Jurnal FM 
„Moara cu povești”. De ce bat clopotele la ora 12.00?
de Nicolae Uszkai
#Postat de Carmen Vintu on martie 10, 2023
Motto: „Atletul cel mai puternic, unic al lui Christos” – Papa Calixt al III-lea, despre Iancu de Hunedoara
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară”, o „excursie” temporală prin Ardealul medieval și să ne-aducem aminte de un om important al acestor meleaguri, om pe care și-l „asumă” atât românii cât și maghiarii, dar și-l asumă, de fapt, creștinătatea prin ceea ce a făcut pentru apărarea acesteia în vremea sa.Povestea de azi va fi una mai lungă decât de obicei, dar altfel nu am cum să v-o „macin”. „Pe scurt” n-ar avea niciun sens! Cu toții știm că în fiecare zi, la ora 12.00, clopotele din bisericile catolice bat în întreaga lume. Dar mai puțină lume știe că acest lucru se întâmplă neîntrerupt de peste cinci secole şi are o legătură directă cu Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei. Practic, victoria obținută de acesta, la Belgrad, împotriva armatei turce condusă de Mahomed al II-lea în anul 1456, i-a adus recunoştinţa întregii lumi catolice. Iancu de Hunedoara, născut la 1407 și trecut la cele veșnice la 11 august 1456, la Zemun, a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea. Și, așa cum ziceam anterior și a celei maghiare… Originea etnică lui Iancu de Hunedoara a stârnit de-a lungul timpului numeroase controverse. Istoricii români au prezentat argumente pentru a-l prezenta ca descendent al unor familii de nobili valahi ardeleni, în timp ce reprezentanţi ai istoriografiei maghiare au susţinut fie că familia marelui voievod al Transilvaniei din secolul al XV-lea a avut origini maghiare fie cumano-tătare. Mulți zic și azi Ioan, ungurii i-au spus întotdeauna Janos, sârbii Ianko, nemții Johannes…Un amănunt important pe care-l uită unii este că el a mai avut un frate pe care-l chema tot Ioan… S-a afirmat, de multe ori (și se mai afirmă) despre Iancu de Hunedoara că ar fi fost maghiar la origine. Eu mă îndoiesc, deoarece istoricii au demonstrat că există mult mai multe documente istorice ce atestă orginea sa română decât cea maghiară. Apropo de locul nașterii sale există diverse speculații, cum ar fi varianta potrivit căreia el s-ar fi născut undeva în zona Severinului, dar este mult mai plauzibil că Iancu s-a născut undeva mult mai în centrul Transilvaniei, posibil chiar prin zona Hunedoarei. Cum spuneam anterior, documentele istorice atestă fără dubii originea românească a lui Iancu de Hunedoara. În 1409, când tatăl său, Voicu, a primit de la rege moșia de la Hunedoara cu cele aparținătoare acesteia sale, apare pentru prima dată în izvoare, sub numele Ioan. Peste un deceniu, în 1419, dania regală pentru Hunedoara a fost transcrisă la cererea unchiului său, ocazie cu care apare și fratele său, despre care știm că avea același nume, Ioan. Nu era un caz neobișnuit ca doi copii să poarte același nume. Dacă până prin 1440 izvoarele îl consemnează cu numele Ioan Românul (Johannes Valachus sau Johannes Olahus), după ce a intrat în centrul vieții politice, sursele îi menționează particula de nobilitate – Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad sau Johannes Hunyadi). Dacă originea românească este (sau ar trebui să fie și pentru alții) indiscutabilă, istoricii nu au ajuns încă la un numitor comun în legătură cu originea socială și geografică a lui Voicu, tatăl lui Iancu. El apare în izvoare în calitate de cavaler la curtea regală, adică pe o poziție superioară în ierarhia curtenilor. Unii istorici susțin originea lui ca fiind în Țara Românească, în timp ce alții pe cea în mediul cnezilor români înnobilați din Țara Hațegului.
