„Moara cu povești”. Astăzi, „măcinăm” câteva gânduri despre o mănăstire, Mănăstirea Cârnu din Ținutul Buzăului
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Dacă am cetit, bine am socotit și am aflat că toate tâlcuiesc și mie toate plăcură și am scris cu tiparul voauă, fraților românilor, să vă fie pre învățătură. Și vă rog frații mei să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă întrânsele”– Diaconul Coresi

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să ne ducem pentru câteva clipe, așa cum vă spun de fiecare dată, cam cât durează lectura rândurilor de față, într-o mai veche „destinație”, destul de puțin cunoscută de „marele public turistic” și mai cunoscută printre credincioșii ortodocși din ținuturile Buzăului. Mă refer la o veche mănăstire buzoiană, din zona de nord-vest a județului Buzău, Mănăstirea Cârnu. Întâmplarea (ori traseul vieții, cum vreți să-i spunem) a făcut să știu câte ceva despre acest loc de mai multe decenii, mai ales că se află foarte aproape de locul natal al soției mele și am trecut de nenumărate ori pe lângă acest vechi lăcaș de cult și, ca să fiu sincer, de prea puține ori în acesta…Despre acest loc am auzit pentru prima dată din spusele socrului meu, cel care a fost un om deosebit de interesat de istoria spirituală a locurilor sale natale și dintr-o carte pe care am găsit-o în biblioteca sa personală acum aproape patru decenii, apărută în anul 1983, care era editată de Episcopia Buzăului, scrisă fiind de episcopul de atunci al acestei eparhii, Antonie Plămădeală, ulterior Mitropolit al Ardealului. Cartea se numește „Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților”, apărută în două volume consistente calitativ și cantitativ, cu o documentare deosebită și extrem de bine fundamentată. Zilele trecute am trecut, din nou, pe lângă locul unde se află această mănăstire și mi-am zis că de prea multe ori am amânat să „macin” la „moara cu povești” câteva rânduri despre acest loc binecuvântat. Fapt pentru care, dacă vă face plăcere să citiți cele ce „scris-am cu tiparul, voauă, fraților românilor”, vă mulțumesc anticipat cu un salut de prin părțile mele natale: „Jos clopu’!”

Despre Ținutul Buzăului se poate spune că are o diversitate culturală specifică, fiind așezat de geografie, de istorie și de oameni, la interferența a trei mari foste țări românești, actuale provincii istorice, adică Ardealul, Moldova și Țara Românească. Este clar pentru cine știe zona că Ținutul Buzăului are câte ceva din toate cele trei provincii istorice, dar în același timp, are, firește, și propria identitate distinctă. Aici predomină spațiul eminamente rural (chiar dacă-n zonă sunt și niște orașe…), pe fondul așezării satelor din zonă în lungul văilor, spații ce asociază existența unor puternice și vechi centre religioase și monahale, cu existența unor cătune izolate unde vechile tradiții au fost mult timp transmise din generație în generație. Spun „au fost” pentru că au început, din ce în ce mai mult, să fie alterate de valul modernității zilelor pe care le trăim. Zona Ținutului Buzăului este foarte cunoscută pentru Vulcanii noroioși, pentru Complexul de la Meledic (cu sarea și peșterile în sare de acolo), Focul Viu – Lopătari, Pădurea Lacurile Bisoca, siturile Natura 2000 ( de la Bisoca, Mânzălești-Meledic, Vulcanii noroioși, Lunca Buzăului), diverse forme erozionale cum ar fi: Masa lui Bucur, Sfinxul de la Buștea, Tronul lui Negru Vodă etc sau frumusețea lacurilor zonei, unicitatea chihlimbarului de la Colți,  relieful spectaculos cu „ziduri ale uriașilor” sau „colți de piatră” și alte fenomenele  geologice care apar în zona Vintilă Vodă, Colți și Bozioru, peisajele domoale și izvoarele sărate, izvoarele de petrol. Aici, teritoriul are o structură geologică extrem de complexă, rocile sedimentare întâlnite la suprafață acoperind o istorie ce începe acum mai bine de 70 de milioane de ani, fiind, în sine o „călăuză” pentru cunoașterea evoluției lanțului carpatic.Zona Ținutului Buzăului este bogată atât din punct de vedere cultural, cât și natural, însă cea mai importantă resursă a teritoriului este legătura vizibilă și indestructibilă dintre natură și cultură. Această legătură se exprimă atât în plan material (meșteri în chihlimbar, meșteri pietrari, meșteri sculptori în lemn etc), dar mai ales pe plan imaterial, prin poveștile care au apărut pe baza fenomenelor și elementelor geologice. Multe dintre aceste povești aduc laolaltă creaturi fantastice precum balauri, căpcăuni, uriași, spirite și multe altele, toate „pliate” cu spiritualitatea creștină ce are o dezvoltare specifică în această zonă.În plus, zona este valoroasă și din punct de vedere peisagistic, cu frumuseți greu de egalat. Mănăstirea Cârnu, despre care mi-am propus să vă „macin” azi la „moara cu povești”, este considerată ca fiind cel mai vechi lăcaș de cult din județul Buzău, după cum spun toate sursele pe care le-am accesat eu, și este situată pe coasta unui deal, dealul Blidișel (821 m) din comuna Pănătău. Dealul Blidișel este format din conglomerate şi gresii sarmatiene dispuse monoclinal. Asta apropo de formațiunile geologice de la fața locului, în exprimări savante. Că în cele colocviale, atunci când plouă puternic, se face o „clisă” din niște noroaie de prima clasă, numai bune de un off-road de cinci stele și de zis câteva vorbe nu prea sfinte la adresa ne-făcătorilor de drumuri moderne! Drumul către această mănăstire este accesibil preponderent atunci când vremea este favorabilă pentru că actuala infrastructură rutieră lasă mult de dorit, asta ca să mă exprim elegant. Cine mă contrazice doar de dragul de a fi Gică Contra îl desfid! Sunt câteva încercări actuale de reabilitare, dar mai este mult de lucru pentru o punere optimă în valoare a acestui lăcaș vechi de cult!…

