„Moara cu povești”. Astăzi, „măcinăm” despre mocanii săceleni  și legătura lor în Dobrogea  
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto:  „Norocul nostru ca stat, a fost că au venit mocanii în Dobrogea ca să se oprească ameninţarea de a pierde din mâini o provincie şi că mocanii au avut curajul şi încrederea în destinele Dobrogei…” –   Mihail Kogălniceanu

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să ne ducem pentru câteva clipe, cam cât durează lectura rândurilor de față, într-o „destinație” cunoscută locuitorilor din Țara Bârsei, dar mai puțin familiară publicului larg românesc, cu excepția celor direct interesați în a cunoaște diverse locuri, fapte și întâmplări de pe teritoriul românesc. Și acum mă refer la municipiul brașovean Săcele, vechiul Satulung, Șapte Sate sau multe alte denumiri folosite pentru această localitate de-a lungul istoriei. Voi mai reveni la „moara cu povești” cu istorisiri despre istoria ținuturilor săcelene, mai ales că mă „leagă” de oamenii acestui loc destule amiciții, legături de rudenie și activități comune. Plus rugămintea unui bun amic care-mi spunea: „Dar despre Săcele nu scrii nimic în Jurnal de Brașov?” Ba da, dar mai întâi voi scrie despre oamenii faini din Săcele care au fost mocanii săceleni și cum au „legat” ei ținuturile Satulungului de Dobrogea, lucru, poate, mai puțin știut de opinia publică neinteresată direct.

Din punct de vedere istoric, Săcelele s-au format din fostele comune Baciu, Turcheş, Cernatu şi Satulung, reunite în anul 1950 într-un oraş care, apoi, a fost declarat, în anul 2000, municipiu. Municipiul este aproape „legat” de Brașov, interferențele istorice fiind definitorii. Municipiul Săcele este situat în sudul Ţării Bârsei, la poalele Masivului Piatra Mare, la o altitudine medie de 663 metri. Teritoriul administrativ al localităţii se întinde pe o suprafaţă de 34.466 ha, din care aproape 90% aparţine formei montane constituită din versanţii Masivelor Ciucaș și Piatra Mare, cu altitudini care ajung până la 1954 metri (la Vârful Ciucaș). Privind către perioada medievală, în documentele acelor vremuri se poate constata că acestea amintesc, destul de des, despre cele „Şapte Sate”, iar majoritatea acestor documente subliniază că denumirea colectivă de „Șapte Sate” se referă la satele: Baciu, Turcheş, Cernatu, Satulung, Tărlungeni, Zizin, Purcăreni. În vremea domnitorului Vlad Călugărul apare pentru prima dată într-un document şi forma actuală de „Săcele”. Analizând domeniul Bran, David Prodan (istoric, academician, bibliotecar, profesor universitar și specialist în istoria Transilvaniei) enumeră, în lucrarea sa„Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea”, cele Şapte Sate, precizând: „numite cu un nume colectiv în româneşte Săcele, în latineşte se numesc Septem villae, în ungureşte Hetfalu, în nemţeşte Siebendörfer”. Gernot Nussbächer, un reputat arhivist brașovean, considera că „localităţile Baciu, Turcheş, Cernatu şi Satulung în cadrul celor Şapte Sate au constituit încă de demult o unitate aparte din cauza aşezării lor apropiate”. Tot în lucrarea menționată anterior, David Prodan preciza că, sub denumirea de „villae vallachales socotelile oraşului (Braşov) înţeleg Săcelele, adică cele Şapte Sate”. De  unde vine numele de Săcele? Originea denumirii Săcele îşi are, probabil, rădăcinile în cuvântul „sătucele”, trecut prin formele „săticele”– „sătcele”, aşa cum afirmă Nicolae Iorga. Și înclin să îi dau dreptate marelui istoric.