Cert este că Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai mari români, care a reuşit nu doar să fie stavilă în calea celei mai puternice armate a vremii sale, cea a Imperiului Otoman, dar a şi repurtat victorii răsunătoare asupra acestora, victorii ce au rămas şi vor rămâne nu doar în istoria noastră ori a Ungariei de azi, dar chiar şi a Europe.Nu îmi place istoria contrafactuală, dar este cert că, fără implicarea deosebită a lui Iancu, Europa ar fi avut astăzi o altă „faţă”, cu mult mai multe minarete prin localitățile sale. Istoricul Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, a oferit argumente în favoarea folosirii numelui Iancu de Hunedoara: „O altă chestiune este numele de Iancu, ajuns să fie contestat de unii. Această contestare vine dintr-o enormă eroare ori dintr-o ambiţie pe care nu o comentez aici. Aşa cum ungurii îl numesc pe eroul de la Belgrad în felul lor (János), sârbii în felul lor (Janko), grecii în felul lor (Iango, Ghiango), germanii în felul lor (Johannes), şi românii au acest drept. Iar felul românilor de a-l numi pe voievodul Transilvaniei (care s-a intitulat o clipă şi voievod al Ţării Româneşti) şi guvernatorul Ungariei a fost, fără nicio îndoială, Iancu, un diminutiv de la Ioan, aşa cum fratele omonim al lui Iancu a fost chemat acasă, între ai lui, Ivaşcu (tot un diminutiv de la Ioan). Am găsit zeci de mărturii care arată că, în epocă, marele comandant se chema Iancu şi nu numai între români şi în Balcani, ci şi în spaţiile occidentale (unde numele de Iancu/ Ianco a fost uneori corupt în Bianco, Blanco, Blanc etc.). Evident, îl putem numi pe Iancu şi Ioan, dar acesta este un nume livresc în limba română a secolului al XV-lea şi este bine să-l rezervăm nepotului luptătorului de la Belgrad şi să nu creăm, astfel, confuzii”. Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei în 1441, a devenit guvernator al regatului Ungariei între anii 1446-1453, a fos, apoi, căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei în perioada 1453-1456. iancu de Hunedoara a scris file de adevărată glorie în istoria luptei antiotomane a creștinătății din arealul Europei sud-estice. Totodată, Iancu de Hunedoara a avut o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre culmile expansiunii sale, dând asalturi susținute și decisive asupra ultimului „bastion” al Imperiului Bizantin, Constantinopolul. În majoritatea vieții sale active, a militat pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o armată de tip cruciadă şi, în fapt, a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe ditamai cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad în 1456. Nu putem uita că, printre altele, Iancu a fost și a fost tatăl regelui Matia Corvin, cel mai mare rege al Ungariei. Iancu de Hunedoara s-a născut undeva în jurul anului 1407, chiar dacă mult timp s-a crezut că s-a născut în anul 1387, cel mai probabil din cauza unei interpretări greşite a unor surse mai difuze. Făcea parte din nobilimea transilvană. Tatăl său, Voicu, şi fraţii lui, Mogoş şi Radu, au fost militari în slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Pentru că s-au distins în luptele antiotomane, Sigismund i-a răsplătit în anul 1409, dăruindu-le castelul de la Hunedoara, împreună cu pământurile care ţineau de el, la un loc cu 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier. Atunci a primit familia Huniazilor şi celebrul său blazon ei nobiliar, acel corb cu aripile uşor desfăcute şi cu un inel în cioc de la care se va trage și denumirea de Corvinești…Iancu a copilărit la castelul de la Hunedoara, iar după moartea tatălui său, prin anii 1414-1419, cap de familie al Corvineștilor a rămas fratele său, Radu. Despre copilăria lui Iancu nu se știu prea multe, dar se știe că a plecat de tânăr în slujba unor nobili pentru a învăţa arta militară. Astfel, în unele izvoare scrise maghiare, este semnalată prezenţa lui Iancu în serviciul militar al familiilor nobiliare Csaky şi Csanadi, apoi în slujba despotului sârb Ştefan Lazarevici, apoi a familiei Ujlaki şi a episcopului de Zagreb. În perioada anilor 1428-1429, s-a căsătorit cu Elisabeta Szilagyi, soție cu care a avut doi fii, Ladislau, născut în anul 1431, şi Matia, născut la 24 februarie 1443, la Cluj (care a devenit cunoscutul rege maghiar). În anul 1430, Iancu a intrat în serviciile regelui Sigismund și în toamna anului 1431 l-a însoţit pe acesta în Italia, pentru a-l ajuta pe ducele Milanului, Filippo Visconti, în lupta acestuia contra Veneţiei. A fost o perioadă în care cunoştinţele sale militare şi experienţa i s-au îmbogăţit semnificativ, iar faptul că a trăit doi ani la Milano, mare centru economic italian şi european, a contribuit mult la formarea sa din toate punctele de vedere. În această perioadă, a studiat organizarea armatelor din statele italiene precum şi tacticile, tehnicile și procedurile de luptă ale acestora. La data de 25 noiembrie 