Accesul către acest loc fain se face pe DN 10 până în orașul Pătârlagele, unde este musai să virați către podul peste râul Buzău, urmând indicatorul către localitatea Colți sau Pănătău. Apropo, podul despre care am amintit anterior este făcut de nemți în primul război mondial și renovat relativ recent, la un secol distanță… După trecerea peste pod, relativ aproape veți putea găsi o altă intersecție unde se vede un indicator rutier către dreapta, care arată calea de urmat pentru cei ce doresc să ajungă la această mănăstire. Trebuie trecut prin localitățile Sibiciul de Jos, Zaharești, Măguricea sau, ca variantă, prin Zaharești-Tega și trebuie urcat, relativ „molcom”, până spre vârful dealului Blidișel, unde este amplasată această mănăstire, sub foșnetul apropiat al pădurii de foioase. La drept vorbind, drumul este bun cam până în satul Zaharești, ultimii kilometri de parcurs fiind „amestecați” calitativ, când asfalt bunicel, când porțiuni de drum aidoma unui traseu off-road. În unele locuri de pe traseu, asfaltul drumului îți dă impresia că ai fi într-o țară apropiată, din nord-estul nostru, aceea care-i sfâșiată de război, apropo de gropile din asfalt… Ultimii câțiva kilometri se pot parcurge pe un drum forestier, despre care se zvonește prin zonă că ar urma să fie asfaltat prin bunăvoința primarului comunei Pănătău și a „degrabădătătorilor” de finanțare pentru infrastructura rurală atât de necesară unei vieți firești și în mediul rural românesc. Cât despre comuna aceasta, Pănătău, vă pot spune că aceasta este răsfirată pe dealuri cu „apucături năstrușnice de munte”, vorba unui ziarist buzoian, plină de livezi şi grădini stabilite pe pante line ori repezi, plină de fânețe și pășuni necesare ocupației străvechi a oamenilor de aici, creșterea animalelor, fânețe, grădini și livezi legate de un labirint special de poteci şi drumeaguri de căruțe, care te transportă în altă lume, mai ales dacă vii aici din malaxorul urban. Poate și de aceea, domnitorul Mircea Ciobanul și soția sa Doamna Chiajna au ridicat la 1546, deasupra satului Tega, Mănăstirea Cârnu, loc în care oamenii prind o trainică legătură cu cerul, țăranii de aici fiind oameni ai pământului, opuși „omului de nicăieri”, asupra căruia atrăgea atenția Nicolae Iorga, prevestind parcă insul abstract de astăzi.

Înainte de a intra cu autoturismul pe drumeagul forestier care duce la mănăstire, se trece pe lângă un „marcaj” ridicat anume pentru a semnala prezența lăcașului de cult despre care spunem azi cele câteva vorbe adunate aici. Prezența mănăstirii în zonă este marcată fain printr-o cruce metalică, luminată pe timp de noapte, o cruce înaltă de câțiva metri, care este amplasată pe o înălțime de deal, într-un loc din apropierea mănăstirii, fix la intrarea pe drumul forestier. Crucea este vizibilă până hăt-departe, chiar de pe DN 10, cel care leagă Brașovul de Buzău. Sau invers, cum preferați…Cine ajunge aici fie cu autoturismul fie pe jos (pentru că sunt și destui drumeți pe stil vechi, care se „încarcă” atât cu sănătate fizică cât și cu reflecție spirituală pe aici prin aceste locuri) ajung la „poarta” mănăstirii unde este un loc de parcare destul de bine amenajat și relativ încăpător. De la intrare în curtea lăcașului de cult, se observă o clădire constituită din chilii, cele destinate călugărițelor care constituie obștea acestei mănăstiri, dar și câteva cămăruțe pentru eventualii pelerini care ar adăsta mai mult pe aici din diverse pricini. Pentru drumeții, pelerinii ori simplii turiști care ajung aici, la Mănăstirea Cârnu, există și o variantă mai modernă de a adăsta mai mult pe aceste locuri și aceștia se pot caza la o pensiune cochetă și bine pusă la punct din imediata apropiere a mănăstirii. Chiar nu am habar dacă există vreo „relație de afaceri” între proprietarii pensiunii și călugărițele viețuitoare din mănăstire, dar această pensiune chiar merită vizitată și întrebuințată ca atare de cei ce doresc să rămână o noapte în plus în zonă. Știu asta de la amici și apropiați de-ai mei care au fost acolo. Satele cele mai apropiate de Mănăstirea Cârnu sunt satul Muscel, spre nord-est, Măguricea, spre nord-vest, Tega, spre vest, Râpile, spre sud-vest şi Ruşavăţ, spre sud-est. Dincolo de râul Buzău, în dreptul Cârnului, se întinde Cislăul, cel mai mare şi mai vechi sat din acele părţi. Mănăstirea se află pe un versant al muncelului amintit, la poalele pădurii de foioase şi priveşte către Valea Buzăului. Până în perioada interbelică, aşezământul se afla într-o poiană înconjurată de tei; astăzi, pădurile de foioase se întind în imediata vecinătate nordică şi mai spre est, către vest şi sud întinzându-se fâneţele.

Acum, în câteva rânduri, vă propun o scurtă trecere în revistă a istoriei locului. Mănăstirea Cârnu este, din spusele surselor pe care le-am accesat, ctitoria domnitorului Mircea Ciobanu şi a soţiei sale Doamna Chiajna, pe locul celor mai vechi sihăstrii din Munţii Buzăului şi Codrii Cislăului. Alte surse spun că biserica cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” ar fi fost ctitorită de voievodul Petru cel Tânăr, împreună cu mama sa – Doamna Chiajna, între anii 1559-1568. Aici, a vieţuit, o perioadă, Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi de la Neamţ. În anul 1546, în a doua perioadă de domnie a sa, Mircea Ciobanu ar fi ridicat şi biserica Mănăstirii Cârnu, menţinând Hramul Vechii biserici de lemn „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Biserica cea mare a mănăstirii încă poartă acest hram, mănăstirea prăznuind şi hramurile Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (al paraclisului mic) şi Sfântul Epifanie (al paraclisului mare).Unii istorici acreditează ideea că aşezământul monahal este mai degrabă doar opera Doamnei Chiajna sau este ctitorită doar la îndemnul acesteia, fiindcă e greu de presupus că Mircea Ciobanu, reţinut de cronici drept unul dintre cei mai sângeroşi domnitori ai Ţării Româneşti, autor al marelui măcel al boierilor pribegi, prilej cu care au fost ucişi episcopi, egumeni şi „mulţime de călugări“, să zidească altare de închinăciune. De altfel, cele mai vechi cărţi domneşti menţionează doar numele Doamnei Chiajna, urmat de cel al boierilor Lupu logofăt şi Maria, cu fiul lor, Gheorghe spătar, printre donatorii aşezământului. Alte informaţii susţin că lăcaşul este mai vechi: un hrisov al voievodului Neagoe Basarab, din 13 aprilie 1515, aminteşte despre „Mănăstirea lui Radul postelnicul“ din părţile Cârnului, în stânga Văii Buzăului. Documentul este însă insuficient pentru a se face legătura între actuala mănăstire şi cea a acelui „Radul postelnicul“.

