„Moara cu povești”. O mică istorie a bărbii…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Barba non facit philosophum (nu barba te face filosof)”– dicton latin, atribuit lui Aulus Gellius

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la „moara cu povești” de fiecare vineri, să mai aflăm împreună, una-alta despre fapte, date și întâmplări ce marchează societatea noastră cea de toate zilele. Azi, câteva cuvinte despre un lucru simplu, ce există de când lumea, adică de când e pe planetă specia numită Homo Sapiens. Sau, mai precis, barba lui. A bărbatului speciei pomenite anterior…Azi, vă aduc în atenție doar câteva gânduri în câteva rânduri despre despre barbă și portul acesteia de-a lungul timpului. Și nu vreau „să vă pun bărbi”! Parol!

„Chestia” cu barba are multă istorie pe aici, pe meleaguri mioritice. N-o spun eu, ci proverbele și „zicerile” moștenite-n limba noastră vorbită, de-a lungul multor secole. Astfel, ar fi câteva „ziceri” celebre pe linia asta. De exemplu, când cineva spune cu har anecdote, unii zic că „uite-așa o barbă avea” povestitorul. Sau fiecare merge „pe barba lui”, ori „râde în barbă” atunci când nu „o ia în barbă”! Și multe alte referiri la podoaba facială a multor înaintași și trăitori ai prezentului. Am și eu câțiva buni amici și chiar câțiva apropiați care au ales să poarte această „podoabă”, chiar dacă pe unii nu-i avantajează absolut deloc din punct de vedere estetic. Dar e alegerea lor și nu am eu ce comenta în acest sens! Portul bărbii are rădăcini în preistorie, cam de la nașterea omului, din simplul motiv că bărbatul a rămas cu această pilozitate facială din „setările din fabrică” și pentru simplul motiv că bărbieritul a apărut foarte târziu, la scara istoriei societății umane trăitoare pe planetă. Barba bărbaților a avut de-a lungul istoriei o serie de „întrebuințări” și i-a fost atribuită o simbolistică elaborată. Astfel, din cele mai vechi timpuri, la începuturile omenirii, barba ținea de cald, proteja și juca rolul de „„intimidare” a adversarilor.

În acele vremuri de început ale omenirii, orice strat de „blană” era prețuit și apreciat pentru că păstra temperatura corpului și oferea căldură. De asemenea, barba proteja, efectiv, împotriva nisipului, pământului, soarelui, zgârieturilor, loviturilor, insectelor și a altor „elemente” care puteau răni pielea feței bărbatului. De-a lungul istoriei, părul facial al bărbaților, felul în care au ales să și-l îngrijească, să-l bărbierească sau nu, a fost încărcat cu o sumedenie de semnificații. Barba a reprezentat un simbol, întotdeauna. Astfel, purtătorilor de barbă, de exemplu, le-au fost atribuite diverse „caracteristici”, plecând chiar de la înțelepciune și erudiție, la virilitate, masculinitate sau statut social deosebit. Inventivi bărbații ăștia, de-a lungul timpului! Pe de altă parte, acestora le-au fost atribuite noțiuni mai negativiste, gen neglijență, lipsă de igienă, excentricitate ori simplă nepăsare. Este recunoscut, prin istorie, că, în unele comunități umane, barba unui bărbat avea o importanță majoră, marcându-l sau făcându-l remarcat din punct de vedere social sau cultural, sporindu-i încrederea în propria sa masculinitate. Logic, nu prea are de-a face „obiectul” cu prefectura, ca să parafrazez o „zicere” mai colocvială, dar asta se credea! Și unii, se pare c-o mai cred. Am avut ocazia, acum ceva timp, să trăiesc o perioadă într-o țară măcinată de conflicte din Orientul Mijlociu, țară unde barba era, în unele zone și contexte, esențială în „deschiderea” comunicării cu localnicii. La propriu, era esențială! Eu am „scăpat” mai ușor, că purtam, totuși, mustață și trebuia, prin mult dialog, să compensez lipsa bărbii…Pe de altă parte, pentru unii bărbați, creșterea bărbii reprezenta (și continuă să reprezinte) o etapă de maturizare, fiind o „realizare” în sine, un motiv de maximă mândrie, la fel cum pierderea ei poate provoca, realmente, o traumă altora. Din multe perspective antropologice, părul facial este adesea perceput de bărbați ca parte integrantă a personalității sau chiar a identității lor.

