Hermann Staudinger, chimist german

În primii ani ai carierei, în timp ce lucra la Karlsruhe și ulterior la Zürich, Staudinger s-a interesat de chimia cauciucului. Contrar ideilor dominante ale vremii, care susțineau că greutățile moleculare mari ale substanțelor precum cauciucul, amidonul sau celuloza erau doar rezultate ale agregării unor molecule mici în coloizi, el a propus în 1920 o ipoteză curajoasă: aceste substanțe erau formate din lanțuri lungi de unități moleculare legate între ele prin legături covalente. A ilustrat această idee prin comparația cu un lanț de agrafe, în care fiecare agrafă reprezintă o unitate moleculară legată cap la coadă. Deși la început a fost privit cu scepticism de comunitatea științifică, în special de chimiști renumiți precum Emil Fischer și Heinrich Wieland, teoria sa a fost confirmată în deceniile următoare prin metode experimentale moderne, precum osmometria cu membrană, măsurarea vâscozității și difracția de raze X.

Printre contribuțiile sale importante se numără și descoperirea ketenelor și formularea unei reacții chimice care îi poartă numele – reacția Staudinger. În 1919, împreună cu colaboratorul său Meyer, a arătat că azidele organice pot reacționa cu trifenilfosfina pentru a forma iminofosforani, o reacție care și astăzi este folosită în sinteza chimică, având randamente ridicate.

În anul 1926, Staudinger a fost numit profesor la Universitatea din Freiburg im Breisgau, unde a rămas până la sfârșitul carierei. În 1927 s-a căsătorit cu Magda Voita, o botanistă letonă care i-a fost colaboratoare apropiată până la sfârșitul vieții, iar contribuțiile ei au fost recunoscute public de Staudinger inclusiv cu ocazia primirii Premiului Nobel.

Ipoteza sa privind structura polimerilor a fost consolidată în anii 1930 prin cercetările sale, dar și prin studiile lui Herman Mark, care a utilizat difracția de raze X pentru a oferi dovezi directe ale existenței lanțurilor moleculare lungi. Tot în acea perioadă, lucrările lui Wallace Carothers privind sinteza polimerilor, precum nailonul și poliesterul, au arătat că acești compuși pot fi obținuți prin reacții organice clasice, confirmând astfel predicțiile lui Staudinger.

Prin viziunea și perseverența sa, Hermann Staudinger a reușit să fundamenteze știința polimerilor ca ramură distinctă a chimiei, deschizând un nou domeniu de cercetare cu aplicații esențiale în industrie, medicină și tehnologie.