Marcel Iancu, pictor, arhitect și eseist de origine româno-evreiască

Marcel Iancu (cunoscut și sub numele Marcel Janco, în ebraică: מרסל ינקו; n. 24 mai 1895, Buzău, România – d. 21 aprilie 1984, Ein Hod, subdistrictul Haifa, Israel) a fost un pictor, arhitect și eseist de origine româno-evreiască, naturalizat ulterior în Israel. A absolvit Academia de Arhitectură din Zürich în 1917 și a studiat pictura sub îndrumarea lui Iosif Iser. Este recunoscut drept unul dintre fondatorii mișcării artistice Dada.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marcel_Iancu#/media/Fișier:Marcel_Janco.jpg

Încă din anii de liceu, Marcel Iancu colaborează cu Tristan Tzara și Ion Vinea la publicarea revistei Simbol (1912). Ajuns în Zürich în 1915 pentru a studia arhitectura la Institutul Politehnic, frecventează întâlnirile de la Cabaretul Voltaire, unde îl reîntâlnește pe Tzara și îl cunoaște pe Hans Arp. Aici participă activ la nașterea mișcării Dada, fiind considerat de unii drept cel care i-a inspirat numele – conform lui Arp, provenind din repetiția expresiei „da, da” între prietenii români.

În acea perioadă, Iancu realizează afișe, măști, ilustrații și scenarii, și susține conferințe despre avangarda artistică. Printre creațiile sale notabile se numără afișele pentru prima expoziție Dada în galeria lui Han Corray din Zürich, dar și cel dedicat cubismului și artei africane. În 1919, în Basel, fondează alături de Hans Arp și Alberto Giacometti grupul „Artiștii radicali”. După o scurtă ședere la Paris în 1921, se îndepărtează de mișcarea Dada și de influențele suprarealiste.

În 1922 revine în România, devenind o figură importantă a avangardei artistice. Se alătură cercului lui Ion Vinea și contribuie la revista Contimporanul (1924–1936), expunând alături de Milița Petrașcu și Margareta Sterian. Se implică în diverse grupări avangardiste precum Art Nouveau (1929–1932), Grupul de artă și Criterion (1933–1937), colaborând cu artiști ca M.H. Maxy, Victor Brauner, Hans Mattis-Teutsch și Corneliu Michăilescu. Publică, împreună cu Horia Creangă și Octav Doicescu, manifestul Către o arhitectură a Bucureștilor, pledând pentru modernizarea capitalei.

În 1941 se refugiază în Palestina, aflată atunci sub mandat britanic, iar după înființarea statului Israel, în 1948, devine un actor important al scenei culturale israeliene. Fon­dează grupul Ofakim Hadashim („Orizonturi noi”) și creează o comunitate artistică la Ein Hod, în 1953. În 1952 participă la Bienala de la Veneția.

Lucrările sale timpurii (circa 1920) explorează raporturile dintre formă și culoare, cu accent pe integrarea artistică în ambient. Continuă aceste cercetări plastice și în România, apoi în Israel, printr-o serie de reliefuri policrome și picturi în ulei marcate de o gândire raționalistă. A realizat și lucrări de arhitectură, printre care se remarcă Casa Juster din București (1929).

Expoziții personale:

• București (1932–1939)
• New York (1950)
• Milano (1961)
• Paris (1963)

Expoziții colective:

• Dada, New York (1954)

Expoziții retrospective:

• Tel Aviv (1959, 1972)
• București (1996) – însoțită de un catalog de excepție și un aparat critic solid.

Distincții:

• Premiul Dizengoff (1951)
• Premiul de Stat Israelian (1967)