Jurnal FM 
„Mașina Timpului”. Revolte „spontane” și „cadouri” rusești…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on februarie 21, 2024
Motto: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”– Stalin, dictator sovietic
Astăzi, vă propun la „Mașina Timpului” să ne „plimbăm” în arealul temporal al unor zile de final de februarie al anului 1945. Astăzi, voi încerca să v-aduc în atenție un episod important care s-a întâmplat în 24 februarie1945, pe timpul guvernării Rădescu. După cum bine știm, războiul era încă în desfășurare, iar armata noastră, care întorsese armele împotriva Germaniei, lupta acum, cot la cot, cu armata sovietică împotriva fostului aliat. La această dată menționată anterior, a avut loc, la Bucureşti, o violentă demonstraţie, în cursul căreia grupuri de agitatori bolşevici au deschis focul asupra armatei şi a demonstranţilor. De ce este important acest „episod” al istoriei noastre? Pentru că acest eveniment a permis ca numitul (și obraznicul, de altfel) A.I.Vâşinski, ministrul adjunct de Externe al URSS şi preşedinte al Comisei Aliate de Control pentru România, să impună, prin forţă, guvernul dr. Petru Groza, preludiul preluării puterii în România de către comuniștii sosiți ori spijiniți pe (de) tancurile sovietice.
7781
Trebuie amintit, în acest context, faptul că, înainte cu o zi de acest episod, într-o joi, pe 23 februarie 1945, ministrul justiției din partea comuniștilor, Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost la regele Mihai pentru a-i prezenta „situaţia gravă” creată din cauza generalului Rădescu, care „trebuia înlocuit”. După „telefonograma” trimisă la Moscova de către ambasada sovietică de la București prin numitul Kirsanov, regele Mihai i-ar fi răspuns: „Orice doriţi, numai un război civil nu. Daţi-mi formula guvernului”, iar Lucrețiu Pătrăşcanu i-a răspuns regelui: „Formula guvernului v-am dat-o deja, ea este «Frontul Naţional Democrat»” şi a adăugat că „războiul civil deja a început”. În încheierea întrevederii, regele a adăugat:„Ceva nu merge bine cu Rădescu, trebuie să ne mai gândim. Să veniţi la mine, săptămâna viitoare, să mai discutăm.” Adevărul era că pregătirea „revoltei” comuniste pentru instaurarea unui guvern de coloratură bolșevică subordonat total Moscovei era în toi. Frontul Naţional Democrat (F.N.D.) se adresase deja ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor armatei române existenți în Capitală, să se alăture demonstraţiilor organizate de Frontul Naţional Democrat pentru instalarea unui „guvern democrat”. Scenariu cunoscut de pe vremea bolșevizării armatei rusești în primul război mondial! Acest F.N.D. reuşise, în contextul aceluiaşi scenariu de „divide et impera” să anunţe o sciziune în P.N.Ţ. printr-un oarecare neștiut de nimeni Anton Alexandrescu, căruia i-au „făcut” peste noapte un ziar, „Dreptatea Nouă”, pentru dezinformarea opiniei publice, în condițiile în care „Dreptatea” era oficiosul P.N.Ț., iar confuzia era de așteptat să apară. După ce cadrul general al „revoltei” a fost planificat și regizat, s-a trecut la acţiune conform planului făcut de comuniști, cu „mângâiere pe creștet” de la Moscova. Prin urmare, se inițiază un mare miting în Piaţa Naţiunii din București pe 24 februarie1945. Practic, pregătirile acțiunii destabilizatoare începuseră încă din zorii zilei, atunci când ruşii intraseră efectiv în acţiune. Trebuie menționat, în acest context că, în cercurile Misiunii Militare Americane din București se ştia clar că, în ziua de 23 februarie 1945, a sosit în România, fixându-şi sediul în strada Nicolae Filipescu din București, cunoscutul „terorist” Bogdenko. Numitul Bogdenko era însoţit de un număr de 80 de „specialişti” ruşi, care aveau misiunea ca, prin asasinate şi dispariţii de persoane (române sau ruse) să creeze o atmosferă de incertitudine, de situație scăpată sub control, dar care să conducă la intervenţia directă a poliţiei, dar