1431, Iancu a ieşit din serviciul ducelui Milanului şi l-a însoţit pe regele Sigismund în Elveţia, la Basel, acolo unde a avut loc faimosul conciliu care a durat șaisprezece ani. La data de 17 ianuarie 1434, izvoarele spun că Iancu era şi el la Basel, unde erau adunate un număr mare de personalităţi politico-religioase europene ale vremii. La acest conciliu, Sigismund a reuşit să profite de trădarea reprezentanţilor husiţi şi a ajuns să fie recunoscut drept rege al Cehiei, în condițiile în care, cu două decenii în urmă, husiţii îl înlăturaseră de pe tron în urma mişcărilor populare conduse de Ian Hus.Drept urmare, Iancu de Hunedoara a participat, în anii imediat următori, la campania militară a regelui Sigismund în Cehia, campanie prin care a preluat tronul. În luptele contra răzvrătiţilor husiţi, Iancu a acumulat cunoștințe noi despre meseria armelor, tactici de luptă pe care le-a aplicat mai târziu. Istoria ne spune că, în decembrie 1437, Sigismund de Luxemburg a murit şi imediat după aceasta, Iancu s-a reîntors la Székesfehérvár, pentru încoronarea lui Albert de Austria, noul rege al Ungariei.Tot izvoarele istorice ne spun că, dacă în timpul lui Sigismund a ajuns să facă parte din anturajul militar al regelui, de-abia în vremea lui Albert de Austria a început adevărata ascensiune militară și politică a lui Iancu de Hunedoara, la foarte scurt timp după încoronarea noului rege. Reîntors mai întâi în Cehia, pentru a finaliza campania împotriva husiților, spre sfârşitul anului 1438, regele Albert de Austria l-a numit pe Iancu drept ban al Severinului, împreună cu fratele său mai mic. Intenția regelui era să pună capăt incursiunilor otomane, să întărească zona de graniţă şi să pregătească o mare ofensivă anti-otomană. Firește, pentru aceasta avea nevoie de un om de încredere, bun cunoscător al artei militare şi capabil de o misiune de asemenea amploare. După numirea sa ca ban al Severinului, Iancu, sprijinit de fratele său, s-a preocupat imediat de întărirea cetăţilor Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia, pe care le considera importante pentru campaniile defensive viitoare. În aceeași perioadă, turcii ocupau poziţii tot mai avansate la Dunăre şi ameninţau cu ocuparea Belgradului. În vara anului 1939, regele Albert organizează o primă încercare de ofensivă anti-otomană, dar lipsită de eficiența şi coordonarea necesară. Iancu participă și el la aceasta, fiind un supus credincios al regelui său, dar operația militară se dovedește a fi un eşec, armata se dezintegrează şi regele se reîntoarce, bolnav, la Strigoniu (Esztergom), în Ungaria, unde va muri în ziua de 27 octombrie. Regina Elisabeta, rămasă văduvă, aştepta un fiu, dar Ungaria fără rege şi fără un moştenitor sigur, a devenit instabilă politic în condițiile în care turcii se apropiau ameninţător. În aceste condiții, se dezvoltă un conflict pentru putere între marea şi mica nobilime maghiară, în care micii nobili cereau o regalitate puternică, capabilă să ţină piept turcilor, iar marii nobili se mulţumeau cu un rege tânăr, care să conducă numai cu numele. Pentru a conduce ei, firește…
Urmarea a fost că, la dieta de la Buda din data de 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta a cerut sprijinul nobilimii pentru conducerea interimară a regatului şi susţinerea succesiunii firești la tron. La această dietă, a luat parte şi Iancu de Hunedoara, care a încercat să convingă dieta de primejdia reală a amenințării turcești şi de necesitatea instalării imediate a unei autorități reale și eficiente, susţinând apropierea Ungariei de Polonia, vizată ca atare și de turci, şi instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav III Jagello. Pledoaria sa a fost destul de convingătoare pentru a întruni aprobarea membrilor dietei. Până și regina s-a lasă înduplecată şi a trimits o solie la curtea poloneză de la Cracovia. La data de 22 februarie 1440, în timpul tratativelor cu polonii, regina a dat naştere un fiu, cel ce va fi denumit Ladislau Postumul. Ca atare, aceasta a cerut retragerea imediată a delegaţiei maghiare de la negocierile cu polonezii, dar viața a făcut să fie prea târziu. Partida maghiară susţinută şi de Iancu a continuat tratativele de aducere a lui Vladislav pe tronul Ungariei, acesta acceptă tronul la data 6 martie şi, în ciuda încercărilor disperate ale partidei ce o sprijinea pe regină, soseşte la Buda în ziua de 21 mai şi se instalează efectiv pe tronul Ungariei. Tot viața a făcut ca ruptura politică între cele două tabere să culmineze într-un veritabil război civil. Iancu, aflat de partea regelui Vladislav, a condus armata regelui împotriva marilor nobili, pe care i-a înfrânt decisiv în bătălia de la Battaszek, la data de 10 septembrie 1440. Ca răsplată pentru serviciile aduse, Vladislav l-a numit pe Iancu drept voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei, păstrând şi titlul de ban de Severin. A