Mihai Pop, folclorist, antropolog cultural și etnolog

Mihai Pop s-a născut la 18 noiembrie 1907 în satul Glod, județul Maramureș, într-o familie veche de nemeși maramureșeni. Tatăl său a fost preot greco-catolic. A urmat cursurile Gimnaziului Piarist din Sighet, devenit după 1920 Liceul „Dragoș Vodă”, pe care l-a absolvit în anul 1925. Între anii 1925 și 1929 a studiat la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, unde și-a luat licența în litere cu o lucrare coordonată de Ovid Densusianu. A continuat apoi studiile de specializare în slavistică în perioada 1929–1934, în centre universitare importante din Praga, Cracovia, Bonn și Varșovia, unde i-a avut ca profesori pe M. Murko, P. Bogatyrev, I. Horak, M. Tille și R. Jakobson – personalități de marcă în domeniile folcloristicii, etnografiei și lingvisticii.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/music-book-music-sheet-musical-notes-6168179/

În perioada 1928–1929 a fost profesor suplinitor la Liceul „Spiru Haret” din București. Din 1929 a devenit colaborator al Arhivei de Folklor a Societății Compozitorilor Români, inițiată de Constantin Brăiloiu. Între 1929 și 1936 a făcut parte din echipele de cercetare ale școlii sociologice conduse de Dimitrie Gusti, participând la campaniile din Drăguș, Runcu, Cornova, Dâmbovnic și alte localități. Între 1936 și 1939 a ocupat funcția de asistent la catedra de Istoria literaturii române și folclor, coordonată de Dumitru Caracostea.

În anul 1939 a condus, împreună cu Anton Golopenția, cercetarea sociologică desfășurată în zona Dâmbovnic, județul Argeș, ale cărei rezultate au fost publicate în revista „Sociologie românească”. Din echipa de cercetare făceau parte și sociologul Miron Constantinescu, etnograful N. M. Dunăre și folcloristul Ovidiu Bârlea. În anul 1942 a obținut titlul de doctor în filologie la Universitatea din Bratislava, cu teza intitulată „Cuvinte compuse de origine veche slavă bisericească în vechea limbă scrisă”, elaborată sub îndrumarea lui M. Weingart și susținută în fața lui I. Stanislav.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, între 1941 și 1944, a fost atașat cultural la Ambasada României din Bratislava. După război, în 1948, a fost îndepărtat din învățământ. În 1949, împreună cu Harry Brauner, a participat la organizarea Institutului de Folclor din București. Între 1949 și 1954 a coordonat activitatea științifică a instituției, devenind ulterior director adjunct (1954–1965), apoi director (1965–1974) al Institutului de Etnografie și Folclor, cunoscut o perioadă sub denumirea de Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice.

În anul 1957 a revenit în învățământul superior, fiind numit conferențiar, iar din 1963 profesor de folclor la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București, unde a predat folclor literar românesc. Între 1968 și 1972 a fost șeful catedrei de literatură română veche și folclor. A ieșit la pensie în anul 1975, dar a rămas profesor consultant la catedra de Etnologie și Folclor.

A fost activ și pe plan internațional, ocupând funcția de președinte al Societății Internaționale de Etnologie și Folclor în 1971 și fiind membru al mai multor organizații științifice din Franța, SUA și alte țări. A fost profesor invitat la universități prestigioase precum cele din Marburg, Berkeley, Ann Arbor și Paris.

Pentru activitatea sa științifică, Mihai Pop a fost distins cu numeroase premii și decorații, printre care Medalia pentru Merite în Relațiile Româno-Cehoslovace, Ordinul Muncii clasa a III-a în 1957, Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a în 1968, Premiul Herder în 1967 și Premiul Fundației Ethnos în 1995.

Printre lucrările sale importante se numără volumele: „Îndreptar pentru culegerea folclorului” (1967), „Obiceiuri tradiționale românești” (1976, reeditat în 1999), „Folclor literar românesc” (în colaborare cu Pavel Ruxăndoiu, publicat în mai multe ediții), „Zona etnografică Lăpuș” (1984, cu Georgeta Stoica) și „Folclor românesc” (ediție îngrijită de Nicolae Constantinescu și Al. Dobre, 1998, în două volume).