Din cauza degradărilor survenite odată cu trecerea timpului, în anul 1643, domnitorul Matei Basarab face unele reparaţii şi danii pentru călugării şi sihaştrii din împrejurimi. Citând ca mărturie hrisovul din 1649, „domnul şi divanul au hotărât revenirea Cârnului ca metoc al Mănăstirii Căldăruşani“ şi aşa rămâne cel puţin două secole.  După anul 1800, Mănăstirea Cârnu decade vizibil fiind ocupată vremelnic de către călugări greci, apoi, în timp, este părăsită. Într-un final, a fost desfiinţată în 1863, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, urmând 140 de ani de ruină, în picioare rămânând doar biserica, care de-a lungul vremurilor a căzut pradă uitării. De unde ar veni denumirea lăcașului de cult? Legenda spune că în timpul unei invazii otomane, Doamna Chiajna, având asupra sa documente importante ale ţării, s-a ascuns în turla bisericii. Nevoită fiind să stea ghemuită în spaţiul foarte îngust dintre pereţii turlei, cu nasul lipit de perete, Doamnei Chiajna i s-ar fi turtit nasul, devenind…cârn. De la această întâmplare rămasă în memoria locului, care dovedeşte atașamentul Doamnei Chiajna de acest loc, numele de Cârnu ar fost atribuit sfântului lăcaş. Sigur că există și alte explicații legate de numele de Cârnu, acesta fiind folosit de-a lungul timpului pentru a desemna în zonă forme de relief mai „boante” sau „cârne”. Unii-i spun dealului Blidișel doar dealul Cârnu…Denumirea poate fi pusă pe seama plasării schitului în muncelul Pănătăului (muncelul este un deal, colină sau munte mai mic, care face parte dintr-un şir de înălţimi asemănătoare), în vechime folosindu-se şi termenul „cârn“ pentru a numi un astfel de relief (ceva strâmb, cu referire la configuraţia terenului, supus eroziunii, cu vârful în sus).

Numele de Cârnu, pe care la mijlocul secolului al XVI-lea l-a primit mănăstirea, îl avea şi o vale din apropiere, după cum menţionează un hrisov din 1633, amintind un altul şi mai timpuriu.Dealtfel, în perioada medievală, numele de Cârnul sau Cărnul îl aveau oameni, sate, drumuri şi părţi de munte, adică nu era deloc un nume rar. Doar că singur aşezământul monahal din părţile muntoase ale Buzăului l-a purtat şi îl poartă.

Doamna Chiajna va vinde schitul, la puţină vreme după ctitorire, lui Lupu Logofăt. După moartea proprietarului, schitul rămâne ca moştenire lui Gheorghe Logofăt din Măgurenii de Ialomiţa. Rămasă văduvă, sotia acestuia, Neacşa, se va căsători cu Gheorma, vel-ban al Craiovei, care va fi ucis în revolta seimenilor din Bucureşti, din anul 1655.Un hrisov din 3 aprilie 1649, al vel-banului Gheorma, atestă închinarea Schitului Cârnu „al doamnei Mircioaei” (Chiajna), rectitorit pe cheltuiala sa, Mănăstirii Căldăruşani. Va rămâne sub oblăduirea Căldăruşanilor până în 1686, în vremea domniei lui Şerban Cantacuzino, când va fi închinat Mănăstirii Bradu de Paraschiv Boleşteanu şi soţia sa Dumitra. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, egumenul Nicodim de la Căldăruşani se judecă la divanul domnesc pentru schitul pierdut. Arhitectural, biserica aminteşte de stilul sârbesc de secol al XVI-lea.  În 1865, Cezar Bolliac ridică de aici de la acest lăcaș de cult multe manuscrise de valoare. Începuturile acestui aşezământ monahal, cel mai vechi care ni s-a păstrat în părţile estice ale Munteniei, i-au dat statutul de ctitorie domnească şi boierească deopotrivă. Cunună a spiritualităţii ţinutului de munte al Buzăului, Mănăstirea Cârnu avea să îşi lege numele, în secolul al XVIII-lea, şi de cel al înnoitorului monahismului la noi, Paisie Velicivovschi. Ar mai fi multe de povestit despre istoricul lăcașului de cult, dar cred că acel ce dorește poate continua asta prin propriile forțe și nu e musai să-l îndemn eu! Cine vizitează mănăstirea se poate edifica cel mai bine despre istoria locului.

