Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Despre umbre prin deșertul irakian…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on noiembrie 24, 2023
Motto: „Mesopotamia e un dar al Tigrului și al Eufratului și țara dintre râuri” – Vladimir Hanga
Stimați cititori și dragi amici, astăzi mi-am propus un alt fel de poveste la „moara cu povești”, legată de o serie de experiențe personale pe meleaguri îndepărtate, cam pe acolo pe unde „o-nțărcat mutu’ cămila”, adică prin teritoriul anticului Sumer, al vechii Mesopotamii și al actualului Irak. Aș dori să vă spun dintru început că mă gândesc, din ce în ce mai serios, să reunesc aceste experiențe într-o cărticică pe care ar urma s-o public neapărat la o cunoscută editură brașoveană a unor oameni faini și dragi mie, dar până mă voi decide la acest demers viitor, vă invit acum doar la un „aperitiv” al slovelor despre aceste experiențe ale mele. Aș aprecia foarte mult dacă m-ați ajuta în acest demers și a-mi spune, fie personal fie pe „căi virtuale” dacă ar merita o astfel de poveste să ia drumul editurii și al librăriei.
Că veni vorba despre Irak, Bagdad, Tigru și Eufrat, râuri reunite după confluența lor în fluviul Shatt al-Arab, pe care l-am văzut aievea, vă mărturisesc că, încă din fragedă copilărie, mi-au plăcut acele povești speciale din acel areal, povești pe care le-am găsit, pe atunci, într-o carte dintr-o bibliotecă sătească dintr-un sat sătămărean. Cartea respectivă făcea parte din celebra colecție „Biblioteca pentru toți” și avea scris pe copertă magicul titlu „O mie și una de nopți”, un șir de istorisiri în care Șeherezada îi povestea califului cel încruntat basme ale locului, povești menite a înmuia inima acelui „împărțitor de dreptate” într-un areal eminamente musulman, teritoriu aflat „la mila” acestuia. Fapt pentru care, cu amintiri din acele povești ce mi s-au întipărit într-un colț al memoriei, am nutrit mereu speranța c-am să pot vedea vreodată acele tărâmuri din care acea Șeherezadă își aflase „seva”. La fel cum mai aveam două dorințe din copilărie: una era de a merge și a vedea țara aflată peste „gârla cea mare” de-i spune Atlantic și alta de a pune mâna pe Marele Zid Chinezesc. Adică de a-l atinge, nu de a-mi intra în vreo virtuală posesie…Dintre aceste două dorințe „copilărești”, două am reușit a mi le îndeplini, dar mi-a rămas în agendă trebușoara chinezească din „ecuație”…Om vedea de-mi va da voie „Împăratul Roș”, cel căruia i se spune Xi! Pwentru că veni vorba despre „O mie și una de nopți”, eu zic că această carte merită citită la orice vârstă. Asta dacă n-ați făcut-o până acum, firește! Merită să aflați (ori să regăsiți) cum poveştile fascinante ale Şeherezadei, în care duhuri malefice transformă vieţile oamenilor de rând în veritabile aventuri printre deșerturi, oaze și cămile, cu răsturnări neașteptate de situaţie, reuşesc să îmblânzească mâniile „jucate din ambreiaj” ale califului. Că veni vorba despre califi mai moderni ori aspiranți la această postură, cred că un rol perfect l-ar juca într-o ecranizare reușită chiar neica effendi Erdogan, cel ce pozează ori s-ar vrea vreun calif mai modern de prin Turcia de azi! Revenind la povestitoarea de pe meleaguri „cămilitice” irakiene, din poveștile citite prin copilărie am văzut cum vraja ţesută de Şeherezada, prin poveștile sale, îi salvează acesteia viaţa, dovedind, o dată în plus, puterea ascunsă în meșteșugul „mieros” al cuvintelor.
