-
Motto: „ Nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferență” – Octavian Paler
Stimați cititori, așa cum știți deja, în fiecare miercuri, aici, la „Jurnal de Brașov”, sub titlul „Oameni care au fost”, vă invit să mai aflăm câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre, fie ei din Brașov și împrejurimi, fie de pe tot cuprinsul țării și din toate timpurile. Astăzi, vă invit să aflați câteva informații despre un mare om și mare român, Alexandru Lapedatu pe numele său. Alexandru I. Lapedatu a fost Ministrul Cultelor și Artelor în șase guverne românești și Ministru de Stat al României în patru guverne, a fost președinte al Senatului României, membru şi preşedinte al Academiei Române, precum şi secretarul său general. Calități pe care alții nu le-ar aduna în patru-cinci vieți…
Născut în Ardeal, cu studii începute în Iași, în capitala Moldovei şi finalizate apoi la Bucureşti, Alexandru Lapedatu, s-a remarcat în perioada interbelică ca unul dintre istoricii reprezentativi ai României. Studiile sale ce se disting prin forma literară îngrijită şi prin documentaţia vastă şi de multe ori inedită, au contribuit decisiv la orientarea şi conturarea istoriografiei României reîntregite. Alexandru I. Lapedatu s-a născut la 14 septembrie 1876, în zi mare, de Ziua Crucii, în Cernatul Săcelelor, aproape de Brașov şi a trecut la cele veșnice în 30 august 1950 într-un loc odios pentru amintirea comună românească, la închisoarea Sighet. Alexandru I. Lapedatu a fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, erudit transilvănean, doctor al Universității din Bruxelles, poet, prozator și jurnalist român transilvănean și profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov, actualul Colegiu Național Andrei Șaguna. Alexandru I. Lapedatu a avut un frate geamăn, celebru și el, Ion I. Lapedatu pe numele său, economist, politician și guvernator al Băncii naționale a României. Despre acesta vă voi spune câte ceva săptămâna viitoare…Cei doi frați gemeni au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate, mama lor a primit un modest ajutor social de la municipalitatea Brașovului și a fost sprijinită de familie.
Alexandru I. Lapedatu s-a înscris la școala primară din Săcele în 1883, a continuat școala la Brașov, iar, din anul 1888, a continuat școala la Iași, acolo unde mama lui se recăsătorise la câțiva ani după moartea tatălui, Ioan Alexandru Lapedatu. A obținut diploma de bacalaureat la Colegiul Central din Iași și, ulterior, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, absolvind în anul 1904 și obținând licența în geografie și istorie în 1910 cu calificativul „magna cum laudae”. Alexandru I. Lapedatu și-a finanțat studiile dând meditații elevilor și profesând în diferite poziții ori funcții la ziarul „România Jună” (în anul1899) sau profesor de limba română la Colegiul Francez și la Colegiul Lolliot (1901-1903). Alexandru I. Lapedatu a ajuns să fie cunoscut în domeniul care l-a consacrat, istoria, începând să publice studii de istorie națională încă din facultate, obținând premiul Fundației Universitare Carol I pentru lucrările asupra voievozilor Radu cel Frumos și Vlad-Vodă Călugărul. Alexandru I. Lapedatu a fost în acea perioadă laureatul Universității bucureștene și câștigătorul importantului premiu „Hillel” pentru lucrarea „Istoria breslelor la români”. La absolvirea facultății, Alexandru I. Lapedatu a fost angajat ca funcționar la Biblioteca Academiei Române, la Secția Manuscrise, unde a activat între anii1903 și 1908 și unde, firește, și-a aprofundat cunoștințele istorice. În anul 1904, a fost desemnat în funcția de secretar al „Comisiunii Monumentelor Istorice”, devenind membru deplin al acesteia pe data de 12 august 1919, după primul război mondial și, ulterior, a devenit președinte al secțiunii acestei comisii pentru Transilvania, în perioada 1921-1941, timp de două decenii. După aceasta, a fost ales chiar președinte al „Comisiunii Monumentelor Istorice” în data de 15 octombrie 1941, activând în această poziție publică până la desființarea „Comisiunii Monumentelor Istorice” de către regimul comunist în anul 1948. Totodată,Alexandru I. Lapedatu a mai fost membru activ și în alte numeroase comisii și asociații. Printre altele, a activat și ca secretar al Comisiei Istorice Române în 1909 și a devenit membru deplin între 1911 și1919, fiind re-confirmat printr-un decret regal al regelui Ferdinand în anul 1924.