Localizarea geografică a satelor săcelene a determinat ca locuitorii acestor sate să se afirme, încă din perioada medievală, printr-o mobilitate deosebită, axată, în principal pe transhumanța specifică și necesară mocanilor săceleni, și prin dorinţa de a-şi încerca norocul departe de satul natal, dar şi printr-o adaptabilitate deosebită la condiții noi de viață. De aceea, se poate afirma că nu este o întâmplare că aceste sate săcelene au fost, realmente, o veritabilă „sursă de populaţie românească” pentru Dobrogea secolulului al XIX-lea. Cel puțin pentru acest secol…Departe de Țara Bârsei, în Dobrogea, mocanii săceleni au înfiinţat comunităţi prospere în care au practicat nu doar creşterea oilor, ocupație tradițională a acestora, ci au mers mai departe, dezvoltând o agricultură modernă pentru acele timpuri pe plaiurile dobrogene. Pe de altă parte, putem afirma, fără a greși nici cu o iotă că, din rândul locuitorilor satelor săcelene s-au ridicat multe generaţii de oameni cu spirit întreprinzător, „economi de oi”, după vorba vremii şi buni negustori, care, datorită spiritului lor de iniţiativă, de hărnicie şi dragoste de muncă și datorită perseverenţei şi adaptabilității la nou, au reuşit să învingă toate piedicile şi greutăţile ridicate de autorităţile de ambele părți ale munților Carpaţi, punând bazele unei dezvoltări economice durabile relativ greu de înţeles pentru acele vremuri. Vorbind despre veritabila „colonizare” a Dobrogei de către mocanii săceleni, putem afirma fără a greși că această „poveste” poate fi una dintre cele mai faine și interesante „felii” din viața și istoria îndelungată a mocanilor săceleni, comunitate cu un rol firesc  în unirea conștiinței românești de pe toți versanții carpatini, rol dat, firește, detranshmanța legată direct de ocupaţia lor ancestrală, păstoritul.

Cu mult timp înainte de revenirea Dobrogei la România, ardelenii au descoperit această zonă dintre Dunăre şi mare, unde puteau să-şi vorbească limba strămoşească şi să se închine la icoane, deşi locul era stăpânit de otomani. Aici, primii „descălecători” păstori ardeleni au găsit păşuni întinse şi bogate pentru turmele lor de oi şi locuri prielnice pentru a-şi întemeia o gospodărie. Alături de românii trăitori în Dobrogea, de turci, tătari, găgăuzi, lipoveni, greci, armeni şi nemți etc, în Dobrogea au venit şi români ardeleni, cu precădere din zona în care, din vremuri imemoriale, oieritul a fost ocupaţia principală, cu deosebire din salba de „sate de pe linia Braşov-Făgăraş-Sibiu-Orăştie”, cum spunea istoricul Dumitru Şandru, în anul 1946. Încă din secolul al XV-lea românii din unele zone din sudul Transilvaniei (Mărginimea Sibiului, Bran, Şcheii Braşovului, Săcele) au practicat păstoritul transhumant, caracterizat prin creşterea unui număr mare de oi, boi şi cai pe care le ţineau vara pe păşunile montane din Carpaţi şi iarna coborau cu ele în Bărăgan şi Dobrogea, în luncile şi bălţile Dunării. Documentele îi atestă târziu în scris, undeva pe la la începutul secolului al XIX-lea, dar istoria orală îi menționează ca venind mai mulți de prin secolul al XVIII-lea. Aceştia provin din toate părţile Ardealului, dar mai ales din zona Braşov-Făgăraş-Sibiu-Orăştie.

Sunt cunoscuţi în Dobrogea sub numele generic de mocani, deşi doar cei din Ţara Bârsei şi din Sibiu sunt mocani cu adevărat. Cifrele care fac referire la aceștia sunt, generic vorbind, nesigure. Totuşi, putem vorbi de multe mii de mocani. În anul1856, de exemplu, sunt menționați în Dobrogea, ca stabiliți permanent circa 3.000. Ulterior, într-un raport al Prefecturii Constanţa către Ministerul de Interne românesc din 17 decembrie 1879 se solicita aprobarea vânzării unor locuri de casă crescătorilor de vite şi agricultorilor ardeleni care doreau să se stabilească în zona Constanţei. Cea mai mare parte a mocanilor, în principal cel săceleni, s-au stabilit în Dobrogea după punerea în vigoare a legii privind administrarea Dobrogei din 1882. În 1905, în Dobrogea trăiau circa 25.000 de ardeleni, dintre care mulți erau, firește, mocani săceleni. Procesul a continuat și după acești ani. Este de la sine înțeles că, în bagajele lor lor, românii ardeleni aduc cărţi bisericeşti, iar în inimi, sentimentul de români, reuşind să deştepte patriotismul în oamenii Dobrogei. Oameni serioşi, dintr-o bucată, s-au integrat şi apoi s-au impus destul de uşor în societatea dobrogeană atât de amestecată etnic. Mai mult, rolul lor în dezvoltarea economică, socială, culturală şi naţională a Dobrogei este de netăgăduit.