Despre aceasta am ajuns să vorbesc, la un moment dat a șederii mele de vreo șase luni și jumătate în Irak, cu interpretul meu de italiană-arabă, precum și despre înțelepciunea din spatele cuvintelor bine alese. După invazia Irakului din anul 2003, România a participat de partea forțelor coaliției multinaționale la operațiile post-conflict (adică de după războiul propriu-zis) în perioada 2003-2009. În acest context, participarea la operațiile denumite generic „Antica Babilonia” și „Iraqi Freedom” a reprezentat o reală provocare pentru armata română, laolaltă cu un efort financiar consistent din partea României. În contextul unui Irak al anului 2005, atunci când praful de pușcă mirosea destul de tare prin acel areal și moartea își cerea zilnic obolul violent (nici azi nu este pace pe acolo, cu toate aparențele mascate politic…) și printre incidentele zilnice de securitate din arealul structurii militare italiene în care activam atunci, discuția cu Qassim, interpretul arondat mie pe atunci, îmi făcea bine, amândoi căzând de acord că violenţa vindecată prin forţa blândeţii ascunsă-n farmecul poveştilor şi al fantasticului este lecţia pe care o oferă Şeherezada tuturor generațiilor care i-au urmat pe aici ori pe alte meleaguri. La drept vorbind, chiar și prin arealul cultural de sorginte occidentală, aceasta este văzută întotdeauna ca fiind „povestitorul prin excelenţă”, ea fiind cea care ştia la perfecție până unde trebuie împinsă frontiera imaginației astfel încât „ascultătorul de povești” să devină prizonier vrăjit de lumea ei imaginară magică, iar aceasta să poată reveni în siguranţă în lumea reală. Cam ca într-o negociere reușită în zone de conflict ale singurei planete albastre de prin acest colț de galaxie…Țin să precizez că un interpret este mai mult decât un translator oarecare ori un traducător, iar într-o zonă de conflcit, de multe ori viața depinde de corectitudinea traducerii și adaptării discuțiilor între părțide către acest interpret. Aș menționa că acest interpret al meu (adică „majoritar” arondat mie, ca timp, de către șeful de secție Reconstrucție și CIMIC al brigăzii italiene) nu era un simplu cunoscător de italiană și, firește, arabă (ca nativ), ci era școlit „bine de tot” prin Europa, cu licență în economie la „Scuola di Economia e Management” de la Universitatea din Bologna și având un doctorat în economie „pe bune” tot în Italia, la Università di Padova. Omul vorbea fluent și la nivel literar excelent limba italiană (surclasând la capitolul corectitudine de italiană literară pe mulți camarazi napoletani ori sicilieni, de exemplu), la nivel conversațional engleza și franceza și începea s-o rupă binișor în câteva fraze românești. Aici îmi arog și eu niște merite…În plus, înainte de luptele efective din 2003, Qassim al meu activa ca profesor de economie la Universitatea din An-Nasiriyah, fusese campion național la șah al Irakului și era un om cu o deosebită eleganță în comportament și un bun simț de invidiat în comparație cu alți urmași ai vechi Mesopotamii, dar și cu unii de prin „putredul Occident”, ca să fim sinceri…Am avut șansa ca, înainte de a pleca acolo departe în Irak, să cunosc niște oameni faini care mi-au explicat și m-au învățat câteva aspecte esențiale ale culturii locale irakiene, diverse obiceiuri și tradiţii irakiene, dar și diverse prejudecăți despre lumea arabă, cel mai adesea alimentate de neștiinţă, dar și multiple fațete referitoare la politică, religie și cultură. Cu mâna pe inimă, spun că acești oameni faini au făcut fix ce ar fi trebuit să facă cei care ar fi trebuit să mă pregătească înainte de plecarea în misiune. Dar despre asta, cu altă ocazie!
?
