Current track

Title

Artist


„Oameni care au fost”. Cella Delavrancea, o artistă cât un secol…
de Nicolae Uszkai, Brașov

#Postat de on aprilie 13, 2023

Motto: „Muzica, cu puterea ei matematică, este graiul cel mai veridic al inteligenţei”Cella Delavrancea

Stimați amici, ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, vă aduc în atenție câteva gânduri în câteva rânduri despre cea care a fost Cella Delavrancea. Pianistă cu nume de rezonanţă internaţională şi scriitoare apreciată, fiica cea mare a cunoscutului scriitor şi avocat Barbu Ştefănescu Delavrancea, Cella Delavrancea a trăit 104 ani şi a fost unul dintre cei mai longevivi artişti ai României. Cella Delavrancea s-a stins din viaţă la data de 9 august 1991. Maria Cella Delavrancea-Lahovary s-a născut la 15 decembrie 1887, la Bucureşti. A fost fiica cea mai mare a scriitorului, avocatului de renume şi fostului primar al Capitalei, Barbu-Ştefănescu Delavrancea (1858-1918) şi a Mariei Lupaşcu, licenţiată în filosofie şi matematică, profesoară de liceu şi, în acelaşi timp, o admirabilă pianistă.

Ea este cea care l-a uimit pe Caragiale cu talentul său şi unii spun „pe la colțuri” i-ar fi furat inima dramaturgului când ea avea doar 25 de ani, iar el 60. Cella Delavrancea a fost marea iubire a lui Nae Ionescu, căruia i-a închis ochii pe patul de moarte, l-a cunoscut pe Brâncuşi şi a cântat cu George Enescu. Fiică a marelui scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost singurul artist român care a asistat la aniversarea propriului centenar. Despre longevitatea sa, Cella Delavrancea spunea că se datorează faptului că a fost ferită de bolile care distrug sufletul: gelozia, invidia şi orgoliul. Cella mărturisea, într-un interviu la împlinirea vârstei de 90 de ani că: „bunicii din partea tatălui meu au depășit vârsta de o sută de ani. Poate ca am moștenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu mă speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cât eu închei un lung șir de vieţi, neavând urmaşi. Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia si orgoliul. Acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană”. Născută la sfârşit de secol  al XIX-lea, pe 2/15 decembrie 1887, apropiată a familiei Caragiale şi crescută într-un cadru elitist cultural, Cella Delavrancea a beneficiat de o educaţie aleasă, după cum singură declara: „am fost crescută într-o atmosferă în care se vorbea numai de literatură, artă şi muzică”. Cella Delavrancea a avut trei surori: Margareta (Bebs) (1888-1937) – licenţiată în litere şi filozofie – profesoară şi membră de frunte a cenaclului lui Eugen Lovinescu; Niculina (Pica), căsătorită cu doctorul Raul Dona, pictoriţă şi Henrieta (Riri), arhitectă (1894-1987), căsătorită în 1918 cu ofiţerul francez Emile Gibory. Cella Delavrancea a fost căsătorită cu diplomatul Viorel Virgil Ţâlea în timpul primului război mondial (de care a divorţat), cu Aristide Blank (divorţată și de acesta), cu Philippe Lahovary şi a devenit una din prietenele apropiate ale reginei Maria a României. Marea dragoste a Cellei a fost, însă, profesorul şi filosoful Nae Ionescu, cu care a avut o relaţie începută în timpul ultimei căsnicii, cea cu Philippe Lahovary. Când Nae Ionescu era închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete şi scrisori, iar după ce acesta a fost eliberat, în 1939, Cella a devenit o prezenţă constantă în vila filosofului din Băneasa. Tot ea a fost cea care l-a îngrijit după infarctul din anul 1939, şi tot ea a fost cea care i-a fost alături în ultima clipă din viaţă. Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene, a fost cea care i-a închis ochii. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută, fiindcă din cauza soţiei lui Ionescu, Cella nu a putut participa la înmormântare.

