Grigore al III-lea Ghica, domn al Moldovei de două ori și al Țării Românești

Grigore al III-lea Ghica, sau Grigore al III-lea Alexandru Ghica (n. 1724 – d. 12 octombrie 1777, Iași, Moldova), a fost domn al Moldovei de două ori: 18 martie 1764 – 23 ianuarie 1767 și septembrie 1774 – 1 octombrie 1777 și al Țării Românești: 17 octombrie 1768 – 5 noiembrie 1769.

Într-o epocă în care Europa de Est era scena permanentă a conflictelor și aranjamentelor între marile imperii, în care granițele se trasau adesea peste noapte, iar voievozii români erau văzuți ca simpli executanți ai voinței otomane, s-a ridicat o figură care a refuzat să joace acest rol impus de vremuri. Grigore al III-lea Ghica, domnitor al Moldovei și al Țării Românești, a fost unul dintre puținii conducători ai vremii care a ales să spună un „nu” hotărât atunci când interesele țării sale erau amenințate. Și nu a fost un simplu gest de sfidare: a fost o luptă dusă cu toate mijloacele diplomatice, o împotrivire lucidă și curajoasă, care avea să-i aducă o moarte violentă, dar și o posteritate demnă de cei ce nu se pleacă în fața nedreptății.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:Grigore_III_Ghica,_Prince_of_Moldavia_and_Wallachia.jpg

Domnia lui Grigore al III-lea Ghica nu a fost una liniștită. El a urcat de două ori pe tronul Moldovei: prima dată între 1764 și 1767, apoi între 1774 și 1777, și a ocupat pentru scurt timp și tronul Țării Românești, între 1768 și 1769. Provenind dintr-o familie cu tradiție domnească – fiind nepot de frate al lui Grigore al II-lea Ghica –, Grigore s-a remarcat printr-un spirit modernizator și o înclinație clară spre reforme. A reglementat sistemul fiscal, a redus abuzurile funcționarilor, a sprijinit învățământul și meșteșugurile. A înființat o fabrică de postav la Chipirești, lângă Jijia, și a zidit o școală lângă Mitropolie, parte a unei viziuni coerente de progres. A fost un domn al echilibrului intern, dar și al demnității în politica externă.

Însă ceea ce i-a pecetluit destinul nu au fost măsurile interne, ci curajul de a se opune unei înțelegeri internaționale care prevedea ruperea unei părți din Moldova. În 1775, profitând de contextul creat de războiul ruso-turc și de Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Austria, în înțelegere cu Rusia, a cerut și a obținut de la Poarta Otomană nord-vestul Moldovei, teritoriu pe care îl va numi mai târziu „Bucovina”. Fără vreo consultare a populației, fără vreun acord al domnitorului sau al boierilor, acest pământ încărcat de istorie și spiritualitate – cu Cernăuți, Storojinețul, Suceava și mănăstirile lui Ștefan cel Mare – a fost pur și simplu smuls Moldovei.

Grigore Ghica a reacționat imediat. A protestat, a scris către Înalta Poartă, a argumentat cu fermitate că acea parte din țară nu poate fi înstrăinată fără voia locuitorilor ei și fără voința domniei. Într-o depeșă trimisă sultanului, el scria: „Partea ocupată a Moldovei [Bucovina] întrece în îmbelșugare și valoare toată celaltă parte a țării.” Era un act de luciditate politică și de patriotism, dar și o provocare directă la adresa intereselor otomane și austriece.

Pentru asemenea îndrăzneală, Grigore Ghica a devenit incomod. Austria a cerut mazilirea sa, iar Poarta, iritată de insistențele sale, a decis să-i curme viața. Pe 12 octombrie 1777, un capugiu, Ahmed Cara Hisarli-aga, a fost trimis cu misiune clară: să-i comunice domnitorului mazilirea și, dacă era necesar, să-l aducă mort la Istanbul. La Iași, capugiul a simulat o boală și l-a invitat pe Grigore Ghica la hanul Beilic, locul de popas al dregătorilor otomani. Domnitorul, care nu bănuia capcana, s-a prezentat fără gardă puternică, însoțit doar de câțiva oameni de încredere.

În camera capcană, înconjurat de soldați turci înarmați, și-a dat seama de primejdie. Capugiul a cerut tutun și i-a întins tabachera. Când Grigore Ghica a întins mâna, a fost atacat mișelește. A fost decapitat, iar trupul său a fost aruncat pe fereastră și îngropat în grădină. Capul i-a fost trimis la Istanbul, după datina sângeroasă a poruncilor otomane. Era noaptea de 12 spre 13 octombrie 1777, între orele 3 și 4 dimineața.

Asasinarea sa a stârnit indignare în toată Europa. Ambasadorii străini, gazetarii vremii și chiar unii oficiali otomani au condamnat crima. Unii au spus că domnitorului i s-a oferit cafea, și că atunci când a dus ceașca la buze, i s-a tăiat capul. Alte cronici, precum cea a familiei Sion, consemnează cu durere și emoție momentul uciderii și soarta tragică a doamnei și a copiilor, trimiși forțat la Constantinopol. Grigore al III-lea Ghica a fost înmormântat la biserica Sfântul Spiridon din Iași, iar piatra sa funerară, cu inscripție în limba greacă, evocă noblețea și destinul său curmat înainte de vreme.

Profesorul Ion Nistor, în lucrarea sa „Istoria Bucovinei”, confirmă că motivul real al asasinării a fost refuzul domnitorului de a accepta raptul Bucovinei. Așa cum a notat un corespondent din Istanbul, Grigore Ghica „nu voia cu nici un preț să consimtă la cesiunea Bucovinei în favoarea Austriei. Precum se vede, el se comporta ca un suveran independent.”

Astăzi, la mai bine de două secole de la moartea sa, Grigore al III-lea Ghica rămâne o figură emblematică a demnității politice și a patriotismului luminat. Nu a fost doar un domnitor care a inițiat reforme, ci un conducător care a înțeles că o țară nu este un bun negociabil și că teritoriul ei este o moștenire sacră, de neînstrăinat. El și-a asumat acest crez până la capăt, cu luciditate și onoare, plătind cu viața pentru principiile sale.

În literatura română, Grigore al III-lea Ghica apare ca personaj central al primei piese de teatru scrise în limba română – Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa –, mărturie a impactului său în conștiința culturală. Iar în istoria noastră, el rămâne una dintre vocile care, în vremuri de presiune și compromis, a ales să spună adevărul și să apere Moldova așa cum ar fi făcut-o un adevărat suveran.