Mi-am adus aminte de discuțiile cu Qassim în contextul în care am primit foarte recent de pe adresa sa de e-mail, cea prin care am rămas în legătură din 2005 încoace și prin care schimbam des mesaje „din Paște-n Crăciun” (metaforic vorbind), la mulți ani de la discuțiile noastre din cortul din fața secției mele din „Camp Mittica”, tabăra italiană mare cât un oraș, de la unul dintre fii săi, vestea că amicul meu irakian a plecat la cele veșnice. Am crezut că s-a întâmplat aceasta în veșnicul frământat și lipsit de pace Irak, acolo unde, din păcate, viața unui om costă mult mai puțin decât o ceapă degerată mioritică de-a noastră! Dar nu a fost așa, iar fiul său Ali mi-a răspuns, la întrebarea despre circumstanțele morții tatălui său, că acesta a fost victima unor conflicte cu iz rasial, identitar și idiot în moderna și toleranta Europă, fix în urma unor demonstrații anti-israeliene și pro-palestiniene post-7 octombrie din Marsilia, unde se afla într-o scurtă vizită la niște rude stabilite de mai demult acolo. De fapt, își luase familia și s-a stabilit legal în Italia prin 2013, avea un job în mediul universitar, familia îi era aproape și copii frecventau școli italiene (pe doi dintre cei șase copii ai săi i-am cunoscut și eu în Irak; o să vă zic altădată în ce context). La Marsilia, a avut „neobrăzarea” ca, în plină zi, să îi ia la întrebări pe niște manifestanți pro-palestinieni (care scandau lozinci pro-Hamas) de ce sparg vitrine și aruncă cu pietre în alți oameni. Era cu doi nepoți de-ai săi în plină stradă, dar asta nu l-a oprit pe unul dintre respectivii manifestanți să-i arunce o piatră fix în cap. Drept urmare, până la sosirea ambulanței, amicul meu a plecat s-o viziteze pe Șeherezada, în veșnicul teritoriu al poveștilor. Firește, până la momentul în care fiul său mi-a trimis mesajul, nu a fost găsit făptașul…Să-l ierte Allah pe amicul meu și s-o facă și-n cazul făptașului, dar să permită ca acesta să fie prins și judecat! Nu judec niciun popor „la pachet”, dar arabii, în general, sunt iuți la mânie, iar bătăile din comunitățile lor se pot isca din senin, pentru o vorbă în vânt sau o privire aruncată aiurea și pot degenera în ceva mult mai rău dacă unii se înfurie suficient de tare încât să scoată și armele. Aici a fost suficientă o piatră din partea unui oarecare trăitor prin Marsilia de azi, piatra care i-a fost „suficientă” și lui Goliat, ca să nu mai vorbim de amărâtul de Qassim! Ironia sorții face ca piatra să fi pornit pe traiectorie tot din mâna unui coreligionar de-al său, după cum arăta componența participanților la respectiva demonstrație! Voi mai reveni, poate la relația mea amicală cu interpretul meu Qassim trecut la cele veșnice! Pentru jihadiștii întunecați la minte și îmbibați de propaganda unor „înturbănați” cu mintea-n colțuri, Irakul este țara califatului, dar pentru Qassim și pentru mine era locul prin care au umblat și-au „dres” una alta pe pământ Ghilgameș, Alexandru Macedon ori Harun al-Rashid, califul „amic” al Șeherezadei. Căldura uneori sufocantă a Irakului, deșertul de culoare preponderent pământie (fără acel nisip „frumos” din reclamele turistice de prin Emirate), turmele dese de dromaderi, plantațiile de curmali au, toate, un farmec aparte pe care este greu să îl descrii celor care nu au fost acolo.
?
