Nicolae Drăganu, lingvist, cadru didactic universitar și publicist român

Nicolae Drăganu (n. 18 februarie 1884, Zagra, comitatul Bistrița-Năsăud – d. 18 decembrie 1939, Cluj) a fost un filolog, lingvist, istoric literar român și deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.[2]. A fost tatăl juristului Tudor Drăganu (1912-2010). A studiat la Zagra și Năsăud, apoi a obținut doctoratul în filologie la Budapesta în 1906. A lucrat ca profesor de greacă, latină și română la Gimnaziul din Năsăud și ulterior la Universitatea din Cluj, unde a devenit profesor de literatură română veche și rector.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Dr%C4%83ganu#/media/Fi%C8%99ier:Nicolae_Dr%C4%83ganu.jpg

Drăganu a avut contribuții semnificative în onomastică, filologie și istoria literară, publicând numeroase lucrări și colaborând la Dicționarul Limbii Române. A fost implicat activ în educație și administrație, ocupând funcții precum comisar ministerial, președinte al mai multor comisii universitare și primar al Clujului (1933-1938), unde a modernizat orașul.

Membru al Academiei Române și distins cu multiple ordine, Drăganu a lăsat o moștenire importantă în domeniul lingvisticii și al culturii române. Printre lucrările sale se numără „Istoria şcoalelor năsăudene”, „Toponimie şi istorie” și „Istoria sintaxei”.

Sursa: https://www.bjc.ro/wiki/index.php/Dr%C4%83ganu%2C_Nicolae