Jurnal FM 
Oameni care au fost. Vasile Goldiş, erou al făuririi României Mari
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on iunie 8, 2022
Motto: „Unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenție a civilizației.”– Vasile Goldiș
Stimați cititori, așa cum știți deja, în fiecare miercuri, aici, la „Jurnal de Brașov”, sub titlul „Oameni care au fost”, vă invit să mai aflăm câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre, fie ei din Brașov și împrejurimi, fie de pe tot cuprinsul țării și din toate timpurile. Astăzi vă propun să citiți câteva rânduri despre un alt mare om despre care au auzit sau trebuie să fi auzit toți românii, dar, poate, îi cunosc mai puține frânturi din viață. Este vorba, ca și săptămâna precedentă, despre una dintre cele mai semnificative figuri ale Unirii de la 1918. Este vorba despre Vasile Goldiș, marele om politic care, la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918, a dat citire, în fața românilor adunați la Alba Iulia, Rezoluţiei Unirii. A fost omul providenţial care a redactat „Declaraţia” de la Oradea a Consiliului Naţional Român, precum şi cunoscutele manifeste: „Către naţiunea română” şi „Către popoarele lumii”, cel care a ştiut să organizeze Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi să mobilizeze participarea celor o sută de mii de români care „au votat”, prin însăşi prezenţa lor, „Actul Unirii”. Așa că avem suficiente motive măcar să ne aducem aminte, din când în când, despre el.
Vasile Goldiş a fost un academician român, om politic, membru de onoare al Academiei Române din anul 1919. Slujind cu credinţă idealurile de libertate şi unitate naţională a românilor, Vasile Goldiş se numără printre inspiratorii şi organizatorii actului Unirii din 1918, cu tot ce a însemnat acest măreț act pentru făurirea statului unitar român, printre gânditorii progresişti ai vremii care au promovat ideile generoase ale emancipării maselor populare şi ale înţelegerii între toate popoarele lumii. Vasile Goldiş a fost unul dintre conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania, având un rol însemnat în lupta pentru desăvârşirea unităţii politice a poporului român. El a combătut politica guvernelor ungare prin care se urmărea deznaţionalizarea românilor din Transilvania, a fost membru al Consiliului Naţional Român Central (1918) şi al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (în perioada funcționării acestuia, adică 1918-1920). Așa cum ziceam anterior și cum trebuie să știe toți românii, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie1918, a citit cuvântarea solemnă şi a prezentat proiectul de rezoluţie privind unirea Transilvaniei cu România.
Vasile Goldiş (d. 10 februarie 1934, Arad), s-a născut la 12 noiembrie 1862, în casa bunicului din satul Mocirla, judeţul Arad (astăzi satul îi poartă numele). Este unul dintre cei trei copii ai preotului Isaia şi a Floarei Goldiş din Seleuş.„Goldeştii” îşi aveau originea în satul Chişcău din judeţul Bihor, unde se ocupau cu mineritul. Şi-a început studiile primare la şcoala confesională românească din Cermei, unde învăţător era tatăl său, apoi a trecut la şcoala romano-catolică din acelaşi sat, unde a învăţat ungureşte, apoi la şcoala germană din Panatul Nou (azi Horea), unde a învăţat limba germană şi, în fine, clasa a patra a făcut-o la Arad. Liceul l-a făcut tot la Arad şi l-a absolvit ca şef de promoţie în 1881. În ciuda greutăţilor materiale din această perioadă, tânărul Goldiş se susţinea material dând meditaţii, era un elev eminent, avea aptitudini deosebite pentru istorie, literatură şi filosofie.
După terminarea liceului, în anul 1881, se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta, iar din anul următor,1882, se mută la facultatea similară din Viena. Studiază în capitala Austriei până în 1884, apoi se reîntoarce la Budapesta şi reuşeşte, în ciuda dificultăţilor materiale care l-au urmărit tot timpul, să termine studiile superioare în anul1886, obţinând diploma de profesor în istorie şi limba latină. În perioada studiilor la Viena, devine membru al societăţii academice „România Jună”, iar la Budapesta, alături de Maniu, Lapedatu, Oniţiu şi alţii și a fost printre cei mai activi membri ai societăţii „Petru Maior” a studenţilor români. O adevărată școală de luptători români pentru emancipare națională! În toamna anului 1886, plin de datorii şi cu sănătatea şubrezită, îşi începe cariera didactică şi preia catedra la Preparandia din Caransebeş.