Eu am avut privilegiul de a ieși foarte des pe porțile bazei militare din Tallil (denumită de italieni Camp Mittica) și să văd viața oamenilor trăitori pe acele meleaguri și chiar să încerc să ajut măcar cu o câtime la a face viața mai bună unor oameni ai acelui deșert pământiu. Ce am căutat eu pe acolo? Pe scurt, vă spun că am activat acolo ca ofițer de stat major în compunerea Italian Joint Task Force (ITJTF), cum își spunea brigada italiană întărită (și din care făcea parte și un batalion românesc de manevră) la secția de Reconstrucție și CIMIC (CIMIC este un acronim NATO la Civil Millitary Cooperation, adică „Cooperare civili-militari”). De fapt, am fost șeful Biroului de „Planuri și Proiecte” ale acestei secții, acolo unde se „desenau” și se „adunau” de la unitățile subordonate brigăzii toate proiectele de infrastructură, apă, canalizare, drumuri, energie electrică, sănătate, educație, administrație și de asistență umanitară etc. De la acest birou, după verificări „la sânge” ale proiectelor inițiale și inițiate de ofițeri de proiect italieni și a ofițerului român de proiecte CIMIC de la Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni” subordonat brigăzii italiene, plecam „cu jalba-n proțap” la britanicii de la Comandamentul Diviziei Multinaționale de Sud-Est dislocat la Basra, în sud-estul Irakului, puțin mai la nord de Umm Qasr, principalul port irakian de livrare a produselor petroliere către „lumea largă”. Aici, la Basra, supuneam aceste proiecte rigorilor și criteriilor de selecție ale ofițerilor de la divizia britanică nominalizați pe sectoare de activitate și în funcție de corectitudine, de nevoi prioritizate de acolo, de fondurile arondate, dar și „pe ochi frumoși” și reușeam, aproape de fiecare dată, să conving „zeii proiectelor” și să aduc fonduri pentru a dezvolta aceste proiecte în arealul Provinciei Dhi Qar.
Dacă suma necesară pentru vreun proiect anume era mai mare, în funcție de anumite criterii, aprobarea se dădea de la Bagdad, loc unde am fost de vreo câteva ori pentru a lua banii necesari în rucsac, la purtător. Nu vă puteți închipui cum nu mă consideram suficient de înarmat când aveam „în straiță”, la un moment dat, vreo trei sute de mii de dolari, ca să dau doar un exemplu! Atârnau greu „la purtător”! Nu era ușor, dar o făceam pentru că, prin aceste fonduri, induceam un dram de mai multă „liniște” în aria de responsabilitate a brigăzii italiene din care făceau parte și ai noștri de la „2 Călugăreni”. „Liniștea” se inducea prin fluxul de bani care intra în construirea ori în dezvoltarea proiectelor respective, care se desfășurau cu firme irakiene și care aveau, firește, angajați irakieni, care erau plătiți cu banii purtați de mine și de subordonații mei italieni în rucsac…Și vă pot spune că, fără a mă lăuda, sunt singurul ofițer din armata română care a gestionat vreodată proiecte în valoare de peste șase milioane de dolari americani proveniți din fonduri CERP americane și îi ajutam pe amicii italieni la a derula proiecte prin fondurile italiene naționale denumite fonduri „CAI” (Centro Amministrativo di Intendenza”. „Pe vremea mea”, adică pe timpul celor șase luni și jumătate, am ajutat la cheltuirea a circa un milion și jumătate de euro din aceste tipuri de fonduri. Spun „am ajutat” pentru că aici eram doar consultant și consultat, iar aprobarea proiectelor o dădeau italienii, pe lanțul propriu de comandă, dar strict pentru ariile de responsabilitate ale unităților italiene din compunerea ITJTF, iar batalionul românesc era exclus din ecuația utilizării acelor fonduri naționale italiene. Eu răspundeam de fondurile arondate sau „câștigate” de ITJTF, cu mult efort, pe filieră americană, fonduri denumite, cum aminteam anterior, CERP (Commanders Emmergency Response Programme), fonduri aprobate de către Congresul SUA pentru misiunea de tip coaliție din Irak și pentru cea NATO din Afganistan. Și pentru că nicio unitate românească de tip batalion dislocată în teatrul de operații din Irak n-a avut vreodată vreun sfanț găurit la dispoziție pentru astfel de proiecte, intram eu în rolul de „aducător de arginți” pentru „liniștea noastră”. Și atunci, ca să fiu sincer până la capăt (că acum, vorba justiției noastre mioritice, „faptele s-au prescris”), eram mult mai „strict” cu ofițerii de proiect italieni în avizarea proiectelor lor și încercam să ajut, cu precădere, unitatea românească. Nici nu era prea greu pentru că majoritatea au fost destul de aroganți cu mine, la început, dar proiectele, în sine, abundau de greșeli de toate felurile. Ca să nu mai zic că trebuiau redactate în engleză, „capitol” la care „verișorii” italieni erau, de departe, „cu pluta pe Eufrat”!