Tatăl său, Barbu-Ştefănescu Delavrancea, o numea pe Cella „copilul meu ideal” cam de pe când avea vârsta de cincisprezece ani şi dorea ca „Ciocul” (era apelativul preferat al tatălui său pentru fiica sa) să fie scriitoare. Încă din copilărie, Cella Delavrancea citea teatru scris de Shakespeare, Tolstoi, Daudet etc. „Până la vârsta de 13-14 ani tatăl meu îmi spunea „băiatul” deoarece tata îşi dorise un băiat şi a avut parte numai de fete…” după cum mărturisea Cella în interviul acordat „Tribunei României” în 15 decembrie 1977. La vârsta de numai opt ani, Cella a cunoscut primele succese. Vorbea fluent franceză şi germană și a urmat cursurile de pian la Conservatorul din Paris, iar la vârsta de paisprezece ani i-a cântat un vals de Chopin lui I.L. Caragiale, la Viena. Marele dramaturg a fost copleşit de talentul ieşit din comun al tinerei pianiste. Acelaşi vals l-a cântat impecabil, fără partitură, pe scena Ateneului, la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, auditoriul fiind de-a dreptul entuziasmat. Era de „o inteligenţă acut masculină”, spunea Şerban Cioculescu, unită cu „o sensibilitate adânc feminină”. În viziunea criticului Valeriu Râpeanu, pe artistă a definit-o, întâi de toate, „împotrivirea la orice coboară arta şi viaţa în zonele dulcegăriei lipsite de rigoare”.Perspicacitatea sa intelectuală şi nu numai muzicală, atmosfera de vibraţie artistică în care a trăit cu atâta patetism, a fost  întreţinută de părinţii săi şi de personalităţile cunoscute sau cu care a colaborat de-a lungul vieţii, printre care Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă, pictorul Nicolae Grigorescu şi toată pleiada timpului. Câteva întâlniri din copilărie i-au marcat existenţa şi au contribuit la educaţia Cellei. Ea povestea, în memoriile ei, cum juca ţintar cu arhitectul Ion Mincu care era preferatul ei şi al surorilor sale, pentru că le răsfăţa cu prăjituri şi jucării. Vasile Lascăr i se părea că seamănă cu un personaj din poveştile orientale, asemenea vizirilor şi băieţilor sultanilor din „O mie şi una de nopţi“: „Frumoşi, palizi, bruni, cu ochi până la tâmple“. Lui Alexandru Vlahuţă, care era cel mai vechi prieten al tatălui ei, îi spuneau „Măestraşul“. Se duceau împreună la piaţă, unde târguiau peşte, în special barbuni pentru domnul Delavrancea. Cellei i se părea că Vlahuţă semăna cu un vers de haiku: „O linişte stranie de filosof îl făcea impunător“.

În anul 1909, Ion Luca Caragiale scria despre ea: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta.” Cella Delavrancea a avut cu nenea iancu o relaţie specială, pe care o evoca în memoriile sale: „L-am cunoscut de pe când eram fetiţă. Când sosea la noi în casă, îi săream înainte. După ce îşi descarcă toată verva, săruta mâna mamei, îmbrăţişa pe tata şi mă ducea la pian. Mă poreclise „Aghiuţă”. M-aşezam la pian. Cântam o piesă. Caragiale asculta în picioare cu o expresie îmblânzită: ‘Încă o dată…”. Apoi iar: „Încă o dată”. Mă punea să-i repet aceleaşi pagini de câte cinci ori în şir. Apoi se apleca ceremonios: „Aghiuţă, adu mâna să ţi-o sărut … şi p-a stângă. Aia e cea deşteaptă.” Mă sfătuia: „Să cânţi, Aghiuţă, cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înalta a muzicii este logica romantică.”[…] Mai târziu, când zăceam de o groaznică scarlatină, Caragiale venea zilnic la fereastra odăii mele şi plângea cu lacrimi mari. […] Din ziua în care el a murit, eu n-am mai cântat splendida sonată a lui Schumann.” Ca mare artistă a muzicii, Cella Delavrancea, cea care mai târziu avea să le fie profesoară lui Radu Lupu, lui Nicolae Licareţ şi lui Dan Grigore deosebea două categorii de interpreţi: cei ce sunt „doar instrumentişti” şi cei care sunt „şi artişti”. Alegând mereu a doua cale, i-a fost parteneră lui George Enescu, pe care îl numea „Suveranul muzicii”, în foarte multe concerte. Pe Dinu Lipatti l-a ascultat pe vremea când acesta era adolescent, iar Cella i-a recunoscut imediat harul de excepție al acestuia. În primăvara anului 1919, a trăit un moment deosebit, cu valoare simbolică: a concertat, împreună cu Nadia Boulanger, profesoara pariziană a lui George Enescu, şi cu un bariton, la Catedrala din Reims, distrusă de bombardamentele germane, rămasă fără acoperiş.

Cella a fost una dintre prietenele apropiate ale Reginei Maria, cu care a colaborat și în anii primului război mondial, când a lucrat ca asistentă voluntară la spitalul din Coțofenești. Regina Maria a scris despre ea în caietele sale de memorii: „A fost o mare bucurie s-o întâlnesc acolo pe Cella, care se potrivește de minune cu ceilalți; toată lumea muncește din greu și sunt salvate multe vieți, fiindcă primesc îngrijire cât mai repede cu putință. Cella Delavrancea nu a fost doar o pianistă concertistă, ci şi o personalitate pedagogică de excepție. A fost profesoară de pian la Conservatorul din Bucureşti, iar după accederea comuniştilor la putere a fost dată afară din Conservator şi mutată „cu serviciul” la un liceu  de  muzică. Nu a avut ce face și a acceptat compromisul, considerându-se, totuși, o norocoasă, întrucât o mulţime de prieteni, intelectuali de elită, au înfundat puşcăriile comuniste ori au fost trimişi la Canal. Este o certitudine faptul că Cella Delavrancea a fost un reper fundamental în evoluţia artei interpretative româneşti din secolul al XX-lea. Aşadar, se poate afirma fără niciun dubiu că a avut o influenţă considerabilă asupra şcolii muzicale româneşti de secol XX.

