„Oameni care au fost”. Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, ziarist şi gânditor…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „A sărbători pe Eminescu, aceasta cuprinde datoria de a trăi o viaţă ca a lui: viaţa unui om care nu s-a vândut nimănui, care nu s-a folosit nici de munca, nici de sprijinul altuia, care s-a oferit jertfă întreagă pentru poporul său. Aceasta înseamnă acceptarea, fără un cuvânt de protestare, a muceniciei absolute.- Nicolae Iorga

Stimați amici, ca de obicei, joia, la Jurnal FM și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim una-alta despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, vă voi prezenta, pe scurt, câteva date biografice despre cel care a fost „luceafărul poeziei românești”. Consider că, având în vedere existența, în fiecare an, a „Zilei Culturii Naționale” instituite pentru ziua de 15 ianuarie, odată cu celebrarea nașterii poetului nostru național Mihai Eminescu, e bine să ne aducem aminte de câteva repere din viața acestuia, chiar dacă credem că sunt prea cunoscute în mediul public pentru a le mai aminti încă o dată! Nu cred că o nouă repetare a câtorva dintre datele sale biografice poate face vreun rău, fapt pentru care eu zic că merită să ne reamintim că, la data de în 15 ianuarie1850, s-a născut poetul nostru naţional, prozatorul, dramaturgul, ziaristul şi marele gânditor Mihai Eminescu. Mihai (Eminovici) Eminescu s-a născut la Botoşani, chiar dacă unele surse mai spun că s-ar fi născut la Ipoteşti (și a trecut la cele veșnice la15 iunie 1889, șla Bucureşti) și a fost un mare jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române la data de 28 octombrie 1948. Mihai Eminescu  a fost și este considerat de criticii literari ca fiind poetul naţional al României, supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească. Totodată, merită amintit faptul că Mihai Eminescu s-a implicat eficient în activităţile Societăţii literare „Junimea” şi a fost redactor-şef al ziarului „Timpul”, oficios al Partidului Conservator din acele timpuri ale vieții sale active. Foarte mulți critici literari sunt de acord că Mihai Eminescu este primul care a făcut din limba română un adevărat „obiect de artă”, în condiţiile în care poezia românească, trebuie să recunoaștem, se afla abia pe la începuturile sale și își căuta drumul în literatură. Fiind un erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (trebuie amintit că Eminescu a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie precum și de alte discipline), el a avut un real succes în cariera sa de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în ziarele „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”. Întreaga sa activitate de jurnalist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Ardeal şi din Bucovina. Boala şi moartea prematură a lui Mihai Eminescu (bolnav de manie depresivă, conform diagnosticelor din epocă şi a mărturiilor celor apropiaţi lui, a decedat la vârsta de numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci începea să ajungă la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni un poet de talie mondială, în accepțiunea deplină a acestei noțiuni. După cum reiese din majoritatea surselor, putem spune că asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate. Știm foarte bine că, în perioada regimului comunist, imaginea lui Mihai Eminescu, care era oricum un simbol naţional, prin excelență, a fost intens folosită în scopul propagandei naţionaliste de sorginte comunistă, el fiind portretizat exclusiv ca un poet desăvârşit, în timp ce scrierile sale filosofice şi politice (înainte adoptate şi folosite în propria ideologie de către dreapta naţionalistă) au fost marginalizate pentru conţinutul lor critic şi chiar, pe alocuri, radical. Merită amintit și faptul că publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept „cel mai bun manual de jurnalism naţional”. În acest context, voi menționa și faptul că, în ultimii ani, Academia Română a început publicarea unei ediţii facsimilate a operelor complete ale acestuia (23 volume), pentru a facilita o mai bună cunoaştere şi studiere a operei lui Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, ziarist şi gânditor…

Până și „începuturile” sale în această lume au născut controverse. Cu privire la data şi locul naşterii sale există mai multe date contradictorii vehiculate prin spațiul public. În mod eronat, încpă mai sunt oameni care cred și afirmă că Mihai Eminescu s-a născut la Ipotești, în județul Botoșani. El s-a născut, de fapt, în orașul Botoșani pe data de 15 ianuarie 1850. Confuzia vine de la faptul că la Ipotești a copilărit și s-a crezut, implicit, că s-ar fi născut acolo. Mihai Eminescu a fost botezat la cinci-șase zile după naștere la Biserica Uspenia din Botoșani, acolo unde încă se păstrează cristelnița în care a fost el creștinat. Se mai spune că adolescentul Eminescu şi-ar fi notat propria dată a naşterii în registrele „Junimii” ca fiind 20 decembrie 1849, iar în arhivele gimnaziului de la Cernăuţi pe care-l urmase era trecută data sa de naștere ca fiind 14 decembrie 1849. Data oficială de naştere a poetului (cea de 15 ianuarie 1850) a fost menționată de Titu Maiorescu în lucrarea sa „Eminescu şi poeziile lui”. Maiorescu a preluat mai multe cercetări efectuate de N. D. Giurescu, care, în urma studierii mai multor surse, printre care şi un catastif cu note despre botezuri din arhiva Bisericii Domneşti din Botoşani, preciza că Mihail Eminovici ar fi fost botezat de preotul Dimitrie, cel care avea obiceiul de a trece într-un catastif numele tuturor celor creștinați de el. În respectivul catastif era scris: „Născut la 15 Ghenarie 1850, din părinți: Gheorghe Eminovici, proprietar și soția sa Ralu, născută Vasile Jurașcu, care primi botezul în 21 Ghenarie; s-a numit Mihail, având naș pe Dumnealui Stolnicul Vasile Iurașcu”. Din toate aceste documente, rezultă că Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 ianuarie 1850, fapt confirmat şi de sora mai mare a acestuia, Aglae Drogli. Actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850 este singurul document autentic cu privire la data naşterii poetului, pe care l-au semnat alături de preotul Stamate, econom la biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Botoşani, stolnicul Vasile Iuraşcu, bunicul din partea mamei, care i-a fost naş, şi cei doi părinţi ai săi. Ca origini genealogice, Mihai era fiul unei familii de locuitori ai comunei Ipoteşti din judeţul Botoşani. Părinţii săi, Gheorghe Eminovici şi Raluca Juraşcu, au avut împreună unsprezece copii, dintre care Mihai a fost cel de-al şaptelea. Cu excepţia lui Matei (n. 1856), care a fost ofiţer şi a trăit până la vârsta de 73 de ani, toţi ceilalți frați au avut un destin dramatic. Chiar și Matei a fost cel care a pus în circulaţie o altă dată a naşterii lui Mihai, susţinând că a văzut pe o Psaltire a lui Gheorghe Eminovici însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai”. Trebuie săus, în acest context că, din cel puţin două motive, informaţia este discutabilă: nimeni altcineva nu a mai văzut acea Psaltire şi, după cum au dovedit cu claritate unele documente de arhivă, pe data de 21 decembrie, Gheorghe Eminovici se afla departe de casă, tocmai la Iaşi, unde întocmea o procură unui avocat, în vederea legalizării, la care a fost martor ulterior în ziua de 23 decembrie. Este greu de crezut că, de-abia născut de-o zi fiul său, el ar fi plecat departe de casă! Tatăl lui Mihai, căminarul Gheorghe Eminovici, era descendent al unei familii de ardeleni strămutaţi în Moldova, iar mama sa, Raluca Juraşcu se trăgea dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boiereşti, tatăl său fiind stolnic în satul Joldeşti. Bunicul poetului, Vasile Eminovici, a fost cântăreţ în strană în satul Călineştii lui Cuparencu, care se află în comuna Şerbăuţi. Între anii 1850 şi 1858, Mihai şi-a petrecut copilăria și la Botoşani, dar mai ales la Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi. Copilul avea o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, mai târziu evocând această stare în poeziile sale atât de cunoscute „Fiind băiet păduri cutreieram” sau „O, rămâi”. Între anii 1858 şi 1866, Mihai a urmat cu intermitenţe şcoala primară greco-orientală din Cernăuţi, apoi gimnaziul atât la Cernăuţi cât şi la Botoşani. A absolvit clasa a IV-a fiind clasificat al cincilea dintr-un număr de 82 de elevi, după care a urmat două clase de gimnaziu. A părăsit şcoala în anul 1863, revenind ca „privatist” în anul 1865 şi a plecat din nou în anul 1866. Mihai a fost copist în administraţia judeţului Botoşani pentru o scurtă perioadă, după care s-a întors la Cernăuţi pentru a-şi trece examenele restante la școala de acolo. La Botoşani, Mihai avea grijă şi de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul pe care-l avusese dascăl și la Cernăuți. Mihai a fost angajat la diverse instituţii din Botoşani, pe la tribunal, dar şi la primărie şi a „pribegit” prin țară cu trupa de actori Tardini-Vlădicescu. Mihai Eminescu a debutat în anul1866 cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, poezie care a apărut în broşura scoasă la moartea dascălului său, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. Sub numele de Mihai Eminescu, şi nu sub cel de Mihai Eminovici, i-a apărut în acelaşi an la 25 februarie/9 martie (stil nou) poezia „De-aş avea” în revista „Familia” din Pesta, a lui Iosif Vulcan.

Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, ziarist şi gânditor…

Orădeanul Iosif Vulcan a fost cel care i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet, şi de alţi membri ai familiei sale. În anul 1867, Mihai a fost sufleur şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti, iar în anul următor a colindat din luna mai până în toamna aceluiași an împreună cu trupa lui Matei Pascaly prin Ardeal şi Banat (prin Braşov, Blaj, Sibiu, Oraviţa, Timişoara, Arad etc). În toamna anului 1868, Mihai s-a angajat sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, colindând cu trupa lui Mihai Pascaly prin toată Moldova şi prin Bucovina. Ulterior, în toamna anului următor, Mihai Eminescu a fost sprijinit și trimis de tatăl său la Universitatea din Viena unde s-a înscris ca student la filosofie şi a făcut parte din Societatea literar-socială „România” precum și din Societatea literar-ştiinţifică „România jună”. Întrucât nu a putut atesta cu documente la el susţinerea bacalaureatului, s-a înscris ca „student extraordinar” în anul 1869. La Universitatea din Viena, Mihai Eminescu a frecventat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie, precum și de medicină legală. Aici, la Viena, Mihai l-a cunoscut pe Ioan Slavici, cu care a rămas într-o relație deosebită, şi a activat în cadrul societăţii româneşti „România Jună”. În anul1872, Mihai a revenit în ţară şi s-a stabilit la Iaşi, acolo unde a frecventat şedinţele „Junimii”. În toamna aceluiaşi an, 1872, Mihai a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor. În anul 1873, el a frecventat cursuri de filosofie, filosofia ştiinţei, istorie antică, istoria religiilor, geografie şi etnografie la Universitatea din Berlin.

Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, ziarist şi gânditor…

Poetul s-a întors la Iaşi în anul următor, 1874, unde a fost numit director al Bibliotecii Centrale, precum și revizor şcolar pentru „districtele Iaşi şi Vaslui”. În anul 1876, Eminescu a fost „redactor-administrator” la „Curierul de Iaşi”, iar în anul 1877, s-a stabilit la Bucureşti. Aici, în capitala României, a activat aproape şapte ani ca redactor la ziarul „Timpul”, organ de presă în paginile căruia a publicat peste trei sute de articole. Activitatea literară o începuse, cum aminteam anterior, în anul 1866, atunci când, la 12 ianuarie, murea dascălul sau Aron Pumnul, iar, în aceeaşi zi, a scris prima sa poezie „La moartea lui Aron Pumnul” pe care o „publică” în broşura scoasă cu ocazia nefericitului eveniment, semnând „M. Eminoviciu, privatist”. Dar, cu adevărat, și-a făcut debutul la 25 februarie, atunci când a publicat în revista „Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan poezia „De-aş avea”, urmând ca, în acelaşi an, să mai publice, în aceeași revistă, alte cinci poezii. La această revistă, Iosif Vulcan i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, nume folosit de atunci încolo de toată lumea. Din anul 1870, el începe să publice în „Convorbiri Literare”.  Merită să ne aducem aminte de faptul că, la data de 15 august 1871, Mihai Eminescu se număra printre organizatorii unei măreţe serbări şi a unui „Congres studenţesc” la Putna, organizate cu ocazia comemorării a 400 de ani de la ctitoria mănăstirii de aici. Sosind în Iaşi, este numit, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, director al Bibliotecii Centrale şi profesor de limbă germană la Institutul Academic (în anul1874). Anul următor activează ca revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi, funcţie pe care o îndeplineşte cu aplecare și drag, fiind perceput ca fiind foarte sârguincios. În această calitate, Mihai Eminescu a inspectat o mulţime de şcoli asupra cărora a întocmit rapoarte detaliate și bine structurate. Aceasta este operioada din viața sa în care se împrieteneşte cu marele povestiror Ion Creangă, cel pe care îl determină să scrie şi-l ajută să fie primit la Societatea „Junimea”. După o perioadă în care lucrează ca redactor la „Curierul de Iaşi”, Mihai Eminescu pleacă la Bucureşti,  unde a fost angajat ca redactor, apoi ca redactor-şef, la publicaţia conservatoare „Timpul” (în perioada 1877 – 1883), loc unde a lucrat alături de „amicii” Ioan Slavici şi Ioan Luca Caragiale. La „Timpul”, Mihai Eminescu a desfăşurat o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează, din păcate, sănătatea, așa cum notează majoritatea „criticilor” săi.

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Trebuie să menționăm, spre corectă amintire, că opera sa a fost variată, bogată, diversă, cuprinzând: idila, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina, dintre care amintesc doar: Venere şi Madonă (1870), Mortua est (1872), Povestea codrului (1878), O, rămâi, Freamăt de codru, Revedere (1879), Scrisorile I-IV (1981), toate publicate în „Convorbiri literare”, Luceafărul (1883), publicat în „Almanahul Societăţii Academice România Jună”, Somnoroase păsărele (1883-1884), Sara pe deal (1885), La steaua (1886), publicată în „România Liberă”. Pe lângă toate poeziile sale excepţionale, Mihai Eminescu a scris şi proză: „Făt- Frumos din Lacrimă”, „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, precum şi încercări de teatru: „Amor pierdut – viaţă pierdută”, „Decebal”, „Gruie Sânger” etc sau diverse articole pe teme politice sau sociologice publicate în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul”, „România Liberă”. Garabet Ibrăileanu spunea despre Eminescu că: „este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului romậnesc şi cel dintậi romận în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală.” Prin grija lui Titu Maiorescu, lui Eminescu i s-a publicat un volum de poezii care include o mare parte din poeziile publicate în paginile revistei „Convorbiri literare”. Fragmente din romanul „Geniu pustiu” au rămas în manuscris, a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher) şi a avut şi câteva încercări dramatice (Mureşanu, Mira, Decebal, Bogdan Dragoş). Opera lui Eminescu a fost tradusă până azi în numeroase limbi şi a apărut în ţări de pe toate continentele. Mihai Eminescu afirma în scrierile sale, cu putere, autohtonia românilor, subliniind faptul că nu există nici o deosebire etnică sau lingvistică între românii din toate provinciile istorice româneşti, considerând că legile trebuie alcătuite ţinându-se cont de „trebuinţele poporului astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora”. Totodată, Mihai Eminescu a criticat aspru amestecul străinilor, care au pătruns în „pătura suprapusă”, în problemele naţionale şi proasta organizare la nivel central şi local care nu reprezintă interesele poporului, „consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse”.Tare social-politice care, din păcate, au continuat să supraviețuiască până astăzi!

Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, ziarist şi gânditor…

Istoria ne spune că, în vara anului 1883, Mihai Eminescu s-a îmbolnăvit foarte grav și a fost internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la Viena. Perioada cuprinsă între anii 1883 şi 1889 a fost una în care boala şi revenirile sunt din ce în ce mai dese, fiind, totodată, o perioadă în care activitatea sa literară a fost foarte slabă. Pe 24 septembrie1883, a fost angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, activitate pe care a practicat-o şi în 1886, după ce a petrecut o perioadă în Rusia la o cură de recuperare. Din anul 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, susţinută şi de Mihail Kogălniceanu, Camera Deputaţilor a votat o pensie viageră în valoare de 250 de lei pentru Mihai Eminescu. La data de 23 noiembrie 1888, legea a trecut şi de Senat, intrând în vigoare abia în aprilie 1889. Pe 15 iunie 1989, poetul a fost lovit în cap cu o piatră aruncată de un pacient al spitalului doctorului Şuţu, unde era internat şi poetul, iar în jurul orei 3.00, a trecut în veșnicie. Este înmormântat în data de 17 iunie la cimitirul Bellu din Bucureşti. Firește, au existat și mai există destule speculații apropo de conspirații care au dus la decesul poetului, cel care ar fi deranjat clasa politică prin textele sale jurnalistice partinice. Nu voi da curs diverselor speculații, le puteți găsi la câteva simple căutări pe „vajnicele nemărginiri” ale internetului.

Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, ziarist şi gânditor…

Multe decenii mai târziu, marele critic literar George Călinescu nota despre moartea lui Eminescu:  „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Totodată, marele artist al slovelor Tudor Arghezi spunea și scria, la un moment dat: „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă…Nu poate să ajungă vorba pậnă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.”

Se știe de către toată lumea că „îngerul blond” al lui Eminescu a fost Veronica Micle, o femeie frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. Cei doi s-au cunoscut la Viena, în anul1872, la vârsta de 22 de ani, pe când Mihai era student la filosofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Atunci, fără a ţine cont de piedicile morale și sociale, cei doi au început timid, în Viena, o relaţie de amor ce avea să fie „condimentată”, în următorii 17 ani, de multă pasiune,de intrigi, despărţiri, împăcări, plecări şi re-împăcări. În perioada cuprinsă între1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Mihai Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle. În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele moralei sociale a vremii dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă în spațiul public şi să pună într-o lumină nepotrivită casa Micle. Se spune chiar că, nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu trei decenii mai în vârstă al Veronicăi, a primit diverse scrisori ori bilete în care diverși anonimi „de bine” îi prezentau ori îi relatau „escapadele” nevestei sale.

Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, ziarist şi gânditor…

De fapt, așa cum spun toate sursele vremii, căsnicia Veronicăi cu Ştefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a „reuși” în viaţă, atunci când fiica sa avea numai 14 ani. Ștefan Micle era director la o şcoală de elită din Iaşi, acolo unde ea învăţa și aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, veronica fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o „moaşă cu atestat universitar”, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui Ștefan Micle! În anul 1879, toate acestea aveau să se termine, odată cu moartea profesorului Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea, de fapt, să se transforme într-o iubire chinuitoare, din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Veronica Micle nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină o pensie de urmaş, iar Mihai a trebuit să se mute la Bucureşti. În toamna anului 1879, Veronica Micle şi Mihai Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880, vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei dintre ei. Dar problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit, în societate, au zădărnicit planul celor doi îndrăgostiţi, iar până în toamna anului 1881, relaţiile dintre ei se vor răci, pas cu pas, relația lor fiind „biciuită” și de câteva „aventuri” ale Veronicăi. Cred că merită să inserăm aici o scrisoare a lui Mihai către Veronica, în care acesta spunea:

 „Draga mea Veronică,

Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple. Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.(…)Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin.

Scrie cu degetele pe cari le sărut”.

Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, ziarist şi gânditor…

„Flacăra iubirii” dintre cei doi s-a reaprins în anul 1882, atunci când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5. Zadarnic a încercat Veronica să-l convingă să se căsătorească, pentru că opoziţia prietenilor lui Mihai, dar şi depresia acestuia, care deja îl stăpânea din ce în ce mai puternic pe Eminescu, au stopat orice acțiune în acest sens. O altă scrisoare a lui Mihai spunea:

„Draga mea Veronicuţă,

Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos.Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici”.

Din sursele vremii mai reiese și faptul că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care, de multe ori, relaţia celor doi a fost des întreruptă. El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile ori „aventurile” Veronicăi și de aceea se despărţeau atât de des. În anul1883, a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi a fost prin Italia, revenind în Iaşi abia peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente intense şi recuperare, iar în anul 1887, Mihai a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica Micle, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. Adevărul este că a reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888, când era destul de târziu. Ulterior, după cum aminteam, în dimineaţa zilei de 15 iunie 1989, poetul se stingea în sanatoriul doctorului Şuţu.

Mihai Eminescu – poet, prozator, dramaturg, ziarist şi gânditor…

Veronica Micle nu l-a putut uita, iar la data de 4 august 1889, și-ar fi luat viaţa. Veronica a murit la Mănăstirea Văratec, acolo unde se retrăsese după decesul lui Mihai. Trecerea sa spre altă lume s-a petrecut la 50 de zile după moartea lui  Mihai Eminescu.

Pentru astăzi, am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

-Eugen Simion (coord.), „Dicţionarul general al literaturii române. – Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2004 – vol. 1: A-B, p.463-465.

-Predescu, Lucian. „Enciclopedia României. Cugetarea.” – Bucureşti: Editura Saeculum I.O., 1999

-Sasu, Aurel. „Dicţionarul biografic al literaturii române.” – Piteşti: Paralela 45, 2006 – vol. 1

-Dorina N. Rusu, „Membrii Academiei Române, 1866-1999”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

-Stan, Stoica, „Dicţionarul biografic de istorie a României”, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

-Cubleşan Constantin, „Antologia basmului cult românesc”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002,

-Nicolae I. Nicolae, „Eminescu, azi antologie comentată”, Editura Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996

– Ion Scurtu, „Portretele lui Eminescu din Calendarul Minervei”, V, Ed. Institutului de Arte Grafice şi Editură Minerva, 1904

http://www.istorie-pe-scurt.ro/copilaria-si-adolescenta-lui-mihai-eminescu/

http://www.eminescuipotesti.ro/casadocumente.htm