Mihai Elin, poet și traducător român

Mihai Elin (pseudonimul lui Mihai Egli; n. 25 februarie 1941, Brașov – d. 31 ianuarie 2010) a fost un poet și traducător român. Fiul Floricăi (născută Vasilcoi) și al lui Ioan Egli, muncitori, tatăl său provenea dintr-o familie de țărani din Maramureș și era de origine germană, fiind deportat în URSS între 1944 și 1947. Mihai Elin a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1954-1959), iar între 1959-1964 a studiat limba și literatura franceză la Universitatea din București.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Elin#/media/Fișier:Mihai_Elin.jpg

A debutat în 1960 cu poeme în revista Luceafărul. În 1968, a publicat primul său volum de poezii, Treaz între două cadrane. De-a lungul carierei sale, Elin a lucrat intermitent în presă (ca redactor la Scânteia Tineretului între 1970-1971 și la Tribuna României în 1989), însă mult timp și-a asigurat traiul ca profesor de limbi străine și traducător din limbile franceză, italiană, engleză și spaniolă. În anii ’90, a devenit director al Editurii Agni. A colaborat la mai multe reviste literare, printre care Luceafărul, unde a publicat traduceri din Dylan Thomas, T.S. Eliot și alți poeți contemporani francezi și americani.

Elin nu a fost un poet prolific, dar a fost apreciat pentru seriozitatea și patosul liricii sale, fiind asociat cu o „școală” a poeților ca Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț, Mircea Ciobanu și George Alboiu. Criticile asupra operei sale subliniază faptul că Elin era un poet sever cu sine, având o exigență mare față de propria poezie. De asemenea, era văzut ca un romantic întârziat, dar și ca un antiromantic, opunând visului și fanteziei luciditatea și trezia. Lirica sa a fost adesea caracterizată printr-o intensă implicare a eului poetic, cu un limbaj economic și auster, ce transmite o profunzime și o autenticitate aparte.

Elin a abordat în poeziile sale teme existențialiste, filosofice și ontice, în special legate de trecerea timpului și conștiința absurdului. Poemele sale explorează, de asemenea, o formă de revoltă împotriva cruzimii și absurdului lumii, dar și o posibilă emancipare etică. Criticii au remarcat prezența elementelor expresioniste în opera sa, evidențiind dramă și tragismul existențial al poeziei sale.

Opera

• Treaz între două cadrane, București, 1968
• Vremea călătoriilor, București, 1989

Traduceri

• 1971: René Huyghe, Puterea imaginii, București
• 1972: Denise Aime-Azam, Patima lui Gericault, București
• 1976: Auguste Villiers de l’Isle-Adam, Viitoarea Evă, București
• 1977: Edmond About, Omul cu urechea ruptă, Cluj-Napoca
• 1995: Richard Canal, Atac la I.A. Etoile, București
• 1995: Paola Giovetti, Straniu și inexplicabil, București
• 1996: Roberto Pinotti, OZN: Super-secret de stat?, București
• 2003: Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, Manual de istoria religiilor, București
• 2006: Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, București.