La Caransebeş, va sta timp de trei ani, până în 1889, apoi candidează şi obţine un post de profesor de istorie la liceul ortodox român din Braşov, actualul Colegiu Național Liceal „Andrei Șaguna”. Aici i-a avut colegi pe Valeriu Branişte şi pe Virgil Oniţiu, iar printre elevi i-a avut pe Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş, Octavian Taslăuanu, Iosif Popovici şi alţii. Oameni care vor marca istoria românilor!…Ca pedagog şi profesor de istorie, face eforturi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de studiu, a bazei materiale şi în special procură numeroase hărţi istorice şi geografice. Şi pentru că știe foarte bine că învăţământul românesc, atât cât era permis, suferea de numeroase lipsuri, se apucă el singur de scris manuale şcolare, bine gândite din punct de vedere pedagogic şi elaborate pentru a răspunde ţelurilor politice ale românilor ardeleni. Pe lângă activitatea pedagogică, se afirmă şi în spaţiul cultural al românilor ardeleni. A publicat diverse studii de istorie sau literatură în revistele de cultură, a fost secretar al „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român”, înfiinţată de Iosif Vulcan şi Alexandru Roman şi a înfiinţat, împreună cu Ioan Russu-Şirianu, ziarul „Tribuna poporului”, cu sediul la Orăştie şi mutat ulterior la Arad. Încă din primii ani ai şederii sale la Braşov, ia parte tot mai mult la viaţa politică. Stabileşte legături apropiate cu comerciantul Manole Diamandi şi cu profesorul Ghiţă Pop, se înscrie în societatea cultural-politică brașoveană „Casina română” (va fi chiar şi secretarul acesteia), se implică tot mai mult în politica locală. Se remarcă de asemenea ca un foarte bun orator la diverse activități și acțiunipolitice, sociale și culturale. Dar la 1 septembrie 1901, se pensionează la cerere, pe motiv de boală, şi se reîntoarce în Arad, la chemarea unchiului său, Iosif Goldiş, ajuns, între timp, episcop.
La Arad, îşi reia activitatea pedagogică ca profesor şi director al liceului de fete. Este o perioadă în care condiţiile popoarelor oprimate din monarhia dualistă austro-ungară se înrăutățesc pe zi ce trece, fapt care dă naștere, în schimb, unei intensificări a luptei naţionale. Acum se conturează abordarea politică activă a românilor ardeleni, iar Vasile Goldiş se află printre cei care militează pentru renunţarea la tactica pasivă adoptată în 1881. În anul1906, este ales deputat în parlamentul de la Budapesta pentru circumscripţia Radna. În mandatul său de patru ani (din perioada1906 – 1910), se alătură deputaţilor români, sârbi, slovaci etc, care pledează activ pentru recunoaşterea drepturilor politice şi democratice. Publică articole politice în „Tribuna”, ţine conferinţe şi discursuri, se luptă cu faimoasa lege Appony care ostraciza şcolile româneşti. Datorită intransigenţei şi combativităţii de care dă dovadă, devine un adversar de temut pentru guvernul maghiar şi va avea de înfruntat obstacolele întinse de autorităţi, mai ales cu ocazia alegerilor din 1910.