După aproape 140 de ani de la încetarea activităţii monahale acest aşezământ a fost redeschis la 1 martie 1991 la iniţiativa Preasfinţitului Epifanie Norocel, episcopul de atunci al Buzăului, iar la 14 octombrie 1991, s-a oficiat prima slujbă religioasă. Din iniţiativa episcopului Epifanie, la Mănăstirea Cârnu, au fost construite două paraclise, mai multe chilii şi anexe gospodăreşti. A fost transformată în mănăstire ortodoxă de maici şi a fost reconstruită. După ce s-a reluat activitatea monahală, Mănăstirea Cârnu a început să arate ca un veritabil ansamblu mănăstiresc. Au fost construite chilii şi s-au ridicat corpuri de clădiri care să adăpostească stăreţia, bucătăria, trapeza şi alte încăperi destinate unei bune desfăşurări a vieţii măicuţelor de aici. Pelerinii sunt aşteptaţi mereu cu inima deschisă, iar cei care ajung în acest loc mărturisesc că îşi regăsesc liniştea. Eu am văzut și vechea biserică a mănăstirii, la care picturile s-au păstrat parțial până astăzi, dar, din păcate, așa cum se-ntâmplă atunci când mârlănia unora din specia Homo Sapiens iese la suprafață, au fost scrijelite de către acești pseudo-viețuitori cu inscripții nedemne de un lăcaș de cult. Catapeteasma bisericii datează din secolul al XVI-lea. Se mai spune prin partea locului că, în perioada în care lăcașul de cult a fost abandonat, timp de aproape un secol și jumătate, biserica era folosită chiar și ca adăpost pentru animale. În ziua de azi, picturile vechii biserici mai așteaptă sa fie restaurate. Când se va întâmpla? Doar bunul Dumnezeu poate ști…Și legile care guvernează banul și modalitățile în care se poate face legal vreo restaurare pe la noi…Că ilegal și imoral se pot scrijeli pereții unei biserici atât de vechi cu toate măscările din lumea așa-zis cuvântătoare și, cică, alfabetizată…În fine…

