1938 – George Enescu finalizează Suita a III-a pentru orchestră, „Săteasca”

Suita a III‑a pentru orchestră, cunoscută sub numele „Săteasca”, op. 27, este o lucrare orchestrală remarcabilă a compozitorului român George Enescu, terminată în anul 1938.

Enescu a finalizat manuscrisul suitei la 4 octombrie 1938, la Vila Luminiș din Sinaia. Această suită a reprezentat prima sa creație majoră după Simfonia nr. 3 și Oedip. Prima audiție absolută a avut loc la New York, sub bagheta compozitorului, la 2 februarie 1939. În România, lucrarea a fost cântată pentru prima dată pe 26 octombrie 1939, de Filarmonica „George Enescu”.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Enescu#/media/Fișier:Georges_Enesco_1930.jpg

Unele mărturii indică faptul că Enescu ar fi terminat patru dintre cele cinci părți cu mult timp înainte de data înscrisă pe manuscris, încetinind definitivarea până în momentul în care lucrarea l‑a satisfăcut pe deplin.

Spre deosebire de primele două suite orchestrale ale lui Enescu, „Săteasca” este explicit programatică — evocă satul natal Liveni și peisajele copilăriei sale. Titlurile părților sugerează imagini sonore concrete: trezirea naturii, jocul copiilor, casa veche, un pârâu sub lună și dansuri populare.

Compozitorul a declarat de nenumărate ori că revenirea în muzică la imaginarul rural moldovenesc a fost una dintre sursele sale constante de inspirație. În Suita „Săteasca”, nostalgia, dorul și evocarea sunt împletite cu elementele folclorice românești — intonații populare, doină, procedee ritmice și armonice inspirate din tradiția românească.

Suita este alcătuită din cinci mișcări, dintre care tematicile folclorice apar mai deliberat în părțile extreme: Primăvară pe câmp și Dansuri țărănești. Melodica și ritmica lui Enescu sunt puse în slujba expresiei: frazarea rubato, alternanțele ritmice, variațiile tematice și coloritul orchestrale — toate contribuie la o muzică ce transcende simpla descriere sonoră.

Orchestrația se remarcă printr-o atenție delicată pentru timbru, prin reducerea frecventă la soliști sau grupuri mici, evitând utilizarea simultană a tuturor compartimentelor orchestrale. Discursul muzical este uneori „cameralizat” în interiorul orchestrei mari, astfel creând o transparență și intimitate sonoră remarcabile.