Din cele mai vechi timpuri, barba era considerată un semn al înţelepciunii şi impunea stimă şi respect cu cât era mai albă. Pentru că însemna înțelepciunea, asociată cu experiența vârstei. În civilizațiile mesopotamiene, bărbații aveau o mare grijă pentru bărbile lor. Aici s-a descoperit că aceștia își îngrijeau barba cu ulei pentru a și-o păstra sănătoasă și foloseau fierul încins (un fel de „ondulator” de barbă) pentru a-și face bucle și onduleuri. Asirienii își vopseau barba în negru și le păstrau ondulate în etaje, iar per șii își vopseau bărbile în portocaliu sau roșu. De asemenea, în antichitate, în teritoriul de azi din Turcia și India, o barbă lungă era considerată simbol al înțelepciunii și demnității, iar egiptenii antici îşi puneau „bărbi ataşate” din fire de aur şi argint. În Egiptul Antic, barba aducea o notă aparte stilului personal deoarece, într-o perioadă mai apropiată, pentru majoritatea egiptenilor, o față îngrijită, curată și bine bărbierită era adevăratul însemn al eleganței. Se pare că egiptenii au fost cei ce au inițiat tehnicile de înlăturare a părului, fiind primii care au folosit bucăți de cupru șlefuit sau bronz în acest scop. Cu toate acestea, însăși faraonul Tutankhamon ori alți faraoni celebri, sunt imortalizați în operele de artă ce-i amintesc, afișând o barbă artificială îngustă, lungă și împletită atașată de partea inferioară a mandibulei. Aproape de locurile noastre mioritice, adică prin Grecia antică, barba era un semn intrinsec al masculinității, iar cei ce nu o purtau barbă erau desconsiderați și percepuți ca lipsiți, practic, de onoare.

În Grecia antică, barba era simbol al onoarei, iar acestea erau tăiate doar ca pedeapsă. Pentru e le aranja, grecii foloseau niște clești pentru a le face bucle. Ca o curiozitate, se spune că Alexandru Macedon a dat ordin ca soldații săi să nu poarte barbă, deoarece, în luptă, soldaților inamici le putea veni ideea să îi tragă de bărbi. Este notoriu faptul că, în veacul al patrulea î.Hr. barba stufoasă, din păr ondulat, cu bucle ample era foarte la modă în Atena acelor timpuri, dar și în alte orașe-stat grecești. Personalități celebre imortalizate în piatră atestă acest lucru, cum ar fi cele busturile lui Sofocle, Aristotel ori Herodot. Vecinii geografici și de cultură aproape comună, romanii, considerau, pe de altă parte, că bărbile reprezentau caracteristici clare ale indolenței, neglijenței, lenei etc. Tot ca dovezi „de piatră”, putem observa că majoritatea busturilor marilor conducători romani sunt lipsite de orice urmă de păr facial (Cezar, Augustus, Vespasian, Traian, Hadrian etc). Dacă ne referim la daci, pe de altă parte, din cele ce se pot vedea pe Columna lui Traian, erau, clar, adepții portului bărbii.În Roma antică, îngrijirea bărbii a ajuns o artă. Romanii își purtau barba bine tunsă și aranjată și chiar se bărbiereau. Bărbieritul a fost introdus ca o măsură de igienă, iar bărbații erau încurajați să folosească lama și să își radă barba. De altfel, în anul 454 î.Hr. niște greci din Sicilia au deschis primele frizerii și saloane de bărbierit în Roma. Acestea erau folosite, însă, doar de bărbații care nu dețineau sclavi, deoarece sclavii erau cei care aveau grijă de barba stăpânului. Singurii care s-au opus acestei tendințe au fost filozofii, care au refuzat să își radă bărbile. Ca să poată filozofa…Se spune că primul bărbat „public” din lume care s-a bărbierit în fiecare zi ar fi fost vestitul comandant militar roman Scipio Africanul. Mai târziu, prin vechea Rusie, se socotea că barba îţi dă, neapărat, ție, strașnic „ciolovec”, maturitate, chiar dacă măcelurile inter-umane erau la ordinea zilei. Nu c-ar fi dispărut astăzi cu totul. La măceluri mă refer! În timpul lui Ivan cel Groaznic, era la modă așa-zisa „barbă-lopată”, purtată, se pare, și pe la noi.