preluat noua funcţie abia în primăvara lui 1441, la începutul lui martie, pentru că în iarna anului 1440, a plecat la Belgrad cu misiunea de a reorganiza apărarea cetăţii vizate de turci. La preluarea funcţiei de guvernator ardelean, principala preocupare a lui Iancu a fost de a reorganiza şi de a pregăti Transilvania în faţa pericolului turcesc, chiar dacă era un lucru destul de dificil. Marea nobilime era foarte puternică, iar păturile sociale de jos erau încă frământate de ecourile răscoalei din 1437-1438 şi de înteţirea controlului feudal prin adoptarea acelei celebre înţelegeri cunoscute sub numele de „Unio trium nationum”. Pentru a-şi întări autoritatea, Iancu a adoptat o tactică de îmbunare a marilor nobili, coroborată cu atragerea de partea sa a micilor nobili. În același timp, s-a ocupat cu organizarea şi întărirea economiei transilvane și cu instituirea unui control eficient și abil asupra ocnelor de sare, aducătoare de mari venituri. Nu a uitat oastea, pe care a organizat-o în vederea viitoarelor lupte antiotomane. În plan administrativ şi economic, Iancu a luat măsuri de creştere a economiei şi îmbunătăţire a administraţiei. Printre măsurile sale putem aminti că, la Braşov şi Sibiu, a înfiinţat monetării în anii 1441 şi 1443 și a repus în drepturi oraşul Cluj, care fusese deposedat de drepturile sale de oraș regal ca pedeapsă pentru susţinerea răsculaţilor din perioada1437-1438. În același timp, Sibiului şi Braşovului le-a întărit zidurile de apărare. A început destul de repede să se afirme militar, așa că, în septembrie 1441, intervine în teatrul de război din Serbia, unde armata sa iese victorioasă lângă Semendria, dar în luptă moare fratele lui, Ioan, cel care va fi înmormântat la Alba Iulia. Reîntors acasă, Iancu este primit cu laude, iar faima sa crește.În primăvara lui 1442 turcii întreprind o campanie împotriva Transilvaniei, având în vedere că aceștia deţineau controlul asupra Ţării Româneşti şi de aici şi-au organizat ofensiva. Circa 12.000 de turci au trecut pe la Turnu Roşu, apoi pe valea Mureşului şi s-au îndreptat către Alba Iulia. În aceste condiţii, Iancu a luat o decizie neobişnuită pentru acea vreme şi a proclamat ridicarea populaţiei la război. Așa că a trimis solii în toată Transilvania, să adune la oaste pe ţărani şi pe orăşeni deopotrivă. Măsura nu era, firește, pe placul nobilimii, care nu vedea cu ochi buni ţăranii înarmaţi. La primul asediu turcesc al Albei Iulia, oastea lui Iancu suferă o înfrângere temporară, apoi se retrage în cetate. Imediat, au sosit întăriri din toate comitatele, împreună cu trupele secuieşti şi săseşti și oastea lui Iancu a pornit pe urmele turcilor, dislocați în apropiere, iar la 18 martie are loc bătălia de la Sântimbru. Iancu a aflat că Mezid-bei, comandantul oastei turcești, ordonase trupelor sale să-l ucidă cu orice preţ pe Iancu. Pentru a „crea ceață”, îl pune în fruntea oştirii pe micul nobil Simion Kamonyai, îmbrăcat în armura sa ușor de recunoscut. La 22 martie, are loc lupta, în apropiere de Sibiu, iar turcii vor reuşi să-l ucidă pe Kamonyai, fiind convinşi că l-au ucis pe Iancu. În schimb, acesta îi învinge, iar împeună cu acel Mezid-bei mor pe câmpul de luptă cei mai mulţi oșteni turci, atacaţi din toate părţile, și doar câteva cete turceşti reuşesc să se retragă pe la Turnu Roşu, fiind urmărite mai departe de Basarab, fiul lui Dan. Pe urmele lor a venit şi Iancu cu oastea sa şi l-a instalat pe Basarab ca domn în Ţara Românească.
Victoria lui Iancu a avut ca urmare o şi mai mare reacţie din partea sultanului turc. Acesta trimite o armată de circa 80.000 de oameni, în frunte cu Sehabeddin, beilerbeiul Rumeliei. Turcii au trecut Dunărea pe la Nicopole. Basarab nu le poate rezista singur şi se retrage spre munţi, aşteptând ajutoare din Transilvania. Între timp, turcii se răspândesc prin ţară în expediţii de pradă. Atunci Iancu trece cu armata sa munţii şi, pe data de 2 septembrie 1442, îi atacă pe turci pe valea Ialomiţei. Bătălia a fost decisivă şi până la căderea nopţii, turcii sunt înfrânți, iar restul trupelor turceşti risipite prin ţară sunt nimicite una după alta. Unele surse spun că prada de război a lui Iancu a fost deosebit de mare (arme, corturi, peste 5.000 de cămile, cai, catâri şi haine scumpe etc). Adeptul ideii conform căreia atacul este cea mai bună apărare, Iancu trece Dunărea în noiembrie-decembrie, îi lovește și-i împrăştie pe turci la Vidin şi se reîntoarce victorios prin Serbia. Victoria lui Iancu de pe Ialomiţa a provocat o reacţie pozitiv în toăată Europa, iar Sehabeddin a fost demis. La apelul Papei, europenii pornesc o puternică ofensivă diplomatică pentru o campanie mai mare împotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa, iar Serbia și Ungaria sunt cele mai mari susţinătoare ale campaniei anti-otomane. În dieta din iunie 1443, Ungaria decide organizarea unei campanii în Balcani. Între timp, în Transilvania, Iancu