Paraclisul „Sfântul Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului” al Mănăstirii Cârnu din județul Buzău a fost sfințit în în anul 2019, în Duminica a 19-a după Rusalii în urma efectuării unor lucrări de renovare și înfrumusețare, atunci când slujba de târnosire a fost oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei. Cu acest prilej, locașul de cult a primit al doilea hram, adică „Acoperământul Maicii Domnului”.Cu ocazia acestei slujbe, maica stareță a mănăstirii, Justina Gheonea a fost hirotesită stavroforă, iar ieromonahul Nicodim Bozonc, duhovnicul Mănăstirii Cârnu, a primit rangul de protosinghel. Prin eforturile actualei starețe și ale monahiilor din mănăstire (adică ale călugărițelor, pentru cei mai puțin obișnuiți cu denumirile specifice monahismului românesc), în perioada 2014-2019, s-au realizat ample lucrări de consolidare și restaurare a Paraclisului „Sfântul Epifanie”, ce au cuprins: subzidirea și izolarea locașului de închinare, înlocuirea acoperișului și a tâmplăriei, precum și placarea cu marmură a Sfintei Mese din Altar și a proscomidiarului. Ansamblul mănăstiresc s-a îmbogățit prin construirea unui altar de vară și a unui nou pangar. Cine vizitează azi mănăstirea, poate admira nenumărate straturi de flori bine întreținute de maicile viețuitoare la mănăstire. Aici, florile au un loc aparte și le găsești peste tot. Atât în zona unde se află chiliile călugărițelor, cât și la celelalte clădiri, se observă  zone pline cu ghivece de flori. O clădire ce este cea principală a ansamblului mănăstiresc adăpostește două paraclise și stăreția mănăstirii. Paraclisele poartă hramul „Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului” și „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, hramuri existente din 2002. Înăuntru puteți găsi liniștea spirituală specifică unei biserici de mănăstire, dar, dacă doriți să vedeți și biserica veche a mănăstirii, care poartă hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” trebuie să mergeți foarte aproape de clădirea despre care aminteam anterior, la circa 50-60 de metri de aceasta, la capătul unei alei pietruite. Biserica este construită din zid, având la intrare un pridvor bisericesc în stil vechi, pridvor susținut de șase stâlpi din lemn. Oricine poate observa că biserica cea veche a traversat o istorie foarte zbuciumată, existând într-o vreme și intenția de a fi demolată de autoritățile comuniste din perioada „obsedantului deceniu” al cincilea din secolul trecut. După cum aminteam anterior,între 1864 și 1990, lăcașul de cult a decăzut mult și a fost părăsit pentru o perioadă îndelungată, picturile au fost vandalizate de-a lungul timpului, multe dintre portretele sfinților purtând semnăturile unor oameni care-i clar că n-aveau pic de frică de Dumnezeu. Biserica aceasta veche este una mică, înăuntru  te „lovește” liniștea timpurilor ce au trecut inexorabil, iar privirile sfinților pictați pe care-i mai poți desluși pe pereții scrijeliți de diverși „rupeștri” par triste.

Catapeteasma bisericii vechi poartă urmele de netăgăduit ale trecerii timpului, lemnul fiind înnegrit, iar picturile scorojite. O catapeteasmă de secol al XVI-lea. Care este lăsată (sincer, nu știu de către cine…) să se degradeze de timpul ce fuge „fără reparații”… Asta, parafrazând celebrul dicton latin „Fugit irreparabile tempus”! Am înțeles că ar fi fost clasată ca monument istoric în anul 2010.Nu judec pe nimeni, dar cred că ar fi cazul de niște demersuri, pe fonduri culturale naționale, europene, norvegiene ori de ce nații or mai fi ele, să se întâmple odată, până când se mai poate recupera ceva! Altfel, vom continua să pierdem ce mai avem din moștenirea lăsată de strămoși. Iar ei se vor întoarce în mormânt, încă o dată, pentru prostiile pe care continuăm să le facem în viața noastră de zi cu zi! Atunci când ieși din vechea biserică, observi instantaneu clopotnița mănăstirii pe pajiștea din apropiere și aștepți ca acestea să bată și să amintească lumii să reflecteze atât cât poate fiecare la trecerea timpului și la căutarea sinelui în marea legătură cu spiritualitatea locului. Și tot atunci, când ieși, poți simți acel ceva care te îndeamnă să revii acolo!