Cel care „s-a luat” de bărbile supuşilor săi ruși a fost Petru cel Mare, țarul lor, cel la care se raportează și pseudo-țarul muscălesc de azi, după ce a văzut că prin Apus nu prea se purtau bărbi. La un moment dat, s-ar fi supărat că rușii nu prea dădeau doi bani pe sfaturile sale privind moda apuseană şi i-a pus pe curteni să-şi radă falnicele „lopeți” de pe chip, pentru a da exemplu celorlalți supuși. În caz contrar, erau nevoiţi să plătească, realmente, un „timbru de barbă”, ceea ce a devenit un adevărat „colector” de succes pentru vistierie…Prin Evul Mediu, bărbații anglo-saxoni au purtat barbă până în secolul al VII-lea, când, odată cu pătrunderea creștinismului, li s-a cerut să se bărbierească. Au mai existat câțiva prinți care mai purtau mustață, dar doar până prin 1066-1087, când William I a dat o lege prin care toți erau obligați să se radă pentru a se încadra în moda vremii. Toate acestea au durat, însă, doar până în perioada cruciadelor, când bărbile au revenit, din nou, pe fețele bărbaților. Iar prin deceniul al patrulea al secolului al XVI-lea, prin lumea anglo-saxonă, cea germanică ori cea franceză, barba a revenit din nou la modă, bărbații având voie să poarte atât mustață, cât și să își lase barba să crească în diferite mărimi și stiluri. De-a lungul istoriei, mulți alți lideri politici sau culturali, personalități din lumea modei sau artei (de exemplu: Sigmund Freud, Ulysses S. Grant, Robert E. Lee, Ernest Hemingway, Jim Morrison, Van Gogh, John Lennon, Che Guevara și mulți, foarte mulți alții) au îmbrățisat această modă a portului bărbii, mizând pe aspectul „impunător și viril” al părului facial, în timp ce alții făceau tot posibilul să aibă pielea feței cât mai curată și atent bărbierită (ca George Washington, Napoleon Bonaparte, Winston Churchill, F.D.Roosevelt etc). Este notoriu faptul că Abraham Lincoln, de exemplu, a fost adeptul bărbieritului complet în perioada tinereții, însă, la maturitate, în perioada războiului civil, a reprezentat un conducător plin de prestanță, onestitate, distincție și…de o barbă impunătoare. Nu impozantă…La noi, se pare că prima mărturie „ilustrată” este din anul 1415, când la Consiliul din oraşul german Konstaz, toată delegaţia moldovenească purta barbă. Mai târziu, prin anul 1634, Vasile Lupu, domnul Moldovei, dă o poruncă ce i-a făcut pe boierii „din dotare” să se tragă de barbă atunci când domnitorului i se păruse că un preot de prin Iași n-ar fi tras clopotele la trecerea alaiului domnesc:„…de îndată să i se radă barba, lucru de mare ocară în ţara aceasta, pentru care bietul preot s-ar fi lăsat mai curând bătut decât să i se radă barba”. Prin secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, marii dregători din Țările Române aveau, firește, barbă. Nu se ştie de ce, prin Moldova și Muntenia, paharnicul şi stolnicul erau scutiţi.

Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, portul bărbii îngrijite nu mai era un privilegiu exclusiv al marii boierimi, ci „se răspândise şi pe la cei de ranguri inferioare, sau chiar în rândurile modeştilor slujitori, precum zapciii, aprozii, vătafii, ceauşii şi vornicii de poartă”. O mare dispută istorică a avut loc în trecut apropo de întrebarea: avea marele Ștefan Vodă barbă sau nu? Pentru a se putea pronunţa, chiar în Academia Română au avut loc aprige discuţii, care au ţinut din toamna anului 1882 până în iarna lui 1883. Au fost tabere pro, dar şi tabere contra. Totul s-a rezolvat, fără echivoc, atunci când episcopul Melchisedec a descoperit, la Humor, un „Tetraevangheliar” împodobit cu numeroase miniaturi. Şi cum norocul este de partea celor ce-l caută, episcopul are marea şansă să descopere şi portretul lui Ştefan cel Mare. Îl examinează, descifrează scrisurile şi se convinge că portretul este autentic. Răspunsul: Ştefan cel Mare n-avea barbă! Dar timpul trece şi năravurile se schimbă. Poate nu ştiţi, dar se pare că „ciocul”, acea bărbuţă mai deosebită, a dat denumirea şi noilor îmbogăţiţi, ciocoii. Cei care vor veni de hac bărbii vor fi „bonjuriştii”, cei școliți prin Franța sau adepți ai curentelor francofile. Vechile obiceiuri dar și vechile costume dispar din comerţ. La 1846, „Albina Românească” scria: „…în magazinele Iaşilor nu găseai decât citarie şi papuci galbeni. Acum şi negustori băcăuani ca Ghiţă Căliman, de pildă, şi străini ca fraţii Bogusz, începură să importe tot soiul de obiecte de lux: mănuşi, ciubote de glanţ, pacheşti de cauciuc…”. Cade şi porunca din anul 1841, care arăta că slujitorii „după obiceiul ţării, ce slujea ca o lege, avea dreptul a purta barbe ca un drit osăbitoriu”.
Revenind în Europa apuseană, pe la anii 1700, bărbile bărbaților erau, din nou, pe cale de dispariție. Moda timpului cerea că bărbatul pentru a fi „gentleman” trebuia să fie bărbierit, prezența bărbii fiind asociată cu bădărănia, proveniența rurală și primitivismul. Jurnalele de modă ale vremii condamnau cu atâta vehemență barba, încât găseau scuzabilă prezența ei pe fața unui bărbat doar dacă acesta făcea „munca de jos”, ceea ce nu era cazul unor „adevărați gentlemeni”. Acest curent a rezistat cam un secol și jumătate, până când succesul în lupte al soldaților cavaleriști (ca husarii, de exemplu) a adus o nouă modă, cea de a purta mustață. Aceasta era considerată că fiind „ultra-masculină”, iar bărbații își doreau să semene cu eroii lor călări învingători în lupte. Mai aproape de noi ca timp, prezența bărbii a devenit un semn de revoltă prin care bărbații doreau să-și recapete masculinitatea, cel puțin în aparență. Un „intermediar” între o față plină de păr și cea bărbierită complet este nimeni alta decât… mustața. Însă cei care știu cum să o poarte nu au fost niciodată intermediari, ci „actorii principali”, jucând un rol decisiv, deseori controversat în diverse evenimente istorice marcante, curente artistice sau literare. Aceștia s-au remarcat (unii dintre ei, firește) ca personalități intrigante sau îndrăgite datorită talentului sau meritelor lor, dar au abordat stiluri atât de diferite și interesante în ceea ce privește părul de pe buza superioară, încât o parte din celebritate se datorează însăși mustății lor. De pildă, nimeni nu și-i poate imagina pe Albert Einstein, Friedrich Nietzsche sau Salvador Dali fără mustață. În timp ce pentru primii doi, mustața era mai degrabă un aspect ignorat al înfățișării lor, având un aspect ciufulit și neglijent, pentru Salvador Dali, mustața a devenit un cult de-a lungul vieții, acesta încercând s-o crească din ce în ce mai lungă, subțire și bizară, cu formă „în etern conflict cu gravitația”.