Alexandru I. Lapedatu a fost și secretar al Comitetului Asociației „Steaua” înființată de Spiru Haret. A fost ales în Asociația „Arta Românească” în anul1909.Totodată, a fost un membru activ al Societății Regale Române de Geografie, începând cu anul1915 și a fost ales membru onorific al Societății Numismatice Române începând cu anul 1920. Tot el a asigurat președinția Comisiunii pentru reforma organizării muzeelor din Transilvania, în anul 1921, și a Comisiunii instituite pentru organizarea arhivelor din Transilvania. Tot el a fost numit membru al „Comisiunii pentru naționalizarea numelor de localități din Transilvania, Banat și părțile ungurești” al „Comisiunii pentru verificarea lucrărilor de valoare a bunurilor publice ale fostei monarhii austro-ungare în anul 1922 și în multe altele. În anul 1919, atunci când „Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria” a înființat, la Cluj, prima Universitate românească din Ardeal, Alexandru I. Lapedatu a fost numit, pe 23 august 1919, profesor de istoria veche a românilor, fiind confirmat prin decret regal pe data de 28 ianuarie 1920 şi a activat în această funcție până în anul 1938.
Alexandru I. Lapedatu a fost ales decan în perioada1921-1922 și vice-decan în perioada 1922-1923 al Facultății de Litere și Filosofie și a fost co-fondator, împreună cu colegul său Ioan Lupaș, al Institutului Național de Istorie din Cluj, astăzi Institutul de Istorie „Gheorghe Barițiu” al Academiei Române. Alexandru I. Lapedatu a fost co-directorul institutului între anii 1920-1938), apoi directorul său onorific între anii 1943-1945. Printre alte funcții exercitate, Alexandru I. Lapedatu a fost și director general al Arhivelor Statului, în perioada 30 martie 1923 – 24 martie 1924. În 1910, Lapedatu a fost ales membru corespondent, iar în 1918, membru „plin” al Academiei Române, Secția Istorică. A fost ales vicepreședinte în perioadele1934-1935 și 1938-1939, apoi președinte al Academiei Române (3 iunie 1935-31 mai 1938), iar la sfârșitul mandatului a fost ales Secretar General, activând în această calitate în perioada 30 mai 1939-12 august 1948. Alexandru I. Lapedatu a fost unul dintre cei 113 membri ai Academiei Române „epurați” (conform expresiei vremii) prin Decretul Nr. 76 din 8 iunie 1948 al guvernului comunist. Ca o reparație morală peste timp, Adunarea Generală a Academiei Române l-a repus în drepturi, post-mortem, pe data de 3 iunie 1990. În 1917, atunci când armatele Puterilor Centrale au ocupat Bucureștiul și au început să avanseze către Moldova, guvernul României, refugiat la Iași, a decis să evacueze Tezaurul de Stat în Rusia. Evacuarea a avut loc în două etape. În acest context, Alexandru I. Lapedatu a fost delegat să însoțească al doilea transport care includea și bunuri culturale. El a plecat de la Iași către Moscova pe 28 iulie 1917, unde a rămas până pe 19 decembrie 1917, fiind martor ocular la luarea în stăpânire a orașului de către bolșevici. Alexandru I. Lapedatu a fost numit, ulterior, după terminarea războiului, membru al delegației române la Conferința de pace de la Paris din1919), participând la negocieri în trei rânduri: decembrie 1918 – iunie 1919, întorcându-se în țară după ce asistase la ceremonia semnării Tratatului de la Versailles; din nou în iulie – august 1919, luând parte la faza incipientă a negocierilor privind Basarabia și ultima dată în perioada decembrie 1919 – martie 1920, contribuind la negocierile dure cu Ungaria, încheiate ulterior prin Tratatul de la Trianon.