În Dobrogea, aceşti români ardeleni erau și sunt cunoscuţi cu termenul generic de mocani, dar ei între ei se numesc cu porecle diferite, după locul de origine din Transilvania, al lor sau al părinţilor. Spre exemplu, cei de prin părţile Braşovului, din Ţara Bârsei, sunt bârsani, ori săceleni, brăneni, moroeni sau, cu un nume mai peiorativ, cică, trocari, adică români din Șcheii Brașovului. Românii originari din valea Oltului, din ținuturile Făgăraşului, sunt făgărăşeni sau olteni, iar cei din zona Sibiului sunt numiți ţuţuieni sau mărgineni. Moţilor li se zicea mai mult dogari şi botari. Mocanii adevăraţi sunt numai bârsanii, săcelenii şi mărginenii, înţelegându-se prin aceasta nu numai locul de origine, ci şi ocupaţia: oieritul. Este destul de dificil de spus, cu exactitate, când au ajuns pentru prima dată mocanii săceleni în Dobrogea, existând dovezi indirecte despre prezența acestora din perioada medievală, dar dovezi scrise există, cu certitudine, de la mijlocul secolului al XIX-lea. Mulți mocani săceleni mergeau în transhumanță în Dobrogea doar pentru iernat, dar mulți dintre aceștia s-au stabilit acolo. Ion Ionescu de la Brad, „părintele” științei agricole românești scria, la anul 1850, că: „Primăvara, cei mai mulţi părăsesc ţara. Cei ce rămân arendează păşuni pentru vară. Aceştia sunt săcelenii, săliştenii, poenarii care trăiesc în Dobrogea de multă vreme”. Este o certitudine, chiar dacă aceasta este dată de dovezi indirecte, că prezența și trăirea acestora în Dobrogea este din timpuri mult mai vechi, cu mult înainte de mențiunea lui Ion Ionescu de la Brad. După datina strămoșească, păstorii transilvăneni, printre care şi mocanii săceleni, coborau în fiecare an din munţi până la vadurile Dunării, de unde treceau cu turmele pe câmpiile Dobrogei. Aşa cum spunea etnograful și geograful George Vâlsan, „mocanul a tras drumuri noi prin împărăţia ierburilor, a deschis vaduri, a săpat fântâni, a ridicat târle şi odăi, descoperind valoarea unor pământuri nepreţuite şi părăsite, a întemeiat apoi sate şi prin prăsila lui sănătoasă a colonizat un întreg colţ de ţară, mai temeinică şi mai frumoasă decât orice colonizare oficială”.

Din primele decenii ale secolului al XIX-lea, condicile din punctele de carantină de la Brăila, Olteniţa, Piua Pietrei, Măcin, Vadul Oilor încep să consemneze numele unor păstori săceleni. Punctele de carantină erau puncte de oprire a turmelor unde oile erau numărate şi verificate de anumite boli şi apoi îmbarcate pe caiace şi poduri plutitoare. Referitor la aceste condici, primele informaţii înscrise în acestea apar la anul 1830, când sunt consemnaţi la trecerea din Brăila: Vlad Pârlea din Cernatu, Radu Ţiţei din Satulung, Zaharia Pârvu din Satulung, fiecare cu câte aproximativ 2500 de oi. În anul 1832, sunt pomenite, apoi, numele lui Zaharia şi Manea Pârvu, Bucur Şeitan, Bucur Găitan, Ion Spânu, apoi, în 1833, sunt amintiți Ion Roşculeţ, Oprea Târcă, Ion Vineş, Ion Giuglea, Staicu Şeitan, Cosma Bercaru, Drăgan Peteu, toți mocani săceleni. Nu putem trece cu vederea faptul că toţi aceşti mocani aveau turme numeroase, cuprinse, ca număr, între 2000-6000 de oi, aveau sute de cai, capre şi asini, lor adăugându-li-se ciobanii „aferenți” turmelor, pentru turmele mari numărul lor depăşind cifra de cincisprezece ciobani. Transhumanța la acele vremuri de mijloc de secol al XIX-lea, era reglementată într-o manieră „modernă”. Adică, pentru reglementarea mișcării turmelor către Dobrogea, între Imperiul austriac şi Înalta Poartă Otomană s-a semnat, la 7 februarie 1855, o convenţie care prevedea obligativitatea ca ciobanii să se legitimeze pentru a dovedi că sunt, realmente, cetăţeni ai imperiului şi de a plăti o taxă, în funcţie de perioada de „rezidență” în zonă, hotărâtă între şase luni sau un an. Prevederile aceste convenții au durat  până în anul 1865, atunci când guvernatorul otoman al Dobrogei, Raşid Paşa, le-a impus tuturor mocanilor săceleni, dar și altor păstori ardeleni, să aleagă între a deveni supuşi otomani sau de a părăsi teritoriul Imperiului Otoman. Ca urmare a vehemenței guvernatorului turc, o parte însemnată dintre aceștia se refugiază în județele din sudul Basarabiei, unde rămân până pe la la anul1881, atunci când Dobrogea revine oficial statului român, iar acele județe basarabene sunt „însușite” cu japca de către „Maica Rusie”. După anul 1881, mulţi păstori și mocani săceleni se întorc în Dobrogea la sfatul dat de însuși prim-ministrului român de atunci, Mihail Kogălniceanu.

De netăgăduit este faptul că mocanii săceleni nu au adus cu ei în Dobrogea numai turmele de oi, hărnicia și „dragul de muncă”, dar au adus şi graiul românesc din ținuturile bârsene, datinile, obiceiurile şi cântecele lor care s-au regăsit mult timp în satele dunărene şi dobrogene. Apoi, prin munca lor, se poate spune că au ajutat intens la transformarea Dobrogei, dintr-o regiune relativ pustie şi sărăcăcioasă, într-o zonă roditoare şi îmbogățită cu sate româneşti înfloritoare. Înainte ca Dobrogea să revină la România, mocanii săceleni au devenit o comunitate cu o importanţă socio-economică considerabilă în această regiune, fapt pentru care Imperiul austriac deschide (și pentru apărarea intereselor lor, firește) consulatul austriac de la Galaţi şi vice-consulatele de la Hârşova şi Rusciuc, adică la cele două vaduri de trecere mai importante de la Dunăre.Tot la Hârşova, conform documentelor vremii, se găsea şi „Stărostia Mocanilor”, o organizaţie foarte importantă din moment ce, la 1851, această organizaţie face legătura între mocanii săceleni şi consulatul şi vice-consulatele austriece, pentru a apăra interesele oierilor în conflictul lor cu autorităţile turceşti. Neînţelegerile porniseră de la instituirea unei taxe noi pentru toţi mocanii stabiliţi în Dobrogea, ceea ce dovedeşte faptul că la acea dată, 1851, numărul acestora era considerabil, din moment ce turcii au luat în calcul veniturile ce rezultau din acea taxă. Și turcii nu erau fraieri să nu profite de o oportunitate financiară evidentă!

Primele aşezări mocăneşti certe și documentate „scriptic” în Dobrogea le aflăm pe la anul 1856 în satul Varoş (astăzi un cartier al Hârşovei), când Nicolae Ţârcă, un mare „econom de oi” din Satulung, se stabileşte acolo. Acesta este cel care îi îndeamnă să i se alăture, în 1857, şi pe alţi proprietari de oi şi cai săceleni, printre care și numiții: Zaharia Blebea, Constantin Oancea, Nicolae Popa, Cosma Bercaru, Ioan Verzea şi Oprea Ţifrea, toţi aceştia venind la Varoş împreună cu familiile lor. Astfel, în numai zece ani, populaţia acelui sat a crescut de la 22 de familii la peste 100.și fiecare familie avea destui membri, pentru că aveau copii mulți. Mocanii săceleni au adus cu ei în Dobrogea, în satul despre care aminteam anterior, spiritul lor gospodăresc şi de buni economi, astfel încât au fost construite aici case frumoase şi solide, cu camere mari şi luminoase, după modelul celor de acasă, din Satulung și împrejurimi, au fost zidite o şcoală şi o biserică ortodoxă, la care a fost numit preot săceleanul Nicolae Verzea. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, centrul mocanilor din Dobrogea devine Medgidia. De aici, din Medgidia, aşezările mocăneşti s-au extins în jur, ca razele solare: Groapa Ciobanului, Casimcea, Rahman, Coium, Punar, Coceamac, Sarai, Topolog, Caramurat, Mangalia, Taşpunar ş.a. De exemplu, documentele confirmă că, în Caramurat, primul mocan săcelean care s-a aşezat a fost Oprea, pe la 1875. Lui i-au urmat, între anii 1877-1880 numiții: Vasile Popa, Nicolae Hâlnu, Moş Blebea (cel care a fost și primul primar român al comunei), Neagu Gheorghe, Ioan Moroianu, Nicolae Fleşeru, Radu Ceauş, Petcu Sassu, Ioan Teşileanu, Dragomir Roşu ş.a. Tuturor acestora, comunitatea din Caramurat le-a păstrat o caldă amintire, aşa cum reiese şi din monografia localităţii, scrisă în 1935 de Alexandru Stoian, tot urmaş de mocan săcelean, în care sunt relatate amănunte despre întemeierea Caramuratului şi „descălecătorii mocani”. Prima împroprietărire a coloniștilor transilvăneni (implicit și săceleni) a fost făcută de statul român, în anii 1884-1885, din terenurile aflate în proprietatea sa și din cele expropriate de la tătari. Mocanii au intrat atunci în posesia multor pământuri, unii chiar mai mult decât puteau să lucreze sau să-l dețină. Este menționat exemplul lui Moș Ion Blebea, un mocan săcelean care a luat în proprietate nu mai puțin de 1500 de hectare, pe care le-a pierdut în favoarea lui Ieremia Popa, pentru că n-a putut să plătească taxele către stat. Pentru mocanii săceleni și alți „coloniști” transilvăneni, au mai urmat alte trei împroprietăriri succesive, în urma cărora moșiile mari au fost diminuate cu 1700 ha, dar tot au mai rămas pe raza comunei respective, opt moșii mai mici, printre care cele ale mocanilor: Gheorghe P. Sassu (124 ha), Octavian Moroianu (141 ha), Radu Tocitu (190 ha), Costache Șeitan (100 ha). Între cele două războaie, localitatea Caramurat se numea Ferdinand I şi devenise un sat modern, a cărui dezvoltare se datora lui Vasile P. Sassu, născut în anul1878 în Satulung, fiul „înţeleptului şi harnicului” Petcu Sassu. Vasile P. Sassu a fost deputat PNL, Ministru al Industriilor şi Comerţului, Ministru al Agriculturii şi este considerat întemeietorul satului-model Ferdinand I, motiv pentru care şi-a dobândit un loc de frunte în rândul marilor dobrogeni. Satul model se afla, practic, la un kilometru de Caramurat, cuprindea 72 ha, din care o parte era destinată experienţelor novatoare în agricultură, avea uzină electrică, castel de apă şi apeduct, canton zootehnic, canton silvic şi canton agronomic, scopul înfiinţării lui fiind declarat educativ, demonstrativ, de ajutorare, într-un cuvânt de civilizare a zonei.

Mocanii săceleni au mai întemeiat multe asemenea aşezări trainice, din nord până în sud, la Mangalia, unde, de exemplu, numiții Aldea Gheorghe şi Aldea Nae au durat case frumoase şi gospodării model. Unii au trecut dincolo de hotarul din sud, iar alţii, ca Ioan Ghia, Nicolae Blebea, ajungând până în Bazargic. Între anii 1882-1883, mocanii au construit în Caramurat o biserică ortodoxă, un local pentru primărie, au ridicat prima şcoală cu predare în limba română din Dobrogea şi au construit case mari şi luminoase care contrastau cu căsuţele tătărăști joase și mici ale tătarilor din zonă. Cel dintâi primar în Caramurat a fost Ioniţă Blebea, urmat de Nicolae Moroianu, Petcu Sassu, Bucur Teşileanu, Vasile Popa, Ştefan Blebea, mulţi alţi mocani fiind membri ai consiliului comunal. La jumătatea secolului al XX-lea, urmele mocanilor săceleni erau încă pregnante în localitățile întemeiate de aceștia, paralel cu vechile așezări autohtone, de-a lungul Dunării, începând de la Măcin, până la Medgidia și Cernavodă și apoi, de-a lungul căii ferate, până la Constanța. Ion I. Ghelase apreciază că sate curat mocănești săcelene, întemeiate de mocanii săceleni, erau numai cele din județul Tulcea, până în dreptul Hârșovei: Casimcea, Topolog, Aigăr Ahmet, Urluia, Căceamac, Băltăgești, Sarai, Caramurat Tașpunar. Existau și sate „de amestecătură” ca Ortachioi, Balabancea, Mircea Vodă, în care mocanii săceleni trăiau împreună cu bulgarii sau tătarii. Stau mărturie pentru toate aceste „descălecări mocăneşti” în Dobrogea şi „Memoriile lui Ion V. Moţoi” publicate în revista „Viaţa Săceleană” din anul 1931. Ion V. Moţoi, mocan săcelean destoinic a trăit între anii 1848 – 1916 şi, împreună cu fratele său, Voicu, a fost unul dintre primii „descălecători” oficiali în Dobrogea românească, mărturiile sale, făcute în 1915, nefiind cu nimic mai lipsite de inedit şi suspans decât cele ale unui pionier în expansiunile americane de secol nouăsprezece. Plecarea fraţilor Moţoi din Basarabia, unde îşi păşteau oile, în Dobrogea, s-a făcut, după cum ziceam anterior, împreună cu alți mocani, la îndemnul lui Mihail Kogălniceanu. Acesta îi îndemnase să colonizeze Dobrogea, încurajându-i: „Cât e Dobrogea de mare, e a voastră. Alegeţi!… Veţi înflori locurile voi, mocanii”.

       Primii ani ai mocanilor în noul ţinut au fost foarte dificili. Aceștia trebuiau să se adapteze şi ei şi oile la condiţiile de viețuire permanentă destul de dificile ale climei, multe animale n-au rezistat şi s-au îmbolnăvit sau au murit, izolarea şi depărtarea de casă îi îndemnau să se întoarcă la condiţiile mai bune dinainte de stabilirea permanentă. Tot Mihail Kogălniceanu a fost cel care i-a convins să se adapteze şi să treacă la agricultură ca ocupaţie de bază: „Nu fiţi copii, măi fraţilor; puneţi mâna pe plug. Sunteţi voinici, sănătoşi, harnici; araţi, semănaţi şi culegeţi! Nu vă descurajaţi aşa repede, că viaţa-i făcută din încercări. Acela e om care înfruntă nevoile. Nu părăsiţi locurile, că vi le vor lua alţii şi veţi regreta”. De exemplu, acești fraţi Moţoi pomeniți anterior veniseră în Dobrogea cu zece mii de oi, cu herghelia şi cireada şi se aşezaseră la o jumătate de kilometru de satul tătăresc Chiorcişme. Ulterior, au mai venit şi alţi mocani săceleni care s-au aşezat în diferite zone ale Dobrogei: Petcu Sassu la Caramurat, Ion Tomoşoiu la Ercheşek, Neculai şi Alexe Roşculeţ la Terizighiol, frații Nistori la Râmnic şi Casimcea şi mulţi alţii. Pentru fraţii Moţoi, de exemplu, au urmat ani îmbelşugaţi, alternând cu ani de secetă. Ocupaţia de bază a devenit, ușor-ușor, agricultura, cultivau împreună peste 2000 de hectare, închiriau din bălţile Dunării terenuri pentru păşune sau porneau cu turmele în locurile unde era iarba mai bună. Nu mai aveau aşa multe oi deoarece folosul de la ele era redus şi nici ciobani destoinici nu se mai găseau uşor. Câmpia pustie pe care o găsiseră la venire s-a schimbat la faţă şi datorită muncii şi hărniciei acestor săceleni de nădejde.

În anul1915, satele întemeiate de mocanii săceleni în Dobrogea, Chiorcişme şi Saragea, deveniseră localităţi cu care se mândrea întreg judeţul Constanţa. Mai toate casele erau acoperite cu tablă, aveau ferestre mari, grajduri bine aranjate, pătule bine construite şi grădini de legume şi pomi fructiferi. Au fost printre primele sate care şi-au făcut şcoală şi biserică, în care s-a construit temeinic și cu cap, astfel încât casele erau arătoase, erau aliniate, cu plantaţii împrejur, cu acareturi aferente, cu drumuri lungi şi drepte, cu oameni harnici şi chivernisiți. Gheorghe Median este un alt exemplu de mocan săcelean care a făcut din succesul său pe tărâmul dobrogean o pildă de urmat pentru alţi consăteni de-ai săi. Plecat la numai doisprezece ani din Săcele, reuşeşte ca, prin hărnicie şi pricepere, să strângă până la vârsta de 31 de ani o turmă impresionantă de peste 2500 de oi, iar ulterior, să-şi investească averea în cumpărarea a peste 300 de hectare de pământ la Pecineaga, în Dobrogea, şi a încă cinci hectare la Albeşti, un sat vecin. Aici, Gheorghe Median îşi va pune în practică un vis mai vechi și anume înfiinţarea unei ferme agricole model. El va utiliza tehnica agricolă modernă în acea vreme, la utilaje, maşini agricole (tractoare, pluguri, semănători, batoze, cositoare), atelaje, dar se îngrijeşte şi de modalităţile de valorificare a produselor. Construcţiile destinate adăpostirii animalelor, magaziile pentru cereale, căşăria se construiesc din piatră, sunt acoperite cu ţiglă, iar suprafeţe întinse sunt plantate cu viţă de vie, cu piersici, caişi sau salcâmi pentru exploataţia apicolă destul de mare pe care o dezvoltă. Astfel, în mijlocul unei zone mai puțin dezvoltate cum era Dobrogea la acea vreme, acest Gheorghe Median a reuşit să pună bazele unei ferme moderne, apreciată şi cunoscută de toţi, bazată pe metode moderne şi productive. Excelenţi oameni de afaceri, românii ardeleni coordonează aproape întregul comerţ rural dobrogean şi o parte bună din cel urban. Având un pronunţat spirit negustoresc, buni întreprinzători, aveau în multe dintre comunele şi oraşele dobrogene nu doar simple prăvălii, ci adevărate case de desfacere, fiind lideri pe piaţa comerţului cu cereale. Această realitate se vede şi în faptul că românii ardeleni se impun şi la nivelul conducerii comerţului în Dobrogea. De exemplu, în 1893, din cei 8 membri ai Camerei de Comerţ ai judeţului Constanţa, 5 erau veniţi din Transilvania. Pe negustorii transilvani, Ion Ionescu de la Brad îi înregistra cu o bogată activitate în Dobrogea la 1850. Îi aminteşte, printre alţii, pe Enachi Boambă, pe Dumitru Gheorghe Ciurdu – făcea comerţ dinainte de 1877 la Silistra, fiind atestat documentar din 1851 şi pe Radu Jălea. Târgul de la Medgidia era renumit în acest sens. Acesta era sprijinit de administraţie şi de mari moşieri, între care şi ardelenii Aurel Oancea şi Costică Golea.

Acestea sunt doar câteva scurte poveşti de succes ale unor oameni harnici, porniţi din Săcele, care au contribuit decisiv la dezvoltarea şi progresul unei zone care, până în 1878, se distingea doar prin pustietate şi sărăcie. Asemenea lor, alţi numeroşi săceleni și alți români ardeleni, împrăștiați în întreaga Dobroge, au făcut acelaşi lucru, punându-şi amprenta, pas cu pas, pe destinul acestui areal. O dovadă evidentă a faptului că mocanii săceleni erau în fruntea comerţului şi agriculturii în Vechiul Regat este şi un tabel datat la 1903, cuprinzând pe mocanii săceleni din judeţele Brăila şi Constanţa, cu ocupaţiile lor specifice: „Astfel, la Camera de Comerţ din Brăila s-au perindat: Preşedinte Ion Ghe. Sassu, membri Băncotescu, Ion Păltănea, Radu Şeitan. Comercianţi: Vasile Gologan, Oancea, Nic. Fătu, N. Ghe. Şeitan. Agricultori arendaşi: I. N. Băncilă şi I.I. Popeea, I. Căciula şi M. Tigoiu. În judeţul Constanţa: proprietari agricultori: Ghe. Sassu (Caramurat), Petcu Sassu, Radu Tocitu, Costache Popeea, Octavian Şeitan. Manufacturişti: Vineş, R. Albuleţ, I. Bobeş, Carabet V. Ion, I. D. Găitan, Jalea R. Stroe, N. I. Perşoiu, I. D. Şeitan, Tomoşoiu, Trandaburu, Tigoiu, Butu, Panţu. Comerţ de lemne de construcţii: Fraţii Găetan, Sassu, Jinga şi Steriu. Proprietar comuna Dorobanţu-Aldea Nistor. În judeţele Ilfov şi Ialomiţa-proprietari agricultori: Anton Enescu, Ilie Moroianu, Gologan, Săceleanu, Iancu Ghelase, Pană, Domnişoru, Roşculeţ şi mulţi alţii”. Un alt exemplu, anterior „colonizării” provinciei, este relevat de condica „economilor de oi” care se aflau în Dobrogea, pe atunci sub stăpânirea otomană, în 9 octombrie 1845, conform Cancelariei Consulatului Austro-Ungariei de la Galaţi, număra, de exemplu, 32 de mocani săceleni. Este evident că existau mocani stabiliţi în Dobrogea încă dinaintea trecerii provinciei în componența României şi că mocanii săceleni erau „economi de oi” înstăriţi, cu turme consistente, unii dintre ei având chiar mii de oi şi sute de cai sau vite mari. Majoritatea lor erau oameni tineri, între 20 şi 40 de ani, cu putere de muncă şi dorinţă de agonisire, plecaţi din satele săcelene să-şi facă un rost în îndepărtata şi- de ce nu?- promiţătoarea Dobroge.