continuă organizarea armatei, recrutează la oaste numeroşi iobagi şi strânge încă cca 10-12 mii de oșteni. În iunie 1443, în Ungaria sosesc vești despre o puternică înfrângere a turcilor în Asia Mică și momentul părea favorabil deschiderii ostilităţilor planificate. Regele Vladislav pleacă din Buda la 22 iulie însoţit de armata regală, de un detaşament de cavalerie polonă, câţiva cruciaţi şi unităţi de mercenari cehi, iar la Cuvin, pe malul Dunării, oastea sa face joncţiunea cu oastea transilvană a lui Iancu şi cu trupele sârbe ale lui Gheorghe Brancovici. Intrarea în teritoriul controlat de turci a fost întârziată şi de-abia în luna septembrie s-a trecut Dunărea. Ulterior, pe Morava se întâlnesc cu trupele lui Ishak-bei, pe care Iancu îl învinsese cu doi ani în urmă. Turcii erau destul de puţin pregătiţi să lupte iarna şi au fost obligaţi să se retragă. Cu 12.000 de călăreţi şi cu oştile sale transilvane, Iancu înaintează rapid către sud, încercând să oprească diversele corpuri de oaste otomană să se unească şi să le oprească ofensiva spre Sofia. Iancu a ocupat Nişul, unde a înfrânt şi trei detaşamente turceşti care de-abia au avut timp să fuzioneze. Furios pe situația creată, sultanul însuşi pleacă de la Adrianopol împotriva sa. În consecință, Iancu schimbă direcţia de marș către miazănoapte şi zdrobeşte forţele otomane răzleţe care-i apar în cale. Peste tot pe unde trece oastea sa, foarte mulți sârbi eliberaţi de sub turci i se alătură. În zonă intervine şi o oaste a lui Vlad Dracul, care ocupase tronul Ţării Româneşti cu sprijinul sultanului, dar care, la scurt timp, a întors armele împotriva turcilor. Trecând de Niş, Iancu se îndreaptă direct către Sofia, pe care o ocupă după ce învinge o altă armată turcească. În acest context, popoarele din Balcani încep să spere în eliberare, iar în tabăra regelui ajung tot mai mulţi bulgari, bosniaci, sârbi şi albanezi. Multe oraşe din Bulgaria se predau direct lui Iancu, în Albania şi în ţinutul minier Novo Brdo din Serbia au loc răscoale anti-otomane, iar vestitul albanez Skanderberg fuge din armata turcă pentru a se pune în fruntea luptei de eliberare din Albania. În pofida acestor evoluţii, turcii nu renunță și sultanul ordonă o puternică apărare a trecătorilor din Balcani şi aşteaptă venirea lui Iancu. Între timp, înaintarea acestuia către Adrianopol şi Constantinopol devenise tot mai grea din cauza iernii şi a reliefului montan. La trecătoarea puternic apărată de la Zlatiţa, pe 12 decembrie 1443, oastea sa trece printr-un moment dificil atunci când turcii atacă prin surprindere. Drept urmare, trecătoarea devine aproape imposibil de trecut, iar pe la 23 decembrie are loc un atac puternic condus chiar de sultan, iar Iancu este nevoit să bată în retragere. Turcii îl urmăresc în retragere, dar calculează greşit puterea şi moralul trupelor şi se avântă direct în luptă, dar Iancu îi surprinde şi îi bate. La 2 ianuarie 1444, are loc confruntarea de la Ialovăţ. Înainte de a ajunge la Niş, turcii au trimis o solie pentru a-i oferi regelui Vladislav pacea, în condiţii destul de favorabile, dar rămase fără nici un rezultat. Ulterior, la 2 februarie 1444, Vladislav I, Iancu şi oștile lor intrau în Buda. Vestea victoriilor repurtate de armatele lui Vladislav I în „campania cea lungă” s-a răspândit în tot Apusul.Turcii suferiseră o grea înfrângere, cum nu mai avusese loc niciodată de la venirea lor în Europa, fiind nevoiţi să părăsească Serbia şi vestul Bulgariei, iar acum încercau să-şi repoziţioneze oștile pentru a-şi securiza imperiul. În urma entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443, deja în luna aprilie 1444, în Dieta ungară, se hotărăşte organizarea unei noi campanii anti-otomane. În fapt, a urmat o perioadă în care Vladislav duce pe de-o parte tratative de pace cu turcii, pe de altă parte face pregătiri de război. Apusul profită de acest context şi se angajează cu promisiuni de ajutor în sprijinul campaniei, de fapt în speranţa de a acapara noi teritorii în Balcani.Adevărul este că marele ajutor militar promis de Apus s-a concretizat în câteva galere veneţiene, burgunde şi raguzane, care au plecat spre Constantinopole în vara anului 1444. Între timp, Iancu s-a pregătit de război şi a depus demersuri pe lângă celelalte două ţări române pentru un efort armat comun. În iulie, pe când Vladislav era la Seghedin în tabără, sosesc solii sultanului care îi oferă pacea în condiţii destul de avantajoase. Vladislav a hotărât să semneze pacea, în ciuda opoziţiei cardinalilor. La presiunile Apusului şi mai ales ale papei, Vladislav se răzgândeşte şi jură să continue campania împotriva „necredincioşilor”, dar ruperea tratatului de la Seghedin va fi o greşeală strategică. În august, Serbia semna o pace separată cu turcii, recăpătându-şi teritoriile şi cetăţile pierdute în ultimii ani. Mişcarea neplanificată a sârbilor slăbea mult frontul comun anti-otoman.