Alexandru I. Lapedatu a fost un patriot încă din adolescență și a participat încă din anii de liceu la mișcările de protest ale românilor contra opresiunii naționale, cum ar fi demonstrațiile de solidaritate din Iași cu memorandiștii ardeleni în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. În timpul studiilor universitare, Lapedatu a fost membru activ al „Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor”. La începutul războiului mondial a fost numit, la București, secretarul Comitetului de ajutorare a refugiaților din Transilvania, Banat și Bucovina în perioada 1914-1916. În ianuarie 1918, la Odesa, el a fost co-fondator al „Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria”, care apoi l-a ales președinte, s-a mutat la Iași și comitetul a devenit o platformă politică, aducând contribuții substanțiale în pregătirea României pentru viitoarele negocieri de pace la încheierea primului război mondial. În 1920, Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al „Comisiei de Încoronare” însărcinată cu organizarea festivităților din octombrie 1922, care l-au consacrat Ferdinand I ca rege al tuturor românilor. În 1927, la moartea regelui Ferdinand I, Lapedatu a fost membru în delegația Senatului la stabilirea Regenței, însoțind membrii acesteia la depunerea jurământului în fața camerelor reunite ale Parlamentului. A devenit membru al Partidului Național Liberal în 1920, fiind ales membru al Comitetului Central și al Delegației Permanente. Ca profesor al noii universități de la Cluj, Alexandru I. Lapedatu a fost primul Senator ales să o reprezinte în Senatul României (1919-1920). În 1936, Alexandru I. Lapedatu a devenit senator de drept, conform legislației de atunci și a fost ales Președinte al Senatului în perioada 16 noiembrie 1936 – 20 martie 1937.
După instaurarea regimului comunist, el a fost ales în Camera Deputaților pentru ultima dată, obținând unul din extrem de rarele mandate care nu au revenit comuniștilor și aliaților lor în alegerile puternic influențate negativ sub presiunea sovietică (1946 -1947). Alexandru I. Lapedatu a fost ministru al Artelor și Cultelor în șase guverne; pe 9 iunie 1936, fiind ministru de Stat, el a preluat și responsabilitatea pentru Departamentul Cultelor și Artelor ca și pentru Sub-Secretariatul minorităților de sub egida Președinției Consiliului de Miniștri, iar între 4-6 iunie 1927, el a fost și ministru ad-interim al Muncii, Cooperării și Asigurărilor Sociale. A fost ministru de Stat în patru guverne. Ca ministru de Stat pentru Ardeal în guvernul I.G. Duca, a fost unul dintre co-semnatarii „Jurnalului Consiliului de Miniștri” din 9 decembrie 1927 , hotărâre de guvern care a scos în afara legii „Garda de Fier”(la acea vreme hotărârile de guvern purtau denumirea de jurnale ale consiliului de miniștri).
Este de remarcat faptul că, după evenimentele din 23 august 1944, Alexandru I. Lapedatu a preluat inițiativa pentru PNL-Brătianu în Transilvania și a format, în câteva circumscripții din Transilvania, un cartel electoral cu Partidul Țărănesc, obținând o modestă și efemeră victorie electorală în alegerile din 19 noiembrie 1946, în care, în ciuda intensei presiuni și falsificării buletinelor de vot de către Blocul Partidelor Democrate dominat de comuniști, doi candidați liberali au fost declarați aleși: Alexandru I. Lapedatu la Cluj și Vasile Netea la Satu Mare. Totuși, va recunoaște repede că represiunea comunistă se va impune inevitabil, dar își păstrează speranța: în denunțul înregistrat la Securitate pe data de 30 septembrie 1949, se specifică faptul că Alexandru I. Lapedatu „crede în viitorul neamului și în capitularea Rusiei și a comunismului”.
