„Oameni care au fost”. Ion C. Brătianu, politician și om de stat…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Omul acela nu avea alt scop în viața lui decât a-și servi țara; își fixase o țintă din cea mai fragedă tinerețe, țintă înaltă și ideală, la a cărei realizare totală nu a ajuns dânsul, dar i-a pregătit tărâmul, și pentru care nu și-a cruțat nici viața, nici familia, nici averea”- Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu

Stimați amici, ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, încerc să vă aduc aminte despre o mare personalitate politică a nației noastre, unul dintre cei care și-a pus definitoriu amprenta asupra destinului României, destin cu care s-a confundat. Astăzi, vă propun să ne aducem aminte de omul politic Ion C. Brătianu, cel care a fost ministru şi prim-ministru în mai multe rânduri, lider al grupării liberale radicale, a pus bazele Partidului Naţional Liberal (1875), pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. Pe plan intern, a avut un rol important în elaborarea şi aplicarea sistemului constituţional parlamentar democratic. Guvernele conduse de el au iniţiat măsuri de consolidare a monarhiei, pentru stimularea industriei şi organizarea finanţelor etc. A fost membru de onoare al Academiei Române. Doresc ca această scurtă trecere în revistă a vieții sale să nu aibă absolut nicio conotație politică referitoare la actualul mod de a se „face” politica pe la noi. Pentru că foarte mulți dintre actualii liberali au treabă cu liberalismul și cu vechea „linie brătienistă” fix așa cum am eu ceva în comun cu șamanul șef al populației zulușilor africani…

Ion C. Brătianu a văzut lumina zilei la 2 iunie 1821, la Piteşti, și a trecut la cele veșnice la 4 mai 1891, la domeniul Brătienilor de la Florica, judeţul Argeş. A fost o personalitate marcantă și remarcabilă a vieţii politice din România în veacul al XIX-lea, contribuind prin bogata sa activitate, la constituirea statului român modern. Ion C. Brătianu a fost în centrul eforturilor de unificare a diverselor facţiuni de nuanţă liberală într-o singură formaţiune politică, Partidul Naţional Liberal, fiind ales şi întâiul preşedinte al acesteia. Brătianu s-a situat întotdeauna în prim planul evenimentelor istorice care au marcat destinul poporului român: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, cucerirea Independenţei de stat. Ion C. Brătianu a avut o activitate guvernamentală impresionantă, deţinând cel mai lung mandat de prim-ministru al României până în perioada comunistă. În timpul ministeriatelor sale, s-au adoptat măsuri importante pentru modernizarea şi consolidarea statului român. Pe linie familială, Ion C. Brătianu a fost al cincilea copil al stolnicului Constantin Brătianu. Doi dintre fraţii săi, Dimitrie şi Teodor, vor urma și ei „drumul” politicii. Primele studii le-a urmat în localitatea natală sub atenta îndrumare a dascălului Nicolae Simonide. Din adolescenţă, părinţii îl trimit să urmeze o carieră militară şi va face parte, pentru o scurtă perioadă de timp, dintr-un escadron de cavalerie condus de fratele său, Teodor. După terminarea studiilor secundare militare primeşte gradul de praporcic (sublocotenent). Dând dovadă de calităţi intelectuale excelente, începând cu 1841 Brătianu decide să plece la studii universitare în capitala Franţei, unde urmează cursurile Şcolii Politehnice. La Paris, a găsit mediul intelectual şi social adecvat pentru formarea sa ca om politic. În acest mediu din Paris îl cunoaşte pe C. A. Rosetti, cei doi tineri legând o strânsă prietenie prin care vor acţiona pentru aplicarea principiilor liberalismului. La prestigiosul Collége de France, cei doi amici audiază regulat prelegerile marilor dascăli Jules Michelet şi Edgar Quinet, dascăli renumiți, care îşi vor pune amprenta asupra dezvoltării lor personale. De la cei aceştia, viitorii lideri liberali vor căpăta ideea conştiinţei naţionale şi valori democratice precum libertatea individului sau egalitate socială.

