Pieter Zeeman, fizician olandez

Pieter Zeeman (25 mai 1865 – 9 octombrie 1943) a fost un fizician olandez remarcabil, distins cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1902, împreună cu Hendrik Lorentz, pentru descoperirea fenomenului cunoscut sub numele de efectul Zeeman.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pieter_Zeeman#/media/Fi%C8%99ier:Pieter_Zeeman.jpg

Născut în localitatea Zonnemaire, pe insula Schouwen-Duiveland (Țările de Jos), Pieter Zeeman era fiul lui Catharinus Forandinus Zeeman, pastor al Bisericii Reformate Olandeze, și al soției acestuia, Willemina Worst. Încă din adolescență, a manifestat un interes deosebit pentru științele naturale. În 1883, pe când era elev la liceul din Zierikzee, a observat o auroră boreală vizibilă în Țările de Jos, desenând și descriind fenomenul. Textul său a fost publicat în prestigioasa revistă Nature, unde editorii l-au remarcat pentru „observațiile sale atente”.

După absolvirea liceului, a studiat limbile clasice la Delft – o cerință obligatorie pentru admiterea la universitate – locuind în casa familiei Lely, al cărei membru Cornelis Lely a fost responsabil pentru proiectul lucrărilor Zuiderzee. Tot în acea perioadă l-a cunoscut pe Heike Kamerlingh Onnes, viitorul său coordonator de doctorat.

În 1885 a fost admis la Universitatea din Leiden, unde a studiat fizica sub îndrumarea lui Kamerlingh Onnes și Hendrik Lorentz. În 1890, chiar înainte de finalizarea tezei, a devenit asistentul lui Lorentz, participând la cercetări privind efectul Kerr. În 1893 și-a susținut doctoratul pe tema efectului Kerr – reflectarea luminii polarizate pe o suprafață magnetizată.

După o scurtă perioadă petrecută la Institutul lui Friedrich Kohlrausch din Strasbourg, a revenit în Țările de Jos, devenind Privatdozent în matematică și fizică la Leiden, în 1895. În același an s-a căsătorit cu Johanna Elisabeth Lebret, cu care a avut patru copii.

În 1896, chiar înainte de a se muta la Amsterdam, Zeeman a făcut o descoperire esențială: observarea divizării liniilor spectrale sub acțiunea unui câmp magnetic intens – fenomen ce avea să fie cunoscut ulterior drept efectul Zeeman. Acesta a demonstrat că lumina emisă de un atom este afectată de câmpurile magnetice, împărțindu-se în mai multe componente.

Lorentz a aflat despre observațiile sale în octombrie 1896, iar în doar câteva zile a oferit o explicație teoretică pe baza propriei sale teorii electromagnetice. Această descoperire a avut implicații majore, oferind dovada că particulele oscilante care emit lumină sunt încărcate negativ și mult mai ușoare decât atomul de hidrogen – o concluzie ce a anticipat descoperirea electronului de către J.J. Thomson.

Imediat după descoperirea sa, Zeeman a fost numit lector la Universitatea din Amsterdam, devenind profesor în 1900. În 1902, împreună cu Lorentz, a primit Premiul Nobel pentru Fizică. În 1908, i-a succedat lui Van der Waals ca director al Institutului de Fizică din Amsterdam.

A rămas activ în cercetare, explorând efecte magneto-optice, propagarea luminii în medii aflate în mișcare (un subiect legat de teoria relativității) și, mai târziu, spectrometria de masă. În 1918 a publicat un studiu privind echivalența dintre masa gravitațională și cea inerțială, confirmând experimental principiul formulat de Einstein.

În 1923, noul laborator construit la Amsterdam a fost denumit Laboratorul Zeeman, în onoarea sa. A continuat activitatea de cercetare până la pensionarea sa în 1935.

Zeeman a fost membru al Academiei Regale de Arte și Științe din Țările de Jos din 1898 și a servit ca secretar al acesteia între 1912–1920. A fost ales membru străin al Societății Regale din Londra (Foreign Member of the Royal Society – ForMemRS) în 1921.

A fost distins cu numeroase premii și onoruri:

• Premiul Nobel pentru Fizică (1902)

• Medalia Matteucci (1912)

• Medalia Henry Draper (1921)

• Medalia Rumford (1922)

• Medalia Franklin (1925)

Un crater lunar îi poartă numele – craterul Zeeman.

Pieter Zeeman a decedat la 9 octombrie 1943, în Amsterdam, și a fost înmormântat în Haarlem.