Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886, Bârlad – d. 27 februarie 1940, București) – un destin curmat prea devreme

Nicolae Tonitza este cunoscut și datorită tablourilor sale care înfățișează copii, modelele după care a pictat fiind chiar copiii și nepoata sa. Pânze precum “Cap de fetiță”, “Cap de copil” sau “Cap de fetiță cu broboadă albă” redau sentimente ca fericire, tristețe sau durere, sentimente pe care fiecare le percepe așa cum vede, mai ales că Tonitza ignoră anumite părți ale corpului, cum ar fi ochii, lăsând doar două pete negre și opace sau pictând irisul și o parte a albului ochilor, caracteristici prezente numai la portretele copiilor. Pe de altă parte, portretele adolescenților, ca “Fetița pădurarului”, “Katiușa lipoveanca” sau “Fetița cu ciorapi negri”, păstreaza particularitățile ochilor, însă aceștia exprimă resemnare, sentiment care l-a însoțit pe artist pe tot parcursul vieții.

Lui Nicolae Tonitza îi plăcea foarte mult să creeze peisaje, fiind de părere că atunci când reproduci natura devii sclavul ei, însă atunci când o reprezinți reușești să o domini. În același timp, nu înțelegea cum unii pictori mărturisesc faptul că nu găsesc ce să picteze un timp, când natura oferă atâtea subiecte. Din această etapă de creație fac parte pânze ca “Margine de oraș”, “Câmp de maci”, “Peisaj cu moară veche”, “Curte cu rufe”, “Peisaj marin”, “Case sub zăpadă” și multe altele. Începea un tablou înainte de răsăritul soarelui, pentru a fi sigur că îi va cuprinde esența – nu îi plăcea să picteze la amiază sau la apus, deoarece natura i se înfățișa ca fiind violentă și vulgară. O altă etapă a creației lui Nicolae Tonitza o reprezintă redarea florilor și a naturii moarte, născându-se astfel tablouri precum “Flori și ferigă”, “Flori de Câmp”, “Gladiole”, “Begonii”, “Garoafe”, “Vas cu petunii”, “Natură moartă cu pâine”, “Buchet de maci”, Iriși” etc.

Cu câțiva ani înainte de a se stinge, Nicolae Tonitza, împreună cu absolvenții Academiei de Arte Frumoase de la Iași, a pictat Mănăstirea Durău, din apropierea Ceahlăului. Pictura în ceară, tehnică nouă în 1935-1937, anii acestei creații, i-a prilejuit artistului o experiență consemnată în biografia sa. „Ceea ce mă impresionează îndeosebi după munca noastră”, nota el în jurnal, „sunt ţăranii de prin partea locului, în toată biserica am stilizat flori de pe meleagurile lor. Iar la Naştere, ciobanii care vin să se închine Pruncului Sfânt sunt ţărani de-ai noştri, de pe Ceahlău. În partea din spate a decorului se vede silueta Ceahlăului… Cred că e unul dintre cele mai frumoase monumente ale generaţiei noastre, meritul nu e al meu, ci al studenţilor mei”.