Alexandru I. Lapedatu s-a angajat în lupta politică pentru unitatea națională a românilor din fragedă tinerețe, încă din 1918, ca președinte al Comitetului național al românilor refugiați din Austro-Ungaria format la Odesa pe 21 ianuarie 1918, apoi mutat la Iași. Comitetul s-a anagajat în lupta pentru unitatea politică a tuturor românilor, intenționând și să-I reprezinte în Asociația Naționalităților stabilită de Thomas Masaryk la Kiev. Ca președinte al acestui Comitet, Alexandru I. Lapedatu a intrat în contact cu personalitățile politice de frunte ale României și, mulțumită sprijinului ambasadorului Franței, Contele de Saint-Aulaire, cu reprezentanți Antantei.Pe 6 / 19 octombrie, Comitetul a emis o Declarație contestând manifestul împăratului Carol I al Austriei, care proclama federalizarea imperiului; declarația, distribuită tuturor actorilor vieții politice din Iași, inclusiv regelui Ferdinand I, cerea unirea cu România a tuturor teritoriilor locuite de români. Martor al instalării Misiunii Germane la Iași ca o consecință a Tratatului de la București (1918), Alexandru I. Lapedatu a publicat articolul „Chestiunea transilvană” în „Neamul Românesc”, afirmând că problema românilor își va găsi soluția când problema tuturor naționalităților ca fi luată în considerare la tratativele de pace la sfârșitul războiului care va avea loc în viitorul apropiat.
În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținând poziția pe care ar trebui să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria și la evoluția relațiilor între români și unguri. Totodată, făcea referire la de-naționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina și la necesitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare ca premisă obligatorie pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscându-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost desemnat ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris. Documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. Alexandru I. Lapedatu a desfăşurat activități culturale în diferite asociații și fundații, cum ar fi ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român), care l-a proclamat membru de onoare în 1924 și l-a ales membru activ în secția demografică și etno-politică. Alexandru I. Lapedatu a avut convingerea că promovarea dezvoltării culturale este o misiune esențială a statului și a națiunii și a propus și implementat măsuri culturale pentru prestigiul tuturor orașelor din țară și pentru prestigiul cultural și artistic al României întregite. Alexandru I. Lapedatu a formulat principiile conservării și restaurării monumentelor încă din 1911. Sub președinția sa, Secția pentru Transilvania a „Comisiunii Monumentelor Istorice” a executat, între 1929 și1948, peste 240 de proiecte de conservare și restaurare a patrimoniului românesc.Ca ministru al Cultelor și Artelor pentru aproape șapte ani, a condus o intensă activitate în numeroase domenii deosebit de importante.
În 1950, după nenumărate șicane anterioare, regimul comunist a anulat pensia lui Alexandru I. Lapedatu, lăsându-l fără nici un venit. El a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupul „demnitarilor”. A murit pe 30 august 1950 în închisoarea din Sighetu Marmatiei și a fost îngropat în groapa comună fără semn pe mormânt. După toate cele făcute pentru nația sa…Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri” din Brașov. Alexandru I. Lapedatu s-a căsătorit cu Victoria Pană (1878-1965) pe 1 iunie 1911; pentru ea, era a doua căsătorie și avea doi copii din prima căsătorie, pe Mircea și Maria Lipăneanu. Ei au avut împreună o fiică, Ana Victoria, zisă Mica (1914-1999). Alexandru I. Lapedatu a avut o viaţă cât pentru trei generaţii. Păcat că ne aducem aminte destul de rar de oamenii ce au făurit istoria! Săptămâna viitoare, vă propun să vedem câte ceva despre viața fratelui său geamăn,Ion I. Lapedatu.
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse și credit foto:
Opiniile cititorului
Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu asta, dar puteți renunța dacă doriți. ACCEPT Privacy & Cookies Policy
Jurnal FM 