Adică nu trebuia să caut prea mult prin acele documente ca să dau întâietate proiectelor românești în fața celor ale unităților italiene. Bine, atât cât să nu bată prea mult la ochi, firește! La vremea respectivă, batalionul românesc dislocat în „Câmpul lui Mitică” era comandat de încă actualul șef al armatei române, generalul Daniel Petrescu, pe atunci maior.
Despre umbre prin deșertul irakian…
Apropo de bani, îmi aduc aminte că proaspătul președinte al României de la acea dată, „călător pe drumuri de ape” de meserie, venit în vizită la „Camp Mittica” (sau, cum ziceam, „Câmpul lui Mitică”, cum mai glumeam între noi…) fix cu o zi înainte de „Răpirea din Serai” a jurnaliștilor români în Irak (cred că v-amintiți dandanaua), la vederea unor slide-uri la briefingul comandantului batalionului românesc cu banii cheltuiți pe diverse proiecte din aria de responsabilitate românească, îl întreba mirat pe un general ce apare azi destul de des prin diverse studiouri TV ca „părerolog șef” în „orice”: „Măi, Eugene, noi de unde am dat banii ăștia?”…În condițiile în care eu, dar și ofițerul român de proiecte de la batalion, firește, nu aveam nici măcar niște stegulețe tricolore pe care să le împărțim copiilor din zonele unde duceam des ajutoare și apelam la amicii mei din tipografia italiană de campanie să-mi printeze unele, iar seara le lipeam pe bețe…Ofițerul de proiecte român de la batalion, amicul meu George a luat des contacte cu acea tipografie…Sunt multe de zis pe această „filieră” a lipsurilor dar și a cererilor ori ordinelor absurde gen „descurcați-vă”! Am să revin altădată cu detalii faine, unele mai puțin plăcute la auz/văz ori unele chiar șocante…Dar pot spune că timpul petrecut acolo mi s-a părut dilatat și chiar dacă eu eram ocupat zi-lumină, iar uneori până noaptea târziu, mărturisesc că n-aș fi putut face altfel.
Despre umbre prin deșertul irakian…
Sigur, puteam să „o las mai moale” și să fac minimul posibil pentru a-mi face job-ul, dar altfel ar fi trecut al naibii de greu timpul misiunii mele în Irak! Sigur, am avut colegi care au avut un job mult mai lejer decât mine în ceea ce privește expunerea la pericole, adică „la ieșirea din bază”, dar am ales să fac asta pentru că așa mi se părea corect. Am să explic altădată de ce aș fi putut face și altfel și nimeni nu mi-ar fi putut reproșa ceva! Ce-i drept, în Irak, până și timpul curgea altfel, mai așezat și mai fără grabă decât aici în „putredul Occident” (față de ei), unde suntem prinși mereu într-un du-te vino al vieții cotidiene în care consulți din cinci în cinci minute telefonul ori ceasul să vezi cât e ora și alergi să nu întârzii la vreo întâlnire „importantă”… Vă voi zice, în viitoarea mea eventuală „cărticică”, mai multe despre cele făcute ori nefăcute de mine prin Irak, în „Camp Mittica”, lângă orașul An-Nassyria din provincia Dhi Qar, dar vreau să vă zic, cu mâna pe inimă, că Irakul mustește de istorie, fiind înțesat de locuri unde civilizațiile care s-au perindat prin vechea Mesopotamie au clădit și au năruit imperii: de exemplu, Babilonul, unde ți se arată locul în care ar fi murit Alexandru Macedon, Nimrud, cu sfincșii înaripați ai vechii civilizații asiriene, ori vechiul Ur, unde există cel mai bine păstrat ziggurat sumerian, localizat foarte aproape de tabăra multinațională unde am activat și unde găseam, la fiecare vizită, cărămizi ori resturi ceramice pe care se aflau cuneiforme de acum peste cinci milenii. În același loc, se afla și mormântul Patriarhului Avraam, cel recunoscut ca „înaintaș” de toate cele trei mari religii monoteiste: iudaică, creștină și musulmană. V-aduc aminte că, în Mesopotamia, vechii sumerieni au pus bazele unei înfloritoare civilizații, în urmă cu circa șapte milenii. Aceștia au dezvoltat un complex sistem de scriere, o arhitectură spectaculoasă, o artă remarcabilă și aveau cunoștințe avansate de matematică și astronomie. Unii istorici spun că, până la descoperirea tăblițelor de la Tărtăria (județul Alba) de la noi, se