Mircea Mancaș, estetician și critic literar român

Mircea Mancaș (n. 2 martie 1905, Iași – d. 2 iulie 1995, București) a fost un estetician și critic literar român. Provenea dintr-o familie cu rădăcini intelectuale, fiind fiul juristului Ion Mancaș și al Anei (n. Gavrilescu), institutoare.

A urmat școala primară și Liceul „Costache Negruzzi” din Iași, continuându-și studiile la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, unde a obținut licența în 1929. A devenit asistent universitar la aceeași facultate, avansând la pozițiile de șef de lucrări și conferențiar. În 1940, și-a susținut doctoratul cu teza Condiționarea psihologică a artei.

Sursa foto: AI

Din 1946, a fost profesor de estetică la Conservatorul Dramatic din Iași, care în 1949 a devenit Institutul de Artă. În perioada 1951-1955, a predat la Institutul de Artă Teatrală din Cluj, iar din 1955 până la pensionarea sa în 1971, a fost profesor la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

A debutat în presă cu o cronică despre scriitorul norvegian Johan Bojer și a colaborat cu publicații precum Gândul nostru, Gândul vremii, Adevărul literar, Însemnări ieșene, Jurnalul literar, Revista de filosofie, Gazeta literară, Contemporanul, Convorbiri literare și Teatrul.

În 1933, și-a făcut debutul editorial cu volumul Gânditori și aspecte. Printre lucrările sale importante se numără Studii și cercetări de estetică (1942), Opinii estetice și literare (1945) și Orientări în cultura contemporană (1976). De asemenea, s-a remarcat prin studiile sale despre teatrul românesc, publicând volume precum Aristizza Romanescu (1957) și Trecut și prezent în teatrul românesc (1979). A contribuit, de asemenea, la tratatul colectiv Istoria teatrului din România (1964).

Mircea Mancaș a fost preocupat de psihologia artei, încadrându-se în direcția unor esteticieni interbelici precum Eugeniu Speranția. În Opinii estetice și literare (1945), susținea că analiza psihologică a fenomenului estetic este esențială, opunându-se esteticii fenomenologice, pe care o considera prea abstractă. A aplicat această perspectivă asupra unor opere literare, interpretând, de exemplu, Adela de G. Ibrăileanu ca o reprezentare a unui „decor psihic” și evidențiind „psihologia rezistenței” în proza lui John Steinbeck.

În Orientări în cultura contemporană (1976), a analizat noile tendințe în estetică, sociologie și filosofie, propunând o viziune integrativă asupra artei și teatrului.

A tradus, singur sau în colaborare, lucrări literare, printre care Nebunul familiei de Margaret Kennedy (1946) și Cucerirea Velikosumskului de Leonid Leonov (1947).

Lucrări publicate

• Gânditori și aspecte, Iași, 1933
• Mentalitatea primitivă în arta primitivă, București, 1936
• Curente din filosofia franceză: spiritualismul, neocriticismul și neospiritualismul indeterminist, București, 1938
• Psihologia urâtului în artă, București, 1938
• Condiționarea psihologică a artei, București, 1940
• Contribuții la psihologia fenomenului estetic, București, 1941
• Studii și cercetări de estetică, Iași, 1942
• Opinii estetice și literare, București, 1945
• Aristizza Romanescu, București, 1957
• Orientări în cultura contemporană, Iași, 1976
• Trecut și prezent în teatrul românesc, București, 1979.

Operele sale au fost analizate de critici literari precum Titu Popescu (Transilvania, 1976), E. Stere (Cronica, 1976), Ecaterina Țarălungă (România literară, 1976), N. Barbu (Convorbiri literare, 1979) și C. Cubleşan (Transilvania, 1979).