Valentin Bakfark, muzician renascentist de origine transilvăneană

Valentin Bakfark (în maghiară Bakfark Bálint; născut în 1507 sau, mai probabil, în 1527, la Brașov – decedat la 15 august 1576, în Padova) a fost un muzician renascentist de origine transilvăneană. Numele său apare în diverse surse și sub formele Bachfarrt, Backvart sau Bekwark. Rămas orfan, a fost adoptat de familia Greff, motiv pentru care este uneori menționat ca Barkfark-Greff sau, în latină, Valentinus Greff Bakfark.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valentin_Bakfark#/media/Fișier:Bacfarc.jpg

Potrivit cercetătorului Péter Király, familia sa avea origine germană. Tatăl său, fratele și posibil nepotul său cântau la lăută, iar Valentin a dat dovadă de timpuriu de înclinație spre muzică. A fost dat ucenic, probabil unui lutist italian, și a activat la curtea regelui Ungariei din Buda timp de aproximativ patru ani. După moartea regelui, în 1540, văduva acestuia i-a permis să rămână încă nouă ani la curte. În 1549 s-a mutat la Cracovia, în Polonia, unde a devenit unul dintre muzicienii de seamă ai regelui.

În 1551, l-a întâlnit pe ducele Albrecht de Brandenburg, care i-a sprijinit cariera, obținând pentru el permisiunea de a călători în Germania și Italia. Din cauza contextului politic, a renunțat la aceste călătorii și a mers în schimb în Franța, unde și-a publicat prima carte la Lyon și a fost prezent pentru scurt timp la curțile regale ale Franței și ale papei. A intrat apoi în serviciul cardinalului François de Tournon.

Albrecht, unchiul regelui Sigismund al II-lea August al Poloniei și Lituaniei, l-a convins pe rege să-i mărească salariul și să-i dăruiască o moșie. În anii 1550, Bakfark a fost înnobilat. În 1565, a fost implicat într-un complot politic și și-a pierdut casa din Vilnius, care a fost jefuită de soldați. Tot în acel an, a făcut două călătorii la Viena. În timpul primei, a publicat a doua carte de muzică pentru lăută, iar în timpul celei de-a doua a intrat în serviciul împăratului de la Viena, părăsind astfel curtea poloneză.

S-a căsătorit pentru a doua oară și a încercat să se stabilească la Viena, dar a fost încarcerat o perioadă ca prizonier politic. Ulterior, s-a mutat cu familia la Padova, în 1569. După doi ani, s-a întors în Transilvania, unde a fost primit cu mare respect. A cântat mai bine de un an la curtea principelui Ioan Sigismund Zápolya, iar după moartea acestuia, în 1571, s-a întors definitiv la Padova. A murit în 1576, răpus de ciumă, împreună cu soția și cei patru copii. Înainte de moarte, a distrus manuscrisele rămase, afirmând că doar el le putea interpreta așa cum considera demn.

A avut câțiva elevi în Polonia, printre care și Adalbert Dlugoraim, lutistul regelui Ștefan Báthory. Reputația sa de virtuoz s-a răspândit în întreaga Europă, grație călătoriilor sale și abilității excepționale de interpretare.

Au rămas de la el trei cărți de muzică pentru lăută: prima, „Liber primus”, publicată în 1553 la Lyon de Jacques Moderne, dedicată cardinalului de Tournon; a doua, apărută în 1564 la Paris, publicată de Adrian Le Roy și Robert Ballard; și a treia, publicată în 1565 la Cracovia. Lucrările sale, exclusiv pentru lăută, necesită o măiestrie remarcabilă din partea interpreților și includ 10 fantezii, 7 madrigale, 8 cântece și 14 motete.

De asemenea, a realizat transcripții pentru lăută ale unor motete compuse de contemporanii săi, precum Josquin des Prés, Nicolas Gombert, Clément Janequin, Jacques Arcadelt, Clemens non Papa, Roger Pathie și Orlando di Lasso.