Iulian Mihu, regizor de film român

Iulian Mihu s-a născut la 3 noiembrie 1926, în București, România, și a fost unul dintre regizorii importanți ai cinematografiei românești. Și-a început cariera în anii 1950, marcându-și debutul cu două scurtmetraje: La mere (1953), realizat împreună cu colegul său Manole Marcus, și Jocurile copilăriei (1955). Primul său lungmetraj, Viața nu iartă (1959), a fost o adaptare a unei nuvele semnate de Alexandru Sahia și a constituit punctul de plecare al unei activități regizorale bogate, care a inclus subiecte sociale, psihologice și numeroase ecranizări literare.

Sursa foto: AI

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:Iulian_Mihu.jpg

De-a lungul carierei sale, Iulian Mihu a regizat filme precum Poveste sentimentală (1961), după piesa lui Horia Lovinescu, Procesul alb (1965), serialul TV Neînfricații (1969), precum și ecranizarea celebrului roman Enigma Otiliei, sub titlul Felix și Otilia (1972). În anii următori, a semnat regia unor producții ca Nu filmăm să ne-amuzăm (1975), Alexandra și infernul (1975), Marele singuratic (1977), inspirat din romanul omonim de Marin Preda, Femeia la volan (1979), Lumina palidă a durerii (1980), Omul și umbra (1981), Comoara (1983), Surorile (1984), Anotimpul iubirii (1987), Muzica e viața mea (1988), Băiatul cu o singură bretea (1991) și Dublu extaz (1997).

Ca scenarist, a contribuit la realizarea filmelor Viața nu iartă (1959), în colaborare cu Manole Marcus, după nuvela Moartea tânărului cu termen redus de Alexandru Sahia, Surorile (1984), împreună cu Horia Pătrașcu, și Anotimpul iubirii (1987), în parteneriat cu Mihai Istrățescu.

Iulian Mihu s-a remarcat printr-o abordare regizorală rafinată, prin adaptări literare de calitate și printr-o atenție deosebită acordată construcției personajelor. A lucrat cu unii dintre cei mai importanți actori români ai timpului său și a lăsat o moștenire valoroasă în istoria filmului românesc. A încetat din viață la 20 iunie 1999, în București.