În ciuda faptului că în cercul Radna, majoritar român, se bucura de toată popularitatea, autorităţile au pus în joc toate mijloacele pentru a asigura victoria candidatului guvernului, Sandor Taganyi, pe numele său. La câteva întruniri electorale, au loc ciocniri sângeroase între jandarmi şi alegătorii români, în timp ce presa maghiară comentează pe larg faptul că guvernul va lua toate măsurile ca să nu fie ales. După eşecul de la alegerile din 1910, a participat la mai multe adunări generale ale românilor din diferite localităţi din Ardeal şi Banat, participă la redactarea unor memorii, colaborează la mai multe ziare. În această perioadă, în PNR au loc disensiuni pe marginea direcţiei de urmat, iar Vasile Goldiş joacă rol de moderator, încercând să unească forţele. În 1911, i se încredinţează conducerea ziarului nou-înfiinţat „Românul” şi a Institutului tipografic „Concordia”. Sub conducerea lui Vasile Goldiş, ziarul „Românul” devine un „monitor general” al luptelor politice româneşti. În 1916, imediat după intrarea României în război, refuză să semneze, în numele ziarului, declaraţia de fidelitate cerută de Contele Tisza, motiv pentru care „Românul” este suspendat.
În perioada primului război mondial, conducerea Partidului Naţional Român recomandă o atitudine politică moderată, însă Vasile Goldiş se împotriveşte vehement, neputând să asiste liniştit la abuzurile tot mai mari care au loc în monarhia pe cale de dezintegrare. În condiţiile înfrângerii definitive a monarhiei, membrii comitetului executiv al PNR se întâlnesc la Oradea şi hotărăsc să acţioneze în parlamentul maghiar în sensul autonomiei politice a românilor. Goldiş redactează declaraţia ce avea să fie prezentată Parlamentului, în care invocă dreptul naţiunii române de a dispune singură de soarta ei. Pretenţiile maghiare de a-i reprezenta pe românii ardeleni și bănățeni la Conferinţa de Pace sunt refuzate cu fermitate. Evenimentele se precipită şi, la 29 octombrie, se constituie Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, însărcinat cu punerea în practică a măsurilor prevăzute de „Declaraţia de la Oradea” din 12 octombrie 1918. Vasile Goldiş se află, firește, printre reprezentanţii acestui for.
La 7 noiembrie, Vasile Goldiş reînfiinţează ziarul „Românul” şi publică manifestul „Către naţiunea română”, prin care preconizează înfiinţarea gărzilor şi consiliilor naţionale române. La 18 noiembrie, publică un nou manifest important, „Către popoarele lumii”, în limbile română şi franceză, prin care arată hotărârea fără echivoc a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România. Într-o atmosferă extrem de tensionată, încep pregătirile pentru convocarea marii adunări naţionale. Textul convocării este redactat tot de Vasile Goldiş. Astfel, la 1 decembrie 1918, adresându-se „Măritei Adunări Naţionale” de la Alba Iulia, în uralele a celor peste 100.000 de reprezentanţi din toate ţinuturile locuite de români, Vasile Goldiş prezintă Rezoluţia Adunării de Unire cu România. Vă rog să-mi permiteți să inserez aici doar partea finală a cuvântului său, rostit la Marea adunare națională: „…Înaintașii noștri pe Câmpul Libertății în 1848 au hotărât așa: ”Națiunea depune jurământul de credință către Împăratul, către patrie și către națiunea română”. Împăratul ne-a înșelat (așa-i), patria ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine, în neamul românesc ne poate mântui. Să jurăm credință de aci înainte numai națiunii române, dar tot atunci să jurăm credință și civilizațiunei umane. Câtă vreme vom păstra acestei credinți, neamul nostru va trăi se va întări și fericiți vor fi urmașii noștri până la sfârșitul veacurilor.La lumina celor spuse până aci, din încredințarea și în numele Marelui Sfat al națiunei române din Ungaria, Banat și Transilvania, rog Mărită Adunare Națională să binevoiască a primi și a enunța ca ale sale următoarele hotărâri:
(Vasile Goldiș citește apoi proiectul de rezoluție a Unirii)
În sfârșit vă rog să le primiți aceste rezoluțiuni și închei cu aceea, că legătura sfântă a celor 14 milioane de Români ne îndreptățește azi a zice:„ Trăiască România Mare!”