A avut și ocazia de a-și spune, în scris, cuvântul despre muzică, în general, și a scris inclusiv cronici muzicale. Pianistul Dan Grigore, laureat al Concursurilor Internaţionale „George Enescu“ 1961, 1967 şi Montreal 1968, i-a fost nu doar elev, dar se spune că Cella Delavrancea, neavând copii, l-a considerat ca pe un fiu spiritual al său. În anul 1966, a început îndrumarea, colaborarea şi, mai mult chiar, prietenia artistică a lui Dan Grigore cu marea artistă. Cella Delavrancea a fost aceea care, printr-o serie de articole entuziaste și cronici muzicale deosebite, l-a făcut cunoscut pe Dan Grigore într-o perioadă în care, practic, era ignorat de criticii oficiali. Cella Delavrancea s-a considerat și o amică a peniței și a scris mai multe cărţi valoroase, din care merită să vă aduc în amintire volumul „Dintr-un secol de viaţă“, o ediţie îngrijită şi alcătuită de Valeriu Râpeanu, carte apărută în anul 1988, la Editura „Eminescu“ din Bucureşti. În paginile scrise de ea vreodată,atât în cărți cât și în articole, precum şi în interviurile acordate, evoca în tonuri calde, pline de culoare şi pitoresc, de farmec şi melancolie lumea în care a trăit: Bucureştiul sau Parisul, Orientul Apropiat sau plaiurile vâlcene, peisaje şi monumente, oameni şi evenimente culturale, cartiere orăşeneşti ori ulițe prăfuite şi drumuri de ţară.

La data de 9 august 1991, marea pianistă Cella Delavrancea s-a stins din viaţă, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din Capitală, în zona marilor artişti ai României. După moartea sa, casa în care a locuit, aflată pe strada Mihail Eminescu nr.151, aproape de Biserica Precupeţii Vechi din București, i-a revenit, drept moştenire, unei nepoate care a preferat s-o transforme în restaurant decât să devină casă memorială, aşa cum lăsase prin testament marea artistă. Păcat de asta, mai ales că ani de zile a condus, împreună cu tatăl ei, Barbu Delavrancea, salonul literar-artistic de la această adresă, unde, printre invitaţi, se aflau Caragiale, Vlahuţă, Haşdeu, Mihail Jora, Steriade, Luchian, Goga și mulți alții. Dincolo de concertele Cellei Delavrancea, care, din păcate, nu se află pe un număr mare de discuri sau CD-uri, ne-au rămas gândurile și frământările sale adunate în volumele: „Scrieri”, apărut la Editura Eminescu în 1982, „Arpegii în ton major” şi „Trepte muzicale”, ambele apărute la Editura Muzicală, iar ultima ei carte despre care aminteam anterior, „Dintr-un secol de viaţă’”, apărută în 1988 la Editura Eminescu, prefaţată şi îngrijită de criticul Valeriu Râpeanu, este o carte asemenea unui testament care cuprinde crezul său artistic.

Cella Delavrancea a fost primul artist român care a participat, printr-un concert de gală, la sărbătorirea propriului centenar, organizat în anul 1987 la Ateneul Român, în care a cântat impecabil alături de elevul şi prietenul ei Dan Grigore.Pentru astăzi, vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

 

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

http://www.rador.ro/2015/08/09/portret-cella-delavrancea-104-ani-de-traire-artistica/

https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/muzica-dans-arte/portret-30-de-ani-de-la-despartirea-de-cella-delavrancea-id28912.html

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Monica-Negru-14.html

http://www.gds.ro/Local/2006-08-10/Legendara+Cella+Delavrancea/

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=236

https://www.youtube.com/watch?v=Ebk8KtjFnm4

https://dosaresecrete.ro/cella-delavrancea-copilul-minune-adorat-de-i-l-caragiale/

https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/portret-cella-vie-tinerete-fara-batranete-la-104-1924571.html

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Monica-Negru-14.html

https://jupanesele.ro/cella-delavrancea-portret/

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/portrete-memorabile-in-scrierile-cellei-delavrancea-177612.html

https://www.stelian-tanase.ro/nae-ionescu-si-cella-delavrancea/

http://galeriaportretelor.ro/item/cella-delavrancea/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2022/12/15/documentar-135-de-ani-de-la-nasterea-pianistei-si-prozatoarei-cella-delavrancea-15-decembrie–1029759

https://evenimentulistoric.ro/fabulosii-104-ani-de-viata-ai-cellei-delavrancea.html

 


Opiniile cititorului

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *