Nicolae Văcărescu, poet, fiul mai mic al lui Ienăchiță Văcărescu

Nicolae Văcărescu, (n. 1786 – d. 12 octombrie 1825, Brașov, Imperiul Austriac), a fost fiul cel mic al lui Ienăchiță Văcărescu din a treia căsătorie a acestuia cu Ecaterina Caragea, fiica domnitorului Nicolae Caragea. Încă din copilărie a fost expus realităților dure ale epocii: în 1788, pe când era foarte mic, își însoțește tatăl în exil la Nicopole, întorcându-se împreună cu acesta în 1790. Ca și alți membri ai familiei Văcărescu, primește o educație aleasă, conform spiritului epocii. Mama sa, Ecaterina, dar și dascălul Chirchireu, de care se apropie și prietenos, îi oferă o formare în limbile și cultura greacă și franceză, limbile de circulație ale elitei fanariote și boierești de atunci.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Văcărescu#/media/Fișier:Nicolae_vacarescu.jpg

În anul 1814 se căsătorește cu Alexandra Băleanu, cunoscută sub mai multe diminutive – Luța, Lenuța sau Luxandra. Din această căsătorie se naște o fată, Marița, care va deveni mai târziu soția marelui spătar Constantin Dimitrie Ghica. Căsnicia acestora se destramă la 5 iulie 1843, iar Marița se va recăsători cu domnitorul Gheorghe Bibescu. De la tatăl său, Nicolae moștenește mai multe moșii valoroase: Văcăreștii, Băneasa, Tiplicești, precum și casele familiei din București. Spre deosebire de moda occidentală care pătrundea tot mai mult în moravurile boierimii, Nicolae Văcărescu era cunoscut pentru modestia sa, disprețuia luxul și prefera stilul de viață și bucătăria tradițională.

Ca urmaș al unei familii cu prestigiu, a urmat tradiția și a ocupat mai multe dregătorii importante în administrația Țării Românești: a fost căminar în 1815, apoi agă în 1818 și, în cele din urmă, mare vornic între 1820 și 1821. În această calitate, a fost implicat în multiple acțiuni administrative și politice. Un document din 29 septembrie 1818 menționează porunca domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, adresată lui Nicolae Văcărescu, de a lua „măsurile cuvenite pentru ordinea și liniștea în Principat”. Se remarca în acea poruncă faptul că vrednicia, experiența și zelul său erau calități necesare pentru păstrarea liniștii publice, mai ales în orașe.

Într-un alt document, din 10 octombrie 1818, se arată că Divanul Țării Românești îl însărcina pe agă să găsească și să exileze în Moldova pe episcopul Veniamin din Lesbos, care se ascundea, probabil, la mănăstirea Mărgineni. Măsura era luată „pentru siguranța lui personală”, deși inițial fusese decisă exilarea lui dincolo de Dunăre. Aceste episoade reflectă poziția centrală și responsabilitățile majore pe care le avea Nicolae în cadrul administrației de stat.

Un moment crucial al vieții sale îl reprezintă anul 1821, când se implică în evenimentele legate de mișcarea lui Tudor Vladimirescu. În acel an tulbure, după moartea domnitorului Alexandru Șuțu, o căimăcămie formată din șase boieri, sub conducerea mitropolitului, a fost însărcinată să administreze țara. Aceasta trimite o înștiințare către Înalta Poartă în care cere sprijin militar pentru a înăbuși revolta. Se organizează o expediție împotriva lui Tudor Vladimirescu, în care intră lefegii – sârbi și bulgari – conduși de căpitanii Iordache Olimpiotul, Ioan Farmache și Hagi Prodan. Comandantul suprem al acestor forțe a fost desemnat Nicolae Văcărescu, în calitatea sa de mare vornic.

După înfrângerea mișcării lui Tudor, Nicolae se retrage la Brașov, unde avea să-și sfârșească viața la 12 octombrie 1825, pe teritoriul Imperiului Austriac.

Pe plan literar, Nicolae Văcărescu a continuat tradiția poetică a familiei sale, însă într-o manieră mai discretă. De la el ne-au rămas câteva poezii cu temă erotică, apropiate de stilul fratelui său, Alecu Văcărescu, un cântec de haiducie în formă populară intitulat „Durda”, precum și mai multe scrisori adresate nepotului său de frate, Iancu. Scrisorile sale sunt redactate într-un stil greoi, cazuistic și sentimental, dar conțin și versuri satirice în care critica moda vremii, jocul de cărți și alte obiceiuri boierești care îi displăceau.

Originalitatea sa poetică se remarcă mai ales în balada „Durda”, în care apar accente folclorice neobișnuite. Poezia evocă natura reînviată primăvara, motivul cucului, strigăte populare și o invocație adresată calului, îndemnându-l să pornească spre pădure – toate elemente ce trimit la lirica populară autentică, aflată la confluența dintre tradiție și creație cultă.

Astfel, Nicolae Văcărescu rămâne o figură importantă în cultura și istoria începutului de secol XIX: om de stat implicat în momente cheie ale epocii, poet cu preocupări lirice modeste dar autentice, și moștenitor al unei mari familii boierești care a lăsat o amprentă profundă în cultura română.