Imediat după Unire, este ales Marele Sfat Naţional Român, cu atribuţii de parlament şi un Consiliu Dirigent cu atribuţii de guvern provizoriu al Transilvaniei. Dintre cei cincisprezece membri ai Consiliului, Vasile Goldiş este ales ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice, precum şi vicepreşedinte al Consiliului. La 12 decembrie, tot el este numit în funcţia de preşedinte al delegaţiei ardelene care urma să prezinte regelui Ferdinand actul unirii adoptat la Alba Iulia. În faţa regelui, va rosti o cuvântare memorabilă în care face bilanţul luptei de secole a poporului român pentru unitatea politică. Spre sfârşitul anului 1918, Goldiş este numit ministru în guvernul central de la Bucureşti condus de Ion I. C. Brătianu. Demisionează la 26 septembrie 1919, dar a doua zi, la 27 septembrie, este numit ministru fără portofoliu în guvernul condus de Arthur Văitoianu. Va deţine această funcţie timp de şase luni. Între timp este ales din nou deputat în circumscripţia Radna şi membru de onoare al Academiei Române. Este propus preşedinte al Camerei Deputaţilor, însă din cauza neînţelegerilor cu Alexandru Vaida-Voievod, devenit între timp şeful guvernului, funcţia este preluată de Nicolae Iorga, care beneficiază de o mai mare susţinere politică. După căderea guvernului Vaida-Voievod, este din nou numit ministru de stat fără portofoliu în guvernul Averescu, la 18 martie 1920. Demisionează chiar a doua zi, revoltat de faptul că nu fusese consultat de guvern cu privire la chestiunile legate de Ardeal. Va reveni ca ministru abia în 1926, tot în guvernul Averescu. Va fi, doar pentru scurtă vreme, ministru al Artelor şi Cultelor, dar, în acest scurt răstimp, va avea o contribuţie semnificativă prin semnarea Concordatului cu Vaticanul.
Cu toate că a fost ministru, rolul politic pe care l-a jucat după Unire a fost destul de limitat. Tensiunile din sânul conducerii PNR s-au intensificat datorită divergenţei de opinii cu privire la direcţia de urmat în politica ardeleană. În jurul lui Goldiş, s-a format un grup de politicieni dizidenți care, la 2 mai 1926, a rupt relaţiile cu Iuliu Maniu şi l-a proclamat pe Vasile Goldiş drept preşedinte al PNR. Susţinerea lui Maniu a fost însă mai mare, astfel că dizidenţa a eşuat. În anii care au urmat, Vasile Goldiş avea să fie dur contracarat de Iuliu Maniu şi, în final, s-a văzut nevoit să se retragă din viaţa politică. După retragerea din politică, a continuat să activeze pe tărâm cultural în jurul „Astrei”, al cărei preşedinte a fost. Ultimii ani i-a petrecut la Arad, cu sănătatea şubrezită. În anul 1932, a fost internat într-un sanatoriu din Austria, din cauza agravării stării sale de sănătate. Totuşi, la 1 decembrie 1932, a făcut tot posibilul pentru a ajunge la Arad şi a vorbi în faţa celor 25.000 de oameni strânşi în Piaţa Avram Iancu să aniverseze Unirea cea mare. S-a stins din viaţă la 10 februarie 1934, în locuinţa sa din Arad, în vechiul palat al ziarului „Românul”. I-au fost organizate funeralii naţionale, iar ziua înmormântării a fost declarată zi de doliu naţional. A fost un mare român care a meritat asta cu vârf și îndesat.
Vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”.Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Dinu C. Giurescu, „Dicționar biografic de istorie a României”, București: Editura Meronia, 2008
Eugen Gagea, Vasile Goldiş – Părinte al patriei, viaţa şi opera, Vasile Goldiș University Press, Arad, 2012
Iancu Gheorghe, „Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea Statului naţional unitar român (1918-1920)”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985
Şora, Gheorghe, Vasile Goldiş, militant pentru desăvârşirea idealului naţional 1 decembrie 1918, Editura Facla, Timişoara, 1980
https://www.uvvg.ro/site/vasile-goldis-parinte-al-patriei-viata-si-opera/
http://www.dacoromania-alba.ro/nr08/goldis.htm
http://biografii.famouswhy.ro/vasile_goldis/
https://www.cniptarad.ro/ro/harta-locatie/66-statuia-lui-vasile-goldis