Ar mai fi de adăugat că, dacă doriți, puteți și vă dă ghes sufletul, puteți vizita multe alte locuri faine în Ținutul Buzăului, în afara mănăstirii despre care v-am zis azi câte ceva.Și spun asta pentru că se poate face o vizită de neuitat la Cascada Caşoca, cea mai frumoasă cascadă din judeţul Buzău, aflată foarte aproape de localitatea Siriu, la circa 10 km de Barajul Siriu, în Masivul Podul Calului din Munţii Buzăului, pe cursul râului Caşoca, Firește că nu poți trece prin zonă fără să admiri Barajul și Lacul Siriu, acolo unde a fost necesară strămutarea unei comunităţi, pentru a permite crearea lacului de acumulare.Construcţia barajului a durat aproape două decenii, între 1975 şi 1994 şi a fost realizat după o metodă inovatoare pentru acele vremuri, fără ciment, numai din pământ, piatră, steril şi miez din argilă. Mai puteți vizita Lacul Vulturilor (sau Lacul fără Fund), despre care în „România Pitorească” a lui Alexandru Vlahuţă se spune că, lângă acest lac, vulturii îşi învățau puii să zboare. Numele de „lacul fără fund” provine dintr-o altă legendă despre un cioban care şi-a aruncat bâta în lac şi apoi pleacă departe de aceste locuri. Mai târziu el regăseşte aceeaşi bâtă în apele Dunării, iar acest lucru îi aduce aminte de locurile natale şi îl face să se întoarcă acasă.Și nu puteți să nu vizitați și celebrii vulcani noroioși de la Berca, cei care sunt cunoscuți sub numele de pâcle, fiind vulcani în miniatură la care conurile nu depășesc 5-6 metri înălțime, iar adâncimea lor este mult mai mică, dar noroiul-lavă aruncat la suprafață reprezintă un adevărat spectacol. Iar dacă nu vă duceți să vedeți „Muzeul de Chihlimbar” de la Colți chiar pierdeți un spectacol al mineralelor timpurilor imemoriale. Mai puteți vizita și tabăra de sculptură în aer liber de la Măgura sau „Fântâna lui Mihai Viteazul” de la Ciuta, o frescă care marchează locul unde domnitorul și oastea sa au poposit o noapte, în octombrie 1599.Monumentul este realizat de sculptorul Gheorghe Coman, unul dintre inițiatorii Taberei de sculptură în aer liber de la Măgura.Firește turul Ținuturilor buzoiene nu ar fi complet fără a vedea vestitele Babe de la Ulmet  sau Pietrele vii de la Ulmet, cum li se mai spune. Primii geografi care au luat contact cu aceste stânci, le-au numit „Babele de la Ulmet”, pentru că seamănă izbitor cu cele din Masivul Bucegi. Din punct de vedere ştiinţific, trovanţii sunt aglomerări de pietricele de diferite mărimi, legate între ele de ciment carbonatic. Și dacă tot aminteam ne Mănăstirea Cârnu, în zonă este foarte cunoscută și apreciată de credincioși și pelerini Mănăstirea Ciolanu, cea mai de seamă mănăstire de călugări din zonă luând fiinţă în secolul al XVI-lea, pe locul unei sihăstrii mai vechi, pe culmea Dealului Ciolanu care a dat, apoi, numele mănăstirii. Este foarte puternică tradiţia potrivit căreia Mănăstirea Ciolanu a fost ctitorită de doamna Neaga, soţia domnitorului Ţării Româneşti – Mihnea al II-lea Turcitul (1585-1591).Și ar mai fi multe alte lucruri faine de văzut prin plaiurile buzoiene, dar vă las să le mai descoperiți și dumneavoastră!

      Despre alte lucruri faine de măcinat voi mai zice câte ceva aici, la „Moara cu povești” într-o întâlnire viitoare. Când? Fix peste o săptămână! Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte dăți: e o urare din Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare le puteți găsi aici:

Antonie Plămădeală, „Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților”, Episcopia Buzăului, Buzău,1983

https://arhiepiscopiabzvn.ro/manastirea-carnu.html

https://cjbuzau.ro/wp-content/uploads/2020/09/SF-2_Patrimoniul-natural-si-construit-peisaje.pdf

https://ortodoxnews.ro/manastirea-carnu/

https://turismbuzau.ro/manastirea-carnu/

https://destepti.ro/manastirea-carnu-buzau

https://reporterbuzoian.ro/promovam-buzaul-manastirea-carnu-paradisul-plaiurilor-buzoiene-despre-icoana-maicii-domnului-care-isi-zambeste-si-legenda-alungarii-lui-cuza/

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-carnu-135484.html

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/a-fost-sfintit-paraclisul-sfantul-epifanie-al-manastirii-carnu-148312.html

https://www.youtube.com/watch?v=LZ1AFwDXaU0

https://manastiriroma.blogspot.com/2018/03/manastirea-carnu.html

http://naturasivestigii.ro/ro/nehoiu/pagina-exemplu/

https://basilica.ro/locasuri-monahale-aflate-in-sarbatoare-3/

https://cjbuzau.ro/manastiri-din-judetul-buzau/

https://www.trecator.ro/europa/romania/muntenia/manastirea-carnu/