Scarlat Struțeanu, estetician, critic literar și istoric literar român

Scarlat Struțeanu (n. 20 decembrie 1891, București – d. 5 februarie 1947, București) a fost un estetician, critic literar și istoric literar român.

S-a născut la București, fiind fiul funcționarului de origine germană Alexandru Strauss-Struțeanu și al Olimpiei (născută Bitowonsky), de origine poloneză. Tatăl său își schimbase numele din Strauss în Struțeanu și se trăgea dintr-un anume Joseph Strauss care a trăit în secolul XVIII. Scarlat a urmat studiile liceale la „Sf. Sava” și „Gh. Lazăr” din București, iar după absolvirea acestora în 1912, a început o carieră militară, încheiată cu gradul de căpitan de cavalerie. A participat la Primul Război Mondial și a trecut înot Dunărea la Turtucaia.

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/pen-writing-sign-622037/

Sursa foto: https://www.autorii.com/scriitori/scarlat-struteanu/

După război, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, obținând licența în 1919 și doctoratul în 1924, cu teza Încercarea critică asupra comicului dramatic la Caragiale, sub îndrumarea profesorului Mihail Dragomirescu. La 14 iunie 1919, s-a căsătorit cu Fulvia, fiica mai mică a lui Ioan Slavici, cu care a avut trei băieți: Mircea, Alexandru și Ioan.

După terminarea studiilor, a fost asistent al lui Mihail Dragomirescu la catedra de estetică a Universității din București (1919-1927) și profesor la liceele „Mihai Viteazul” și „Sfântul Andrei” din capitală. Printre elevii săi s-a numărat viitorul critic literar Traian Șelmaru.

A colaborat cu mai multe publicații literare, printre care Adevărul literar și artistic, Convorbiri literare, Flacăra, Letopiseți (pe care a fondat-o împreună cu Perpessicius și Dragoș Protopopescu), Mișcarea literară, Mugurul, Ramuri, Revista Fundațiilor Regale, Universul literar și altele. În 1923 a devenit membru al Societății Scriitorilor Români.

Începând din noiembrie 1924, a semnat cronica literară în Mișcarea literară, condusă de Liviu Rebreanu, dar această alegere nu a fost apreciată de toți criticii, fiind considerată „nefericită” de Zigu Ornea. Struțeanu făcea parte din cercul lui Mihail Dragomirescu, iar acest lucru l-a dus la înlocuirea sa de la nr. 15 al revistei cu Ion Marin Sadoveanu și apoi, de la nr. 20, cu Perpessicius. Ulterior, a adoptat o direcție critică istoricistă și comparatistă, diferită de viziunea metafizică a lui Dragomirescu.

A publicat mai multe lucrări de estetică și critică literară, printre care Încercare critică asupra comicului dramatic la Caragiale (1924), Teoria imitațiunii și a clarului confuz în estetică (1925) și Istoria națională romanțată în opera lui Al. Odobescu (1936). De asemenea, a îngrijit ediții din lucrările lui Ioan Slavici (Nuvele. Comentarii asupra omului și operei, 1930), Alexandru Odobescu (Opere literare, 1938), I.L. Caragiale (Opere alese, I–II, 1940) și Petre Ispirescu (Legendele sau basmele românilor, 1942). Ediția lui Odobescu a fost considerată de George Călinescu ca fiind „foarte puțin critică”.

Struțeanu nu avea o părere prea bună despre opera lui Camil Petrescu, afirmând despre el că „ceea ce e bun, nu-i al lui, ce-i al lui, nu e bun!”. De asemenea, intenționa să scrie un studiu despre „supraviețuirea cultului lui Zalmoxis în poezia noastră poporană”.

Criticul literar Eugen Lovinescu îl considera pe Struțeanu un „simbol al necinstei profesionale”, după ce, într-o cronică literară din 1921, a atribuit schița „Legea progresului” de Gheorghe Brăescu lui I.L. Caragiale. După ce a fost corectat pentru confuzia făcută, Struțeanu a spus că eroarea sa fusese intenționată, pentru a-l ironiza pe un anumit critic.

Opera

• Încercare critică asupra comicului dramatic la Caragiale, Imprimeria Fundației Culturale „Principele Carol”, București, 1924;
• Teoria imitațiunii și a clarului confuz în estetică, Editura Institutului de Literatură, București, 1925;
• Istoria națională romanțată în opera lui Al. Odobescu, Craiova, 1936.