Armata regală s-a adunat la Oradea şi a pornit spre Orşova la final de august. Acolo se concentraseră şi restul oștilor cruciate: ostași din Ungaria, trupe ardelene conduse de Iancu (din care făceau parte și mulţi români), trupe croate şi bosniace comandate de banul Franko de Talovac. La 20 septembrie, oștile au trecut Dunărea şi au pornit spre Vidin, cea mai puternică fortăreaţă otomană din zonă, au ocupat oraşul, fără a asedia însă cetatea, în care turcii erau pregătiţi de luptă. Mai departe, la Nicopole au făcut joncțiunea cu oastea promisă de Vlad Dracul şi cu un alt corp de oaste transilvănean care traversase prin Ţara Românească. Vlad Dracul s-a întâlnit la Nicopole cu Vladislav, pe care îl sfătui să renunţe pentru că, așa cum spoun izvoarele, „turcul şi numai la vânătoare îşi ia cu sine mai mulţi ostaşi decât cei adunaţi în oastea creştină”. Sfatul lui Vlad Dracul nu a fost ascultat şi oștile aliate au ocupat, pe rând, ocupate cetăţile de la malul Dunării, ajungând la Varna la 9 noiembrie. Foarte repede, la cruciați a ajuns vestea că sultanul, despre care credeau că se afla în Asia Mică, ţinut pe loc de flota italiană şi burgundă, se îndrepta înspre Varna cu toată oastea sa. Ajutorul Apusului se dovedise ineficient și insuficient, iar planul său de a bloca Bosforul cu doar cu câteva nave fusese o utopie. În seara de 9 spre 10 noiembrie, Vladislav şi cei 15-16.000 de ostaşi se aflau în faţa Varnei, iar de partea cealaltă se afla întreaga armată a sultanului. Conform unor izvoare, numărul trupelor turcești era chiar pe la 80-120 mii de ostaşi, dar probabil că mai puţini. Situaţia fiind dificilă pentru aliați, la sfatul lui Iancu, s-au hotărât că singura soluţie viabilă era să-i atace pe turci rapid, pentru a nu-i lăsa să-şi dea seama de inferioritatea lor numerică. În dimineaţa zilei de 10 noiembrie, cele două oști s-au pregătit de bătălie. Cruciaţii au fost clar depăşiţi numeric, banderiile episcopilor de Eger şi de Oradea fiind de la început spulberate, iar episcopii ucişi. Prin elemente de tactică superioară, Iancu a reuşit să câştige câteva poziţii importante, dar regele Vladislav, un tânăr vanitos şi lipsit de experienţăi, atacă direct în centrul oştirii otomane, în pofida celor spuse de Iancu. Urmarea a fost că regele a fost ucis, un ienicer i-a tăiat capul, și l-a arătat oştii creştine. Ca efect de domino, moartea regelui a lovit ca un fulger moralul cruciațilora şi s-a instalat panica şi fuga generală. Iancu nu a mai avut ce să facă, bătălia era pierdută şi a fost nevoit să se retragă de pe câmpul de luptă. Turcii n-au mai pornit pe urmele oştii creştine. Înfrângerea de la Varna a avut un ecou la fel de puternic ca cel al victoriilor creștine din „campania cea lungă” numai că în sens invers. În timp ce sultanul vestea victoria în tot imperiul său, Apusul era descurajat. În perioada în care regele Vladislav era plecat în campania sa cruciată, în Ungaria se formase o locotenenţă regală din patru nobili, care asigura conducerea provizorie a țării. Moartea regelui în luptă a declanşat o luptă aprigă pentru putere. Reîntors în Transilvania, Iancu de Hunedoara era cel mai mult preocupat de refacerea capacităţii militare, fiind de părere că luptele interne erau foarte dăunătoare şi că principala grijă a regatului trebuia să fie pericolul de la sud. Drept urmare, mica nobilime a început să strângă rândurile în jurul său, izolând marea nobilime şi intrigile acesteia. Consiliul de conducere al Ungariei a împărţit ţara în câteva regiuni, fiecare având în frunte un „căpitan”. Astfel, Iancu devine „căpitan al ţinuturilor de la răsărit de Tisa” pe lângă funcţiile deja deţinute. Acesta trece la re-organizarea militară, calmează tulburările interne din Transilvania şi îşi asigură sprijinul ţărănimii şi orăşenimii pentru formarea oștii. Între timp, turcii apar din nou pe la hotare și, în primăvara lui 1445, apar în preajma Belgradului cu o oaste relativ mai mică. Iancu reuşeşte să nimicească corpul de oaste otomană în pofida moralului scăzut de după dura înfrângere de la Varna. Apusul era şi el preocupat de riposta turcească şi păstra flota în Strâmtori şi la Constantinopol, iar, în urma tratativelor dintre comandantul flotei, Wallerand de Wavrin, şi Iancu, se planifică un atac la Nicopole, susţinut pe apă de flota burgundă şi de pe uscat de armata lui Iancu. Vlad Dracul participă şi el cu oaste, căruţe, hrană şi cca. 40-50 de bărci. În prima jumătate a lunii august, a ajuns flota