Chiar și doi dintre cei mai celebri dictatori ai istoriei au purtat mustață: Adolf Hitler și Iosif Stalin. În timp ce mustața lui Stalin era lungă, stufoasă și se zvonea că îl ajuta să mintă mai ușor, ascunzându-i mai bine trăsăturile feței, mustața lui Hitler imită „forma rigidă a părului unei periuțe de dinți”, stil adoptat și de marele actor Charlie Chaplin. Numai că, în timp ce mustața dictatorului e asociată cu moartea a milioane de oameni nevinovați, cea a comediantului e asociată cu altfel de moarte… Acea proverbială „moarte de râs” pe care îndrăgitul actor o provoca spectatorilor în toate filmele sale (în „Dictatorul”, profită, chiar, de asemănarea, la mustăți cu faimosul dictator). Pe scara evoluției sociale, însă, părul facial a pierdut, încet-încet, teren. Oamenii de afaceri și liderii importanți ai lumii moderne, în special a celei occidentale, practică un bărbierit riguros, temeinic. Cu excepția lumii artistice unde nu există reguli și trendurile se nasc peste noapte, aspectul îngrijit al feței primează ca element important al imaginii unui bărbat influent, puternic și de încredere. Aceste tendințe ale istoriei care au oscilat între înfățișarea „masculinității crude”, cu prezența unei bărbi bogate, și cea a „masculinității elevate”, cu obrazul frumos ras și neted, sunt prezente și în zilele noastre. Din fericire, însă, bărbaților nu le mai este impusă o anumită tendință, ei putând opta pentru orice stil își doresc. Ei sau consoarta lor, firește! Asta în societățile mai libere, că pe alte meleaguri, cum ar fi cele afgane, de exemplu, dacă nu porți barba „străbună” dată de divinitatea supremă de pe acolo, riști să fii „bărbierit”. De tot, de la gât în sus! La propriu!

Se zice că, prin anii ‘80 ai secolului trecut, „cabinetul doi” al cuplului Ceaușescu ar fi dat „indicații prețioase” că nu vrea să vadă bărboși prin spațiul public. Și unele măsuri se pare c-au fost luate, că nu prea se vedeau pe străzi bărbați cu barbă. După cele ce se petrecură prin decembrie 1989, moda s-a schimbat…E voie la barbă și la…„bărbi”! Adică ni s-au „tras bărbi” de mai mult de trei decenii încoace că „mâine va fi mai bine și la vară cald”!…Că o vom duce-o mai bine și vom fi guvernați „cu cap”! Că așa și pe dincolo! Cred că bărbile astea au crescut mai mult decât „bărbile-lopată” ale boierilor lui Ivan cel Groaznic și au ajuns până-n pământ! Să le fie „de haram” tuturor celor ce ne-au tras acele „bărbi” și care continuă s-o facă, netulburați de nimeni! Că „boborul” doarme-n banca sa, adormit de „bărbi” și-și dă „barba pe mâna altuia”! Parol!
Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Eugen Șendrea, „Istoria pe placul tuturor”, Editura Vicovia, 2011
https://beardpilot.com/pages/beard-history
https://www.historyextra.com/period/victorian/a-brief-history-of-beards/
https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/06/06/o-scurta-istorie-a-barbilor/
https://www.barbierit.ro/articole/istoria-parului-facial-de-la-origini-pana-in-prezent
https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/de-isi-lasa-barbatii-barbab-ajuns-masculii-feroce-metrosexuali-sensibili-lumbersexualului-salbatici-devoratori-femei-1_5511558f448e03c0fddb4dab/index.html

Bărbați celebri cu barbă

https://www.tobiass.ro/module/psblog/module-psblog-blog?id=7
https://www.footshop.ro/blog/beard-up-barbosii-dezvaluie-cele-mai-ascunse-secrete-si-motive-despre-purtarea-barbii/