şi a armatei ruse în aparatul de stat românesc pentru „calmarea” situației. Această grupă de „specialişti” ruşi a primit indicaţii de la comitetul compus din: Ana Pauker, Lia Orstein, maior Doncea, Luca, Agiu şi Horvat. Scopul lor este de a-i asasina nu doar pe unii dintre membrii marcanţi ai partidelor istorice, național liberal şi naţional-ţărănesc, ci şi pe unii membri ai F.N.D., spre a crea o agravare şi mai mare a duşmăniei dintre partide și a demonstra că situația este foarte gravă și necesită intervenția rușilor, „capabili” să restabilească „ordinea”. Ordinea lor, firește! Tot în cursul aceleiași dimineţi de 24 februarie, au fost distribuite în Bucureşti un numnăr impresionant de 45.000 de arme de provenienţă sovietică, fiecare dintre cei care au primit armele având o rezervă de 200 de cartuşe. În acest context, este relevant și exemplul de la fabrica de pâine „Sănătatea”, unde au fost distribuite arme muncitorilor, de către „consilieri” din NKVD, cu recomandarea ca acestea să nu fie folosite decât la ordin. Acţiunea efectivă a început înainte de prânz prin „activarea” unor grupe de muncitori „încadraţi” în F.N.D., care se îndreptau, din diferite colţuri ale Bucureștiului, spre Piaţa Unirii, strigând: „Jos Rădescu!”,„Jos cârdăşia ţărănisto-legionară!”, „Vrem guvern F.N.D.!”, „Vrem să ne conducă muncitorii!”, „Vrem pământ pentru ţărani!”. Acești membrii ai respectivelor grupuri purtau sute de pancarte cu fel de fel de lozinci, care mai de care mai incitatoare la violenţă, nesupunere, dezordine, anti-guvernamentale.
Mai apoi, în Piaţa Unirii, muncitorii şi diverși alți salariați aduşi cu forţa de agitatorii comunişti din sindicate (și care nu le dădeau alimentele venite prin întreprinderi dacă nu se înscriau în formaţiile de stânga), au ascultat apelurile pline de ură contra guvernului Rădescu şi „reacţiunii burghezo-moșierești”. Atunci, prin atmosfera „propice” creată de „organizatori”, s-a lansat lozinca „Moarte reacţionarilor, moarte fasciştilor, moarte trădătorilor!”. Liderii comuniști Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca şi mulți alţii au fost prezenți printre agitatorii la dezordine, la cererea demisiei guvernului, la „alungarea fascisto-ţărăniştilor” în frunte cu „hitleristul” Rădescu din guvern şi, după două ore de agitații, strigăte și proteste, au plecat spre Palatul regal să-i ceară regelui Mihai alungarea guvernului de la cârma țării. Coloana de demonstranți s-a îndreptat spre Universitate şi a pătruns în Piaţa Palatului pe trei căi de apropiere: pe la Cercul Militar, pe la Confederaţia Generală a Muncii, prin Wilson şi pe la Ambasador, spre Ateneul Român. Sursele istorice spun că, de fapt, prea puţini se agitau strigând şi urlând, iar marea majoritate a demonstranților mergea „în cârd”, râzând și povestind unii altora vrute și nevrute…Cei mai preocupaţi de „importanța” momentului erau cei din „forţele patriotice” organizate de Emil Bodnăraş, forțe care aveau drept obiectiv ocuparea prin forţă a Ministerului de Interne, a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, a Comandamentului Militar al Capitalei, a Poliţiei Capitalei, a Palatului Telefoanelor, a Marelui Statu Major, a Radioului și a altor puncte de interes major. Conform planului girat de sovietici, firește! Referitor la „priza la public” a „forțelor democratice” conduse de comuniști, mulţimea nu mai era atât de numeroasă precum cea aflată sau care plecase din Piaţa Naţiunii pentru simplul motiv că se mai „pierduse” pe drum…Odată ajunşi în Piaţa Palatului, unii agitatori au încercat să-i „încălzească” pe manifestanţii din jurul statuii Regelui Carol I şi de la Athenee Palace și s-a încercat să se intre în curtea Palatului regal şi să se forţeze gardul Ministerului de Interne dinspre Piaţa Palatului. Atunci, conform procedurilor legale, s-a răspuns de către cei din interior cu focuri de avertisment trase în plan vertical