considera că sumerienii ar fi fost inventatorii primei scrieri din lume, dar că aceste artefacte asimilate scrierii descoperite pe teritoriul țării noastre sunt mai vechi decât primele mostre de scriere sumeriană. Aceiași istorici mai spun că unele elemente asemănătoare pe care le prezintă civilizația sumeriană cu civilizația dezvoltată cu multe milenii în urmă în zona Dunării de Jos conduc fie către ipoteza unor schimburi culturale și comerciale, fie către ipoteza că sumerienii ar fi migrat în Mesopotamia din zona Dunării, având în vedere apariția bruscă, într-o formă dezvoltată, a civilizației dintre Tigru și Eufrat. Alți istorici nici nu iau în seamă tăblițele de la Tărtăria. Oricum, mie mi-a plăcut că am apărut și eu tot așa de brusc prin vechea Mesopotamie, la mulți ani după acele posibile mișcări de populație europeană spre „vechiul Eden”!
Despre umbre prin deșertul irakian…
Vă mai rețin atenția prin a vă zice că în Irak există multe mii de situri arheologice, așa că e practic imposibil, în condițiile precare de securitate, războaie și ciocniri interetnice și inter-tribale din ultimele decenii, să fie explorate toate. Uneori, ploaia dezgroapă artefacte peste care poți da din pură întâmplare, în timp ce astupă altele, poate pentru totdeauna, artefacte care așteaptă în pământ venirea vreunor arheologi sau, cel mai probabil, pe cea a jefuitorilor și traficanților de artefacte antice. Ce-i drept, irakienii, în general, sunt mândri de istoria lor, iar acesta este unul dintre subiectele sigure pe care le puteai aborda în conversații cu localnicii, chiar dacă unii, mai educați, știau despre ce vorbesc, iar alții, cam ca și pe la noi, „dădeau în gropi” de mândrie prostească și needucată. Apropo de acel areal în care am acționat, acesta era „la buza” deșertului arab, provincia respectivă fiind „împănată” și cu locuri unde se mai putea cultiva una-alta, dar, de la baza din Tallil spre sud-est, începea acel deșert de culoare pământie și cu componență puternic sărăturoasă. După ce am ajuns „la fața locului”, am realizat că deșertul pe care l-am cunoscut acolo, în 2005, nu prea semăna cu imaginile pe care mi le făcusem din paginile din „O mie și una de nopți”, așa cum nici acțiunile militare la care am fost parte nu semănau și n-au semănat cu filmele de acțiune create prin vreo „fabrică de vise” a lumii. Trebuie să mărturisesc că deșertul m-a „cuprins” încă din primul moment și m-a surprins cu întinderea sa de peste orizonturi, cu fața sa aridă, mereu schimbătoare, cu rare oaze de verdeaţă. În peisajul irakian, cel puțin cât am văzut eu, aproape totul era plin de praful specific: casele, cei câțiva copaci văzuți din loc în loc, livezile de curmali de pe lângă satele cu case „pictate” tot în culoarea deșertului. Doar apele Eufratului (pe care l-am cunoscut mai des decât mi-am dorit) mai „tăiau” cu luciul apelor sale (aproape mereu murdare) din monotonia culorii atât de specifice aridității acestor întinderi deșertice. Clima acelui deșert este extrem de aridă și e caracterizată de căldură intensă, iar temperaturile din timpul zilei pot ajunge des la 50 de grade Celsius vara, în timp ce nopțile pot fi câteodată destul de reci, dar nu era o regulă. Uneori, vara, erau chiar fierbinți. Și posibil aducătoare, pe timp de zi de furtuni de nisip. Eu am „prins” două astfel de „nisipuri zburdalnice” de-ți intrau în toți porii! Precipitațiile sunt scăzute și, în unele locuri, lumea de acolo spunea că pot trece ani fără să primească nici un strop de ploaie. Eu am „prins” iarna, la ajungerea acolo, o vreme extrem de ploioasă și unde bocancii militari românești standard de deșert nu făceau nici cât o ceapă degerată în fața noroaielor incredibile pe care le-am găsit acolo. După aceea, mai târziu, am dus dorul vremii aceleia ploioase! Irakul, fiind o țară cu grave probleme economice, are lungi pene de curent, aerul condiționat este un lux pe care puțini și-l pot permite, iar nopțile incredibil de calde fac viața și mai greu de suportat.
Despre umbre prin deșertul irakian…
Una dintre problemele de securitate „masive” din acel areal în care a acționat și contingentul românesc din sudul Irakului (pentru că mai era și un altul subordonat diviziei cu comandă poloneză din centrul Irakului), era vecinătatea cu frontiera Iranului, „tăticii” musulmanilor șiiți, șiiți care erau majoritari în sudul Irakului și pe care Saddam Hussein și gașca sa i-a ucis pe capete prin anii 90 și nu numai. Problemă de vecinătate care grevează și azi asupra fragilei statalități irakiene…Iranul şi Irakul sunt doi vecini care împart, parţial, unele din cele mai mari rezerve de petrol din regiunea Golfului Persic. Aceste două țări cae deţin, împreună, circa 90 de procente din comunitatea musulmană şiită internaţională, au fost, ambii, creatori de civilizaţii străvechi şi puternice, pe care le invocă şi în prezentul nu prea promițător decât de praf de pușcă gata de explozie oricând și la orice oră. Frontiera lor comună se află când pe dune de nisip, când pe râuri îndiguite încă de peste cinci milenii, când pe munţi pietroşi locuiţi de comunităţile kurde cele „fără de țară”. Unii spun că sunt multe lucruri comune care îi leagă, dar și prea multe orgolii care îi separă. După cum se știe, începând cu anul 2003, „Uncheșul Sam”, adică SUA, are prezență constantă în acest areal, mii de „trupeți” americani fiind dislocaţi în diferite baze de pe teritoriul irakian. Cam de prin 2014, multe mii de militari iranieni, mai ales cei ce-și zic „gardienii revoluției” s-au „mutat” şi ei mai la vest de frontiera comună cu Irakul, pentru a lupta împotriva „statului islamic”. Adică în Irak, prin Siria cea făcută praf, prezenți prin proxy-urile de tip Hamas ori Hezbollah prin Liban și-n teritoriile palestiniene şi cine mai ştie pe unde. Situaţia s-a complicat destul de mult azi, iar prea mult praf de puşcă a ajuns în atmosfera de pe străzi și prin aer. Şi e mai mult decât clar că nu e nevoie decât de o scânteie pentru a aprinde mai mult decât este aprins acest Orient Mijlociu prin de surprize, încă de la „bătrânul Eden” încoace! Pentru ziua de azi, am să închei poveștile mele irakiene, dar, pentru că tot veni vorba despre interpreții absolut necesari oricărei negocieri ori doar luării de contact cu liderii localnicilor irakieni, am să vă relatez „una scurtă” cu un alt interpret, de pe la începutul misiunii mele, undeva pe la mijlocul lunii februarie 2005. Deci, se făcea că eram într-o „misiune de rutină” la evaluarea necesarului pentru un proiect de construcţie a unei conducte de apă „magistrale” din Eufrat, una vitală pentru patru sate irakiene ce țineau de un anumit trib condus, firește, de un șeic…Și am avut fixată o întâlnire cu şeicul respectiv într-un cort „tradițional” înălţat lângă o vilă cenuşie dar cu multe turnuleţe… Parcă simțeam atmosfera unor turnulețe de pe meleaguri mioritice și a unor „șeici” de pe la noi! „Aterizăm” în zona locuinței șeicului cu toate cele trei vehicule (prea) ușor blindate italiene de tip Iveco (adică „nexam” blindaj, ci doar niște prelate fâlfâind în vântul vitezei de cca. 130 km pe oră la care puteau ajunge acele vehicule), ne luăm măsurile de siguranță specifice, pentru că-n orice moment putea avea loc vreun „incident” neplăcut. În continuare, au loc „complimentele” specifice de rigoare pe care le-am adresat respectivului şeic, o lungă „polologhie” conversațională „de protocol”, condimentată cu un ceai tare și extrem de dulce, servit în niște țoiuri precum cele de rachiu de pe la noi, „complimente” fără de care nu aveai ce căuta la discuţii cu vreun lider de comunitate irakiană! Firește, discuțiile aveau loc prin intermediul lui Ali, alt interpret de italiană-arabă decât Qassim, pus la dispoziţie de șeful meu italian (că altul nu avea, iar „priceperea” acestui interpret cam lăsa prea mult de dorit), se servesc ceaiuri „la greu” (cel puțin trei era obligatoriu) şi au loc „plimbări lingvistice” în jurul cozii, adică a intereselor dezvoltării proiectului.
This picture taken on March 29, 2019 shows geese swimming in the marshes of the southern Iraqi district of Chibayish in Dhi Qar province, about 120 kilometres northwest of the southern city of Basra. Thirty years after Saddam Hussein starved them of water, Iraq’s southern marshes are blossoming once more thanks to a wave of ecotourists picnicking and paddling down their replenished river bends. / AFP / Hussein FALEH
Dar, ca un făcut, discuțiile noastre nu înregistrau niciun progres, ci dimpotrivă, trebușoara mergea din ce în ce mai prost, iar nenea șeicul era destul de vizibil agitat și nervos și nu aveam habar de ce! Eram și la prima negociere mai serioasă cu acel șeic, șef destul de mare prin zonă și de care depindeau multe zile mai „neliniștite” au ba! Cert este că nenea șeicul nu pricepea aproape deloc traducerea interpretului meu Ali, fapt pentru care îmi zice brusc într-o română destul de bunicică: „Domnule „raed” (adică maior), ză lăzăm vormalităţile deoparte! Eu am văcut vacultatea de betrol şi gaze la Ploieşti şi am vorbit româneşte gâţiva ani. Agum am uitat multe, dar gred gă ne înzelejem mai bine fără Ali…Ali, afară! Du-te cu Allah!”…Şi ne-am înţeles, numai că, până ce am terminat ce aveam de negociat, nu ştiam ce s-a întâmplat cu Ali, pe care-l conduseseră afară din cort, destul de înghiontit, nişte „înturbănaţi” mai înarmaţi ca vreun Rambo arăbesc! Dădusem deja semnele știute escortei mele și-ale subordonatului meu căpitan italian (cu care eram în echipă) de a fi gata pentru orice ca să ni-l recuperăm pe Ali. Afară, mai departe de vehiculele noastre, Ali era relativ în regulă, teafăr şi nevătămat, dar alb ca varul. E cert că nu a mai vrut să iasă în vreo misiune cu „Raed Niccolo”, adică cu mine! Și nici nu a vrut să spună de ce, cu toate rugămințile mele!…Lecţie învăţată: „Presupune întotdeauna că, oriunde te-ai afla, cineva s-ar putea să ştie româneşte!”…Vă aștept cu un comentariu la rugămintea mea de la începutul acestor rânduri despre oportunitatea uni cărți viitoare despre perioada trăită de mine pe acolo. Dacă veți dori s-o faceți, sunt sigur că veți găsi modalitatea de a-mi trimite părerea dumneavoastră. Vă mulțumesc anticipat!
Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
https://armataromaniei.ro/blog/articles/view/477
https://www.bbc.com/travel/article/20220822-the-ziggurat-of-ur-iraqs-answer-to-the-pyramids
https://www.veridica.ro/editoriale/razboiul-din-irak-la-douazeci-de-ani-dezinformarile-prin-care-a-fost-justificat-marile-greseli-si-marile-esecuri
https://topist.ro/54-lucruri-despre-irak/
