Nicolae Gh. Lupu, medic român

Nicolae Gh. Lupu (n. 24 februarie 1884, Arsura, Vaslui – d. 30 aprilie 1966, București) a fost un medic român, membru titular al Academiei Române (din 1948), recunoscut ca unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai medicinii interne din România.
După absolvirea Facultății de Medicină din București, a activat timp de patru ani (1907-1913) în laboratorul de medicină experimentală al profesorului I. Cantacuzino. În timpul Primului Război Mondial, a contribuit la limitarea efectelor epidemice. După război, a avut oportunitatea de a studia în Occident, iar în perioada 1919-1920 a urmat cursuri în clinici din Berna (Elveția) și Paris (Franța), la Institutele de Anatomie Patologică și Parazitologie.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/

La întoarcerea în țară, în perioada 1920-1927, și-a început activitatea profesională ca asistent la clinica medicală, ajungând până la titlul de conferențiar. În 1931, a fost numit profesor titular la catedra de anatomie patologică, având o contribuție semnificativă în reorganizarea acesteia în spitalele mari din București. În 1936, a preluat funcția de profesor titular la Spitalul Filantropia, iar în 1938 a devenit șeful Clinicii Medicale a Spitalului Colentina, transformând-o în 1949 în Institutul de Medicină Internă, primul de acest tip din România. Aici au avut loc cercetări de amploare în domenii precum anatomie patologică, histochimie, radiobiologie și medicina naturistă. În acest institut s-au format majoritatea personalităților din medicina internă română.

În 1946, a fost ales membru titular al Academiei Române și, timp de doi ani (1946-1948), a fost decan al Facultății de Medicină din București. Ulterior, între 1948 și 1953, a ocupat funcția de rector al Universității de Medicină și Farmacie din București. A fost, de asemenea, parte din comitetul care a preluat și administrat bunurile Academiei Române și a elaborat Statutul Academiei Republicii Populare Române (1948).

Lupu a condus Institutul de Medicină Internă până la pensionare în 1965, iar activitatea sa a fost continuată de discipolul său, profesorul Ion Emil Brückner. A publicat lucrări de anatomie patologică și hematologie, atât în țară, cât și în străinătate, în colaborare cu edituri internaționale de prestigiu. Printre contribuțiile sale se numără studii importante pe teme precum ictere, endocardite, angina pectorală și hipertensiunea arterială. Munca sa de cercetare a fost concretizată în peste 400 de lucrări științifice.

Lupu a fost un profesor apreciat, formând o serie de cadre de elită în domeniul medicinii interne, printre care acad. prof. C. Iliescu și prof. dr. Radu Păun, fost ministru al Sănătății. Datorită renumelui său, a acordat consultații unor personalități importante ale vremii, precum Iuliu Maniu, Ion Antonescu și Gheorghiu-Dej.
A primit mai multe distincții, printre care Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române” (1952) și Ordinul „23 August” (1959), pentru contribuțiile sale în dezvoltarea științei și culturii din România. În 1984, Poșta Română a emis un timbru aniversar la 100 de ani de la nașterea sa.

Opere principale

• Hematologie clinică (1947)
• Sclerozele pulmonare (1958)
• Muzeul Casa Amintirilor din Arsura.

Nicolae Gh. Lupu a fost fiul preotului Gheorghe Lupu și al Elenei Bălănescu. Printre urmașii săi s-a numărat Melania Lupu, mama inginerului Alexandru S. Polihroniade, care a amenajat Muzeul Casa Amintirilor din Arsura, dedicat familiei Lupu.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/