și niciun soldat n-a tras în mulţime. Imediat s-a ripostat cu foc de către indivizi postaţi în imobilele din jurul Pieţii Palatului. Trebuie menționat și faptul că s-a tras chiar în cabinetul de lucru al generalului Nicolae Rădescu, prim-ministrul în funcție. La acea oră, în cabinetul acestuia se afla doar şefa de cabinet a premierului, Adriana Georgescu. Ce-i drept, s-a tras şi în plin, dar nu de către armată. Astfel contraamiralul Bogdenko despre care aminteam anterior, cel din Comisia Aliată de Control (adică sovietică), în „telefonograma” adresată lui Vîşinski la ora 19.15 transmitea: „O parte din demonstranţi au răspuns, de asemenea, cu foc. În acelaşi timp, din clădirea Prefecturii oraşului Bucureşti s-a deschis focul asupra demonstranţilor, care au răspuns şi ei cu foc.” Dar uita să precizeze că focul din clădirea Prefecturii era doar de avertisment, tras în sus, atunci când demonstranţii căutau să ia cu asalt obiectivele respective. Şi, de asemenea, nu spunea niște lucruri „interesante”, importante și de bază: de unde aveau manifestanţii armament asupra lor ori cine erau cei care aveau acele arme?
Pe de altă parte, un lucru a fost cert și de netăgăduit: marea majoritate a manifestanţilor, la auzul împuşcăturilor, de oriunde ar fi fost acestea, a luat-o la fugă în toate părțile posibile pe principiul „scapă cine poate”. De exemplu, foarte multe femei erau întâlnite pe cheiul Dâmboviţei, cu pantofii în mână, fugind şi blestemând din toți rărunchii că le-au adus „ca să le omoare”. Ce-i drept, nu erau chiar așa departe de adevăr! Același Bogdenko raporta Moscovei că, la ora 17.00, a cerut prim-ministrului Rădescu să înceteze focul. Maiconcret, comandantul militar sovietic al Bucureştiului, generalul Maksiutinov, a cerut comandantului militar al Bucureştiului, generalul Iosif Teodorescu, ca, până la ora 18.00, să se înceteze focul asupra demonstranţilor, iar colonelul Alexeev a cerut şefului jandarmeriei, generalul Anton, același lucru,adică încetarea focului. Adică să nu răspundă la focurile trase asupra lor…Era destul de evident ce se întâmpla, așa că toţi s-au conformat. Mai ales că se vehicula ameninţarea că, în caz contrar, comenduirea sovietică va lua asupra ei asigurarea ordinii în oraş. Adică ar fi urmat un „mic măcel” sovietic! Apropo de demonstranții „pașnici și democratici”, din coloana care a trecut pe lângă Palatul Telefoanelor şi care a atacat, a fost arestat un individ pe nume Adolf Moisescu, care, după ce a spart geamul, a sărit şi l-a înjunghiat cu cuţitul pe caporalul Marian Dumitru, care era santinelă în post. Arestat de români, a fost imediat eliberat de o patrulă NKVD, care „întâmplător”, firește, se afla pe acolo, cum de altfel, peste tot se văzuseră soldaţi sovietici care să dea „o mână de ajutor” la nevoie „fraților democrați”. La o jumătate de oră după încetarea focului, în Piaţa Palatului nu se mai găsea nici picior din „marea manifestaţie”, iar pe jos era plin de pancarte abandonate. Pancartele și lozincile în jurul cărora fuseseră aduşi oamenii să manifesteze, erau acum aruncate şi rupte, nimeni nu le mai luase înapoi, conform dispoziţiilor de a le aduce la întreprindere pentru a le mai folosi în zilele următoare. Fusese prea mare graba de a scăpa de spectrul împușcăturilor. Pe de altă parte, în Piaţa Palatului s-a format ad-hoc o contra-manifestaţie, în favoarea generalului Nicolae Rădescu şi în favoarea regelui, care, după aceea, s-a îndreptat spre statuia Brătianu, statuia Mihai Viteazul, ca să revină, după ora 20.30, la Ministerul de Interne. Ulterior, la ora 22.00, generalul Nicolae Rădescu se adresează prin radio națiunii și explică fără menajamente cele întâmplate, iar țara a auzit adevărul, în cuvinte încărcate de emoție. De fapt, a fost cea din urmă cuvântare rostită liber de un prim-ministru român, iar acest fapt nu se va mai repeta aproape 45 de ani…Sau mai mult? Chestie de percepție!
