Mihail Andricu, compozitor și muzicolog român

Mihail Andricu (n. 22 decembrie 1894, București – d. 4 februarie 1974, București) a fost un compozitor și muzicolog român de renume, membru corespondent al Academiei Române. A fost una dintre personalitățile marcante ale muzicii simfonice și de cameră din România, fiind apreciat pentru abordările sale inovative și pentru integrarea elementelor folclorice în lucrările sale. A compus zece simfonii, baletele „Taină” și „Luceafărul”, precum și o vastă operă de muzică de cameră și instrumentală. În 1948, a fost ales membru corespondent al Academiei Române și a fost distins cu titlul de „Maestru emerit al artei” și cu Premiul de Stat.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Andricu#/media/Fișier:M_Andricu.png

Totuși, în urma unei măsuri din 21 noiembrie 1959, orice mențiune publică referitoare la persoana sau opera sa a fost interzisă, întrucât a fost victima unei acuzații fabricate de Securitate, care l-a acuzat de relații interzise cu diplomați străini.

Mihail Andricu a studiat la Conservatorul din București (1906-1913), cu profesori renumiți precum D.G. Kiriac (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct, compoziție), și Robert Klenck (vioară). După absolvire, a continuat studiile la Facultatea de Drept din București, obținând licența în 1919. În perioada 1913-1914, a studiat la Paris cu Gabriel Fauré și Vincent d’Indy.

A debutat ca pianist în 1918, la Ateneul Român, în cadrul unui recital de sonate, și a continuat o activitate intensă ca acompaniator și muzician de cameră până în 1950. Din 1923, a început să publice lucrări muzicologice și critici muzicale în diverse reviste și publicații. A fost profesor la Conservatorul din București, predând muzică de cameră între 1926 și 1948, și compoziție între 1948 și 1959.

Andricu a fost, de asemenea, un activist cultural important, implicându-se în viața muzicală a țării ca membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din R.P. Română (1946-1956), vicepreședinte al acesteia între 1946 și 1956, și membru al Societății Franceze de Muzicologie din Paris.

Mihail Andricu a fost decorat cu mai multe premii și titluri pe parcursul carierei sale:

• Premiul II de Compoziție George Enescu (1923)
• Premiul I de Compoziție George Enescu (1924)
• Premiul Robert Cremer (1931)
• Premiul Anhauch (1932)
• Marele Premiu Național (1947)
• Ordinul Muncii, clasa a II-a (1948)
• Titlul de „Maestru Emerit al Artei” (1951)
• Premiul de Stat (1954)
• Premiul de Compoziție al Academiei Române (1949)
• Ordinul Meritul Cultural, clasa I (1969)

Toate aceste distincții i-au fost însă retrase în 1959, într-o perioadă marcată de persecuțiile regimului comunist.

Andricu a avut o operă vastă, dominată de lucrări simfonice și de cameră, dar și de balete, muzică vocal-simfonică și instrumentală. Printre lucrările sale de referință se numără:

• Simfonii: Andricu a scris zece simfonii, dintre care multe au fost bine primite și au avut premiere importante. Printre acestea se numără Simfonia nr. 1 în Sol major (1943), Simfonia nr. 5 în mi minor (1955) și Simfonia nr. 7 în fa diez minor (1958).
• Balete: „Taină” (1936) și „Luceafărul” (1951), ambele fiind lucrări emblematice, în care a integrat teme și motive folclorice, pe lângă elemente de modernism muzical.
• Muzică de cameră: Andricu a scris numeroase lucrări pentru ansambluri de cameră, printre care cvartete de coarde, cvintete și suite.
• Muzică vocal-simfonică: Cantate, coruri și lucrări pentru solisti și orchestră, care reflectă legătura sa cu tradițiile muzicale românești și cu folclorul.
• Muzică concertantă: A compus lucrări pentru pian și orchestră, precum și pentru violoncel și orchestră.

În ciuda opresiunii regimului comunist, Andricu a continuat să creeze până la sfârșitul vieții, lăsând o moștenire muzicală ce rămâne relevantă și astăzi.

Pe lângă activitatea sa compozitorică, Andricu a fost și un important teoretician al muzicii, scriind despre influențele folclorului asupra muzicii clasice românești și despre evoluția stilurilor muzicale din perioada interbelică și postbelică.