Barbu Ștefănescu Delavrancea, scriitor, orator și avocat român

Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut la 11 aprilie 1858, în București, și a rămas în conștiința publică drept una dintre cele mai puternice figuri culturale ale sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. Scriitor, avocat de renume, orator de excepție, membru al Academiei Române și, pentru o vreme, primar al Capitalei, Delavrancea a fost o personalitate complexă, cu o profundă înțelegere a vieții culturale și politice din epoca sa.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_%C8%98tef%C4%83nescu_Delavrancea#/media/Fi%C8%99ier:Barbu_%C8%98tef%C4%83nescu_Delavrancea_(postcard_crop).jpg
Tatăl său a fost împroprietărit în satul Sohatu (Ilfov), în urma reformei agrare din 1864, fapt care a influențat profund viziunea scriitorului asupra lumii rurale. Mai târziu, el avea să scrie cu mândrie: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64… Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile…”

Sursa foo: https://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_%C8%98tef%C4%83nescu_Delavrancea#/media/Fi%C8%99ier:NSPetrescuGaina_-_Barbu_Stefanescu_Delavrancea.jpg

Barbu Ștefănescu Delavrancea – Sala Dacia – Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină

Copil fiind, a fost dat în grijă diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, care l-a învățat să citească și să scrie. După patru clase primare, a fost admis ca bursier la Liceul „Sf. Sava” din București, unde a avut ocazia să învețe de la unii dintre cei mai mari profesori ai vremii – D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu. Atmosfera intensă din internat și frământările tânărului pasionat de cunoaștere vor fi evocate mai târziu în nuvela Bursierul. Tot din acea perioadă (1876–1877) datează și primele sale încercări literare.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_%C8%98tef%C4%83nescu_Delavrancea#/media/Fi%C8%99ier:Vlahu%C5%A3%C4%83_cu_familia_Delavrancea.JPG

Alexandru Vlahuță (dreapta) cu familia lui Barbu

Începând cu 1877, a urmat cursurile Facultății de Drept, iar între 1882 și 1884 s-a aflat la Paris pentru a-și desăvârși studiile juridice. Revenit în țară, în 1884, a devenit rapid un nume cunoscut, afirmându-se în același timp ca scriitor și publicist. În 1885 a publicat volumul de nuvele Sultănica, care l-a consacrat literar. Tot atunci a început colaborarea cu publicații precum România liberă, Drepturile omului și Literatură și știință, fiind și primul redactor al ziarului Epoca, între noiembrie 1885 și ianuarie 1886.

A fost profund implicat în viața literară și politică a vremii. L-a cunoscut pe I. L. Caragiale, despre care a scris un portret remarcabil, dar și pe Vasile Alecsandri și Titu Maiorescu, în cercul „Junimii”, unde a citit în 1886 nuvela Trubadurul. Participarea sa la aniversarea societății Junimea din Iași, în 1884, s-a concretizat în reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor.

Orator redutabil, Delavrancea a impresionat prin puterea discursurilor sale. Titu Maiorescu, adversar politic și totodată admirator, îl numea „cel mai mare orator al epocii noastre”, apreciind capacitatea sa de a ridica masele, deși recunoștea că scrierile citite nu produceau același efect electrizant ca rostirea directă.

În 1899 a fost ales primar al Bucureștiului, iar în 1912, membru al Academiei Române – recunoaștere a valorii sale în plan cultural și literar. A fost tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea și al arhitectei Henrieta Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România, semn că moștenirea intelectuală a familiei s-a transmis și mai departe.

În literatură, Delavrancea s-a remarcat atât prin proză, cât și prin dramaturgie. A scris nuvele și povestiri pline de sensibilitate și forță expresivă – Sultănica, Domnul Vucea, Bursierul, Paraziții, Trubadurul, Milogul, Hagi-Tudose, dar și basme precum Neghiniță, Moș Crăciun și Palatul de cleștar. Prin proza sa, a exprimat o profundă prețuire pentru omul simplu, țăranul român și universul său moral.

Opera sa dramatică este dominată de Trilogia Moldovei – Apus de soare (1909), Viforul (1910) și Luceafărul (1910) – lucrări de o mare forță simbolică și patriotică, în care istoria și identitatea națională sunt repuse în lumină cu o viziune clasicizantă și vibrantă.

Barbu Ștefănescu Delavrancea a murit la Iași, pe 29 aprilie 1918, lăsând în urmă o moștenire literară, politică și morală de necontestat. A fost un om al cuvântului – scris și rostit –, un observator lucid și un idealist pasionat, care a înțeles forța educatoare a literaturii și a pledat, prin tot ce a scris și a rostit, pentru demnitate, cultură și adevăr.