Pentru conformitate, evenimentele petrecute la 24 februarie au fost confirmate și raportate și de reprezentanții SUA prezenți la București. Reprezentantul politic al SUA la București scria că: „Din informațiile obținute de misiunea SUA apare limpede că armata română nu a tras primele focuri iar atunci când s-a tras asupra ei, a tras întâi în aer. Apare cu claritate că împușcăturile au început dinspre marginile masei de oameni, de la demonstranții înșiși și de la o patrulă rusescă, iar aceasta socotindu-se provocată, a tras, rănind mai mulți. Faptul pare confirmat de tipul de rană, provocată de pistoale cu un calibru ce nu aparține armatei române”. După discurs, generalul Nicolae Rădescu a fost invitat, la ora 23.00, urgent, la Comisia Aliată de Control, dar de către sovietici şi a fost ţinut timp de două ore. Discursul lui Rădescu a fost imediat tradus în limba rusă şi transmis lui Stalin, Molotov şi Dekanozov.Firește, acţiunile de protest împotriva generalului Nicolae Rădescu au fost manipulate de comunişti în restul țării şi de posturile ruseşti de radio. Miniştrii comunişti din guvern, sub denumirea de F.N.D.,în frunte cu Petru Groza, s-au adresat regelui, relatându-i situaţia din 24 februarie şi aruncând vina pe „elementele fasciste din armată, adunate acolo din ordinul asasinului Rădescu”, adăugând că: „Asasinii Rădescu, Maniu, Negulescu şi clica lor compromit Coroana.” Se urmărea, pe toate căile posibile, să se forţeze lucrurile, iar ambasada sovietică transmitea tot felul de neadevăruri și inepţii, iar agitatorii comunişti căutau să rupă simpatizanţi din toate categoriile sociale. Astfel, prin diverse metode, au reuşit să găsească un grup de zece militari, dintre care şase generali, care, la 26 februarie, s-au adresat regelui, desolidarizându-se de „acțiunile” generalului Nicolae Rădescu. Urmarea a fost că, prin Decret Regal toţi cei zece militari, a doua zi, au fost trecuţi în rezervă. Tot în ziua de 27 februarie, un alt memoriu de protest a fost făcut de opt academicieni, printre care C. I. Parhon, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Mihail Sadoveanu. Academicieni care trecuseră de partea „baricadelor roșii”…
„Mașina Timpului”. Revolte „spontane” și „cadouri” rusești…
Totodată, Lucreţiu Pătrăşcanu ceruse să vină regele de la Sinaia la Bucureşti şi a aranjat cu Mareşalul Palatului să fie primiţi în audienţă miniştrii „stângişti”. Totodată, se fixase ca, pe 27 februarie, să aibă loc audienţă pentru fiecare în parte, conform protocolului stabilit anterior. Tot pe 27 februarie, „din întâmplare”, firește, au început să circule pe străzile Bucureştiului tancuri sovietice, maşini şi camioane cu soldaţi sovietici, patrulând peste tot pe unde aveau chef. În același timp, Regimentul de Gardă fusese dezarmat şi se spune că pe străzile Bucureştiului se vedeau ofiţeri din garda regală plângând de ruşinea şi umilinţa la care fuseseră supuşi. De asemenea, au urmat şi alte unităţi militare şi de jandarmi care au fost dezarmate. În acest context, merită menționat și faptul că, încă de pe 22 februarie, cu puțin timp înainte de „măreața demonstrație”, generalul Vinogradov îl anunţase pe prim-ministrul Nicolae Rădescu să pregătească cazarea şi staţionarea a două divizii ruseşti, care urmau să sosească între zilele de 1 şi 10 martie, tocmai în perioada instalării guvernului Petru Groza.