Ca un fapt divers, e bine să menționez, în acest context, că influenţa ardeleană asupra şcolii din Turtucaia, de exemplu, a fost atât de puternică încât „Abecedarul turco-român” publicat la anul 1874 de către C. Petrescu, „institutorele şcoalei române din Silistra“, este plin de ardelenisme (gen:să lucre, direapta etc) şi latinisme venite clar pe filieră ardeleană (eminimente, ginte, amore, opusculul, altraminte), după cum ne povesteşte Nicolae Cartojan în lucrarea „Un document privitor la istoria culturii româneşti în Dobrogea înainte de anexare“. În aceaşi lucrare, institutorul D. Niţescu îşi aminteşte de un „Nică, cârciumar în sat, în Cochirleni, venit aici din Transilvania, care îi îndemna pe localnici să ridice o şcoală. Acest om era aproape bătrân şi, deşi neînsurat şi fără nicio rudă în sat, era printre cei dintâi stăruind din răsputeri pentru înfiinţarea şcolii. Adeseori îl auzeai zicând: «No, că nu-i bine făr de işcoală! Musai trebue s-o faceţi. E păcat să vă rămâie ficiorii proşti. Pe la noi, numai işcoala ne face să ţinem piept ungurilor»“. Rolul mocanilor săceleni, ca și al altor ardeleni strămutați acolo, în dezvoltarea economică, socială şi culturală a aşezărilor din Dobrogea a fost unul pregnant. Urmele lor în Dobrogea au rămas până astăzi în memoria locuitorilor, pe cruci în cimitire, în înscrisuri, în edificii, în nume de străzi. Acum aproape un deceniu, în anul 2013, Muzeul de Etnografie Braşov a demarat un proiect de cercetare a fenomenului de emigrare a unor mocani săceleni în Dobrogea, proiect concretizat printr-o primă expoziţie dedicată familiilor Median, Oancea şi Bobeş, care au pus la dispoziţia muzeului informaţii şi fotografii din arhivele personale. Este posibil să mai fi fost și alte manifestări muzeale similare, dar despre care eu nu am știre.

Vă mulțumesc pentru răbdare, iar despre alte lucruri faine (sau nu) de măcinat voi mai zice câte ceva aici, la „Moara cu povești” într-o întâlnire viitoare. Când? Fix peste o săptămână! Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte dăți: e o urare din Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Horia Bârsan, „Săcele 1366 – 2016, Monografia unui oraş din Ţara Bârsei. Interferenţe culturale, pitoresc şi convieţuire paşnică” , Editura „Suflet Transilvan”, Brașov, 2016

Nicolae Iorga, „Braşovul şi românii”, Bucureşti, 1905

David Prodan, „Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea”, vol. II, Bucureşti, 1967-1968

Salvan, Florin, Costea Florea, „Civilizaţie şi continuitate în Ţara Bârsei”, Braşov, 1999

Vâlsan, George, „Mocanii în Dobrogea la 1845”, în Viața Săceleană, nr. 9-10, 1930

https://techirghiol.com/romanii-ardeleni-din-dobrogea

https://newsbv.ro/2013/11/29/urmele-mocanilor-saceleni-in-dobrogea/

https://adevarul.ro/locale/constanta/povestea-mocanilor-dobrogeni-ardelenii-fugit-austro-ungari-liberi-stapanirea-turca-li-s-a-spus-ia-atata-pamant-lucreze-1_594be19f5ab6550cb866d043/index.html

https://istoriacumari.wordpress.com/2018/07/26/sacele-de-la-sanctuarele-dacice-la-mocanii-saceleni-partea-a-ii-a/

https://www.saceleanul.ro/pe-urmele-mocanilor-saceleni-in-dobrogea/

https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/invitati/mocanii-care-au-devenit-mari-proprietari-crescatori-de-animale-comercianti-industriasi-dezvoltand-dobrogea-657842.html

https://cazacioc.blogspot.com/2015/01/mocanii-au-colonizat-dobrogea.html

https://www.scribd.com/doc/136931256/Mocanii-saceleni-transhumanta

https://www.dacoromania-alba.ro/nr67/dobrogea.htm

https://www.infoest.ro/stiri/atitudini/mocanii-in-campia-Brailei-partea-I.htm

https://www.voci.ro/ungurenii-moroienii-tutuienii-mocanii-si-barsanii/

https://www.saceleanul.ro/pe-urmele-mocanilor-saceleni-in-dobrogea/

https://m.facebook.com/etnobrasov/photos/a.206491189473002/2887396408049120/?type=3&eid=ARAY2v1aK9wIQ8U6tbOgh1bBukctawojq_GGWaE6MrZ5P-AB9ICINvGeljIjxXskWa7OrHKVcd8vf608

https://politeia.org.ro/magazin-istoric/cum-sunt-romanii-altfel-mocanii-veriga-lipsa-2/12473/

https://revistapeuce.icemtl.ro/wp-content/uploads/Arhiva-Peuce-Serie-veche/02-Peuce-SV-II-1971/26-Ghelase.pdf