în care, de la canonizarea sa, săvârşită de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, se prăznuieşte „Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Deşi a trecut peste o jumătate de mileniu de când Ştefan îşi doarme somnul de veci la Putna, personalitatea sa rămâne deosebit de vie în memoria poporului. Până astăzi circulă zeci de legende, numele său este cântat în balade şi colinde. De numele lui Ştefan cel Mare, poporul leagă întemeierea multor localități. Drept mărturie a amintirii sale, a ilustrei sale domnii stau până astăzi numeroasele ziduri de cetate, biserici şi mănăstiri, palate domneşti, poduri, stejari, hrisoave etc.

Este o certitudine faptl că, în timpul îndelungatei sale domnii, Ştefan cel Mare a încheiat şi a desfăcut, când a găsit de cuviinţă în folosul ţării sale, numeroase tratate şi alianţe, jucând pe interesele şi contradicţiile dintre marele puteri vecine. Perioada de domnie a lui Ştefan a fost o epocă de glorie şi de mari realizări cultural-artistice în Moldova, fapt ce le-a permis contemporanilor şi urmaşilor să-l supranumească „cel Mare și Sfânt” . Îndelungata domnie de „47 ani, 2 luni şi trei săptămâni” s-a reflectat pe multiple planuri în cele mai diverse izvoare istorice: letopiseţe ale Ţării Moldovei, cronici şi diverse lucrări de istorie din acea perioadă, apărute în Polonia, Lituania, Marele Cnezat al Moscovei, Imperiul Otoman, Ungaria, Veneţia, Genova, Roma, Hanatul Crimeii și-n mulre alte locuri. Realităţile perioadei sale de domnie sunt reliefate cu prisosință în documentele ieşite din cancelaria domnească a marelui voievod, fiind descoperite şi publicate până astăzi sute de cărţi domneşti de danie, de întăritură, de imunitate etc. Politica externă a lui Ştefan cel Mare o aflăm din tratatele sale internaţionale cu ţări mai apropiate şi mai îndepărtate, din corespondenţa sa diplomatică cu regii: Matia Corvin, Maximilian I de Habsburg, Kazimierz Jagiellonczyk, marele cneaz Ivan al III-lea, sultanii Mehmed al II-lea şi Baiazid, cu Papa Sixt al IV-lea, şahul persan Uzun Hassan, cu capii încoronaţi ai Caffei şi Mangopului. Firește că foarte interesante şi utile pentru cercetările istorice şi cunoaşterea vremii și domniei lui Ştefan cel Mare sunt numeroasele pomelnice şi cărţi mănăstireşti, inscripţiile de pe zidurile cetăţilor şi pisaniile bisericilor, inscripţiile de pe pietrele de mormânt, de pe clopote, obiecte şi veşminte bisericeşti. Destul de numeroase sunt şi notele martorilor oculari, care au aşternut pe hârtie, pergament şi piatră impresiile lor despre Ştefan cel Mare, despre Ţara Moldovei, despre evenimente de anvergură, cum ar fi războaie, încheieri de alianţe dinastice şi politice. Se știe că au fost publicate un număr mare de monografii, culegeri de studii, lucrări de sinteză şi de popularizare, legende dedicate vieții marelui voievod Ştefan cel Mare și activităţii sale pe multiple planuri. Astăzi, este posibil ca numărul acestora să fi ajuns la câteva zeci de mii de titluri.

S-ar părea că toate documentele şi mărturiile vremii despre Ştefan cel Mare au fost descoperite şi că totul sau aproape totul se cunoaşte despre marele voievod şi ilustra sa domnie. Dar investigaţiile în arhivele, muzeele şi bibliotecile lumii ori pe şantierele arheologice pot și trebuie să continue. Ceea ce ar trebui însă să ne preocupe pe noi toţi la o astfel de comemorare (atunci când se va mai organiza) şi nu numai, ar trebui să fie grija faţă de moştenirea pe care Ştefan cel Mare şi Sfânt ne-a lăsat-o. Apropo de spusele lui Delavrancea, Ștefan era conştient că Moldova nu era a lui, ci a urmaşilor lui şi a urmaşilor urmaşilor lui, şi a urmaşilor urmaşilor urmaşilor lui, deci a noastră şi a urmaşilor noştri. Întrebarea care se pune este prin urmare: Ce facem noi cu această moştenire? Ne trezim sau continuăm cu „somnul cel de moarte”?

Vă mulțumesc, din nou, pentru răbdare, iar despre alte lucruri faine (sau nu) de măcinat voi mai zice câte ceva aici, la „Moara cu povești” într-o întâlnire viitoare. Când? Fix peste o săptămână! Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte dăți: e o urare din Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Academia Română, Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001

Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Litera Internațional, Chișinău, 1997

1. Iorga,Viaţa lui Ştefan cel Mare, 1996, Editura pentru literatură, București

Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913,  nr. CXLVIII, apud Portret în istorie: Ştefan cel Mare si Sfânt (1504-2004), Editura „Muşatinii“, Sfânta Mănăstire Putna, 2003

Leon Șimanschi, Formarea personalității lui Ștefan cel Mare, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003

General Radu R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1947

Șerban Papacostea, Relațiile internaționale ale Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504-2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003

Constantin C. Giurescu, Istoria românilor. Volumul II, Partea I, de la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943

https://www.stefancelmare.ro/Domnia-s1-ss10.htm

https://www.istorie-romaneasca.ro/stefan-cel-mare-cel-mai-de-seama-domn-al-moldovei/

https://historia.ro/sectiune/general/cat-de-mare-era-stefan-cel-mare-578514.html

https://adevarul.ro/locale/suceava/ziua-murit-Stefancel-mare-domnie-aproape-50-ani-fost-rana-n-a-reusit-s-o-trateze-1_58b28e795ab6550cb8d3845f/index.html

https://www.radioromaniacultural.ro/portret-stefan-cel-mare-cel-mai-mare-voievod-al-moldovei-in-evul-mediu-sfant-al-bisericii-ortodoxe-romane/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr84/560_ani.htm

https://www.scribd.com/document/394960650/Tara-Moldovei-in-Anii-Domniei-Lui-Stefan-Cel-Mare-1457-1504

https://epedia.ro/2021/11/28/stefan-cel-mare-domnul-moldovei-1457-1504/

https://www.edusoft.ro/stefan-cel-mare/

Ștefan cel Mare (1457-1504)

http://stefancelmare.md/picturi-ale-lui-stefan-cel-mare-si-sfant/

https://www.businessmagazin.ro/opinii/opinie-calatoriile-lui-stefan-cel-mare-prin-istoria-moderna-si-contemporana-a-romaniei-17087297

http://www.bnrm.md/files/publicatii/BibliografiaStefanCelMare.pdf

https://lege5.ro/Gratuit/gqztmnrv/programul-comemorare-stefan-cel-mare-si-sfant-500-de-ani-hotarare-1309-2003?dp=giztsnzzha2dk

http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5706&idl=1&prn=1

https://www.allnumis.ro/catalog-monede/romania/comemorative-2004/500-de-ani-de-la-moartea-domnitorului-stefan-cel-mare-41979

https://www.bnm.md/ro/content/stefan-cel-mare-si-sfint-500-de-ani-de-la-trecerea-eternitate-domnitorului-moldovei

https://andreiesanu.wordpress.com/2011/11/08/stefan-cel-mare-si-epoca-sa-privire-generala/

https://historia.ro/sectiune/general/cum-a-fentat-carol-i-comemorarea-lui-stefan-cel-585680.html