burgundă la Isaccea, precum şi sprijinul lui Vlad Dracul de circa 5-6.000 de oşteni. Iancu a întârziat cu câteva zile, astfel că trupele româneşti susţinute de flota apuseană au pornit în susul Dunării, au trecut de Silistra, au ars cetatea Turtucaia apoi au asediat cetatea Giurgiului, importantă pentru Ţara Românească. Cu toate că nu s-a atins scopul propus inițial, campania de la Dunăre a avut ca urmare consolidarea legăturilor dintre Iancu şi Ţara Românească, recucerirea Giurgiului şi încurajarea populaţiei bulgare de a scăpa din robia turcească. Atunci, circa 12.000 de bulgari au fugit de sub turci şi s-au refugiat în Ţara Românească, cu aprobarea lui Vlad Dracul. Reîntors din campania de la Dunăre, Iancu de Hunedoara a acționat pentru consolidarea situaţiei interne. În dieta Ungariei de la 1 iunie 1446, a fost recunoscut dreptul la succesiune al lui Ladislau Postumul, dar pentru că acesta era minor, se decise alegerea unui guvernator provizoriu până la împlinirea majoratului regelui. La alegerile din 5 iunie 1446, Iancu de Hunedoara, sprijinit de numeroşii nobili mici, a fost ales în unanimitate drept guvernator al Ungariei. Faima sa, averea personală (Iancu deţinea peste un milion de iugăre de pământ), gloria de care se umpluse în campaniile anti-otomane, erau argumente tari pentru care Iancu a fost ales ca guvernator. Atât în calitate de guvernator al Transilvaniei cât şi de guvernator al întregii Ungarii, Iancu de Hunedoara a luat numeroase măsuri care au favorizat dezvoltarea economică şi instaurarea ordinii şi autorităţii de stat. Guvernarea sa a ridicat nivelul taxelor şi impozitelor colectate, dar nu prin apăsarea iobăgiei, ci prin introducerea de metode mai moderne de cultivare şi exploatare, prin mărirea suprafeţelor exploatate. S-ar zice că, în general, a menajat iobăgimea, în care el vedea una dintre bazele puterii de stat şi o bună resursă de recrutare pentru oastea sa. Totodată, și-a atras de partea sa micii nobili români, cărora le-a oferit numeroase danii ca urmare a faptelor lor de vitejie. Tpt pe plan economic și administrativ, a îmbunătăţit exploatarea minelor din Hunedoara şi pe cele din nordul Transilvaniei, susținând dezvoltarea oraşelor miniere Baia Mare şi Baia Sprie. În câţiva ani, a reuşit să crească veniturile provenite din taxele puse pe exploatarea minelor de sare, iar unor oraşe de pe moşiile sale le-a dat dreptul de târg. A construit şi refăcut numeroase cetăţi şi castele, printre care şi castelul de la Timişoara, care-i poartă astăzi numele şi unde şi-a avut reşedinţa într-o perioadă. Totodată, a sporit legăturile diplomatice, militare şi economice cu celelalte două ţări române.Încă din anul 1447, Iancu a plănuit o nouă campanie anti-otomană pentru alungarea turcilor din Europa. A încercat să atragă ajutorul papei şi al curţilor europene, dar răspunsul acestora consta doar din noi şi noi promisiuni, fără rezultate concrete. Se putea baza pe sprijin din partea Ţării Româneşti, dar nu şi pe cel al Serbiei, care ducea o politică de înțelegere cu turcii. În schimb, a strâns colaborarea cu Albania lui Skanderberg și se zice că s-a fi semnat cu acesta o alianţă militară. În primăvara anului 1448, a avut loc o ofensivă uriașă a sultanului, cu o oaste de cca. 100.000 de oameni, împotriva Albaniei. Sultanul nu a reuşit săi înfrângă pe albanezi şi s-a retras în august, probabil şi din cauză că a aflat de alianţa albanezilor cu Iancu. Pentru campania din 1448, Iancu a reuşit să strângă o oaste de circa 23-24.000 de oameni, compusă din mercenari (cavalerie grea), circa 1.000 de polonezi trimişi de regele Cazimir al IV-lea, banderiile nobililor (cavalerie uşoară), 4.000 de infanterişti (de toate naţionalităţile, mai ales germani şi cehi). Avea numeroase tunuri şi căruţe de război (circa 2.000) după modelul husiţilor. Iancu urmărea să treacă prin Serbia de Sud, să cucerească Macedonia cu ajutorul lui Skanderberg și să rupă Albania de turci, apoi să înainteze către Salonic, undespera să stabilească o bază pentru flotele apusene.Înaintarea oștilor principale a început la 28 septembrie pe la vărsarea Moravei în Dunăre. Oștile Ţării Româneşti au trecut Dunărea pe la Severin, înaintând pe valea Timocului şi făcând joncţiunea cu trupele lui Iancu la Niş. De aici, oștirea reunită a pornit către sud până ajunse la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) în jurul datei de 14-15 octombrie, unde trebuiau să se întâlnească cu oastea lui Skanderberg. Lupta a început în ziua de 18 octombrie, zi care s-a terminat cu o victorie parţială a creştinilor. A doua zi, lupta a fost mult mai dură, turcii reuşind să producă pagube mari oștii lui Iancu (circa 17.000 de oameni). Atunci, Iancu a fost la un pas de moarte: a căzut de pe cal, dar a fost salvat de un cneaz hunedorean, Teodor Cnezul, pe care l-a răsplătit, mai târziu, cu moşii. La miezul nopţii, a simulat un atac cu o parte din oaste, iar cu grosul trupelor rămase s-a strecurat pe lângă turci şi s-a retras în Serbia. Trupele rămase au fost nimicite în parte, în parte au căzut prizonieri, iar printre cei căzuţi în robie s-a aflat şi cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi. Skanderberg nu a mai avut timp să ajungă la Kossovopolje şi, auzind de înfrângere, s-a întors din drum. La 24 decembrie 1448, Iancu a ajuns la Szeged (Seghedin). Puterea sa politică era destul de slăbită ca urmare a înfrângerii suferitet, iaer mulţi nobili nu mai arau de acord cu politica sa. Înfrângerea de la Kossovopolje îi obliga pe europeni să oprească acţiunile ofensive anti-otomane şi să se concentreze pe partea defensivă. Au urmat ani de tratative de pace în urma cărora s-a semnat, la 20 noiembrie 1451, un armistiţiu cu turcii pe trei ani. Urmarea? La 29 mai 1453, turcii aveau să cutremure Europa, ei cucerind Constantinopolul. În ianuarie 1453, Iancu şi-a dat demisia din funcţia de guvernator pentru a face loc restaurării puterii regale în Ungaria. Noul rege instalat pe tron l-a umplut de laude şi de posesiuni, dar pe de altă parte a încercat, împreună cu partida marilor nobili, să-l înlăture de la putere. În ultimii ani, a încercat să ţină piept turcilor şi să întărească linia Dunării. Firește, fideli politicii lor ofensive, turcii au rupt armistiţiul în 1454 şi au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Krusevac, unde i-a nimicit. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mohamed al II-lea se pregătea de mult timp să o cucerească. Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei şi a chemat oameni de peste tot să ia parte la război.
De această dată, a beneficiat şi de un sprijin mai consistent din Apus, iar asediul Belgradului a fost deosebit de puternic. Flota cruciată a câştigat bătălia pe apă, iar bătălia decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Concepţia tactică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l învingă pe sultan în ciuda raportului de forţe net defavorabil. Victoria împotriva celui care cucerise Constantinopolul a fost de mare răsunet, dar bucuria victoriei a fost umbrită de vestea morţii lui Iancu de Hunedoara. El a murit în ziua de 11 august 1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost dus ulterior şi a fost înmormântat în catedrala catolică Sf. Mihail de la Alba Iulia, alături de mormântul fratelui său Ioan. Pe piatra sa funerară stă înscris „S-a stins lumina lumii”.
Victoria lui Iancu în bătălia de la Belgrad a surprins pe toată lumea, pentru că otomanii păreau, la acea dată, o forţă de nestăvilit. Iancu de Hunedoara a salvat Europa Centrală, iar în cinstea acestei victorii, Papa Calixt al III-lea a decis, printr-o bulă papală, emisă pe 6 august 1456, ca de atunci încolo,„până la sfârşitul veacurilor” la miezul zilei, la ora 12.00 să fie trase clopotele tuturor bisericilor catolice din întreaga lume pentru a marca astfel marea victorie antiotomană.
Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Mureşanu, Camil, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, Editura Militară, 1976
- P. Dan, Un stegar al luptei antiotomane: Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1974;
Mureşanu, Camil, John Hunyadi. Defender of Christendom, Center for Romanian Studies, Iaşi/Oxford/Portland 2001
http://www.istorie-edu.ro/istoria-romanilor/03-iancu-de-hunedoara.html
https://www.iancu.com/iancu-de-hunedoara-1387-1456/
https://www.istorie-romaneasca.ro/iancu-de-hunedoara-cel-mai-mare-voievod-din-istoria-transilvaniei/
https://historia.ro/sectiune/general/romanul-iancu-de-hunedoara-legenda-o-enigma-si-575327.html
http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/iancu-de-hunedoara-bataliile-lui-iancu-de-hunedoara
https://materialedeistorie.files.wordpress.com/2019/01/Iancu-de-Hunedoara.pdf
https://istorieveche.ro/2016/09/24/ioan-de-hunedoara-sau-iancu-de-hunedoara/
https://www.agerpres.ro/social/2015/08/11/alba-iancu-de-hunedoara-comemorat-de-unguri-si-romani-la-559-de-ani-de-la-moartea-sa-19-15-08