„Mașina Timpului”. Revolte „spontane” și „cadouri” rusești…
Cererea respectivă se făcuse înainte de 24 februarie, iar concluzia firească este că „se lucra” după un plan bine stabilit direct de la Moscova. Concomitent cu patrulele sovietice de pe străzi, la toate intrările în București, s-au instalat puncte de control sovietice. După cum știm astăzi, Kremlinul l-a trimis pe Vâşinski imediat la Bucureşti cu ordinul categoric de a impune regelui Mihai un guvern format de Petru Groza, fapt ce dovedea acum şi mai hotărât că tot ce se făcuse până acum nu era decât formă, intenţia Moscovei fiind instaurarea unui guvern comunist. Auzind din partea regelui Mihai că l-a chemat pe Rădescu să discute şi a început consultările, Vîşinski a ridicat tonul (în stil obraznic, nesimțit și de sorginte „mujică”) şi a spus că ruşii îl consideră pe Nicolae Rădescu fascist şi guvernul acestuia, este, de asemenea fascist, ori cel puţin „susţinător de fascişti”. Furios, același Vîșinski a cerut ca „guvernul să fie schimbat imediat. Chiar azi până la ora 6.00″. Totodată, l-a bruscat pe ministrul de Externe, C. Vişoianu, să nu se amestece în discuţii, iar regelui i-a cerut reintegrarea imediată în armată a celor zece militari puşi „în cadru disponibil”. „Aştept demisia” a exclamat Vîșinski şi a ieşit trântind uşa cu mojicia-i caracteristică, adăugând: „Eu sunt Ialta”.
„Mașina Timpului”. Revolte „spontane” și „cadouri” rusești…
După acest episod, s-a schimbat totul și a urmat o perioadă de calvar pentru generalul Rădescu. Urmărit de comunişti, acesta s-a refugiat la ambasada Marii Britanii, unde a solicitat și a primit azil politic. Ulterior, a revenit în strada Clopotarii Vechi, fiind sub stricta supraveghere a autorităţilor comuniste. Ulterior, la insistenţele repetate ale Kremlinului, guvernul Petru Groza a vrut să-l aresteze, fapt care a dus la părăsirea ţării de către acesta în 17 iunie 1946 cu un avion bimotor Savoia Marchetti pilotat de adjutantul Spuză. După o scurtă şedere în Cipru, Nicolae Rădescu a plecat în 1948 în SUA unde a încercat să unească diaspora română şi a reușit să înfiinţeze Comitetul Naţional Român. Jocurile geopolitice erau făcute oricum, iar regimul comunist și-a văzut „de treabă” pe meleagurile mioritice, oblăduit îndeaproape de ochii atenți de le Kremlin!
Vă mulțumesc pentru răbdarea avută de a ajunge la finalul acestor rânduri. Ne întâlnim și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu Mașina Timpului!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura All, Bucureşti, 1996
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007,
Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003
Cristian Troncotă, în articolul „Bolşevizarea României văzută de grupa specială a SSI”.
http://www.ioanscurtu.ro/6-martie-1945-intre-legenda-si-realitate/
https://romanialibera.ro/aldine/history/28-februarie-1945–demisia-generalului-radescu–46257
https://historia.ro/sectiune/general/apostolul-andrei-care-a-propovaduit-comunismul-in-577508.html