Tot la Paris, Brătianu se remarcă în cadrul acţiunilor „Societăţii studenţilor români” (1845) şi se înscrie, în spiritul multor români aflați la studii la Paris, în două loji masonice ale radicalilor francezi, în cadrul căreia se formează ca revoluţionar. În aceste cercuri, tinerii români conştientizează idealurile naţionale, fiind cuprinşi de un profund sentiment patriotic. În februarie 1848, în momentul izbucnirii revoluţiei franceze, Brătianu se implică cu toată hotărârea în mişcările studenţeşti care acţionau pentru răsturnarea regimului „Monarhiei din Iulie”. Ion C. Brătianu s-a întors acasă, în ţară, în momentul avântului revoluţionar de pe la noi și devine unul dintre cele mai importante personaje ale revoluţiei din Muntenia. Este numit membru în Comitetul revoluţionar de la Bucureşti, secretar al guvernului provizoriu şi prefect al Poliţiei Capitalei în acele zile „fierbinți”. După înfrângerea mişcării revoluţionare, Ion C. Brătianu pleacă în exil la Paris. De aici, continuă activitatea pentru sprijinirea cauzei naţionale a românilor în faţa opiniei publice occidentale. De asemenea, aici se logodeşte cu Mathilde Kestner, dar aflând că părinţii ei nu ar accepta plecarea în România, el a renunţat la intenţiile matrimoniale și se va căsători, ulterior, în ţară, pe 6 iulie 1858 cu Caliopi-Pia Pleșoianu, o tânără orfană cu 20 de ani mai mică decât el, pe care a întâlnit-o datorită surorii lui, Maica Maximilia, care era călugăriță la Schitul Ostrov. Sabina Cantacuzino, fiica politicianului, povestește în volumul „Din viața familiei Ion C. Brătianu” , apărut la Editura Humanitas: „Când s-a întors în ţară, în 1856, tata s-a decis să-şi stabilească căminul la ţară, la Florica, şi să se însoare. Deşi avea relaţiuni cu cele mai multe familii din Bucureşti, nu se putea hotărî să intre în nici una din ele, căci avea o concepţiune cu totul specială de chipul cum voia să-şi întocmească viaţa. În 1858, ducându- se odată la Maica Maximila, sora lui călugăriţă, a găsit-o foarte tristă de moartea unui bun prieten al ei, Luca Pleşoianu. Îi arătă şi testamentul acestuia, care impresionă pe tata prin donaţiunile ce face ţăranilor după moşiile lui. La întrebările fratelui său, îi mai povesti că a lăsat o fiică de 16 ani, crescută de mamă-sa mare, cucoana Sultănica Capelleanu, căci Luca Pleşoianu era văduv de mulţi ani. Dorinţa tatei de a se însura, redeşteptată prin toate aceste lămuriri, se întări văzând peste puţine zile pe orfana în chestiune în salonul Capellenilor, la o masă unde juca loto cu mătuşile şi unchii ei.” Merită să citiți dvs. mai departe din această carte.

În iulie 1857, majoritatea foștilor revoluționari paşoptişti exilați sunt lăsaţi să revină în ţară, iar Brătianu se angajează din plin în activităţi pentru susţinerea cauzei unioniste. Este ales membru al Divanului ad-hoc şi al Adunării Elective de la Bucureşti, unde votează dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Principatelor Unite. Împreună cu bunul său prieten C. A. Rosetti, Brătianu se afirmă ca lideri ai curentului radical. Prin eforturile celor doi amici, se pun bazele valorilor şi principiilor liberalismului românesc. Aceștia organizau reuniuni politice denumite ironic de adversari „cursuri”, tocmai pentru caracterul lor instructiv asupra masei de participanţi relativ neexperimentate. Domnitorul Cuza se arăta reţinut în implicarea radicalilor în afacerile ţării și, de aceea, în prima parte a regimului cuzist a obţinut doar portofoliul Finanţelor în Guvernul Nicolae Golescu din Muntenia. După instaurarea regimului personal, Brătianu şi Rosetti se numără printre liderii mişcării de opoziţie împotriva domnului, aceștia înțelegând că lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi însăşi opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. Sistemul instituţional era în criză deoarece personalul din administraţie, format din partizani ai domnului, se constituiau într-o camarilă ce punea intersele proprii mai presus de interesul naţional. Din păcate, acestea au fost „hachițe” care s-au perpetuat în timp, aproape la toate regimurile politice „mioritice”…În cele din urmă, forţa unită a opoziţiei i-a impus domnitorului să abdice de la putere printr-un complot organizat minuțios, pus în practică în seara zilei de 10/11 februarie 1866. Se mai vorbește și despre influența masoneriei în aceste evenimente, dar nu îmi doresc să speculez prea multe, chit că „oarece” informații aș cam avea! După „debarcarea” lui Cuza, Ion C. Brătianu a jucat rolul decisiv în aducerea lui Carol I pe tronul României. Refuzul lui Filip de Flandra i-a determinat pe liderii politici de la Bucureşti să se reorienteze, iar noua opţiune, prinţul Carol de Hohenzollern, a fost recomandată de însuşi Napoleon al III-lea, împăratul Franţei. Ion C. Brătianu a fost trimis la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei, Wilhelm I. Cu această ocazie, abilitatea diplomatică a lui Brătianu se impune, astfel că prințul Carol acceptă să devină noul „domnitor al românilor”. În același timp, Brătianu a avut și misiunea de a-l însoţi spre drumul său spre Bucureşti pe tânărul principe, care, pe paşaport, figura drept cetăţean elveţian, precauție necesară din cauza războiului ce se declanşase între Prusia şi Imperiul Habsburgic.

Istoria ne spune că personalitatea puternică a noului domn i-a luat, încă de la început, prin surprindere pe radicali. Ca urmare a acestei personalități, oarecum paradoxal, Brătianu s-a numărat printre cei care au „alimentat” mişcările anti-dinastice. În august 1870, este chiar acuzat, împreună cu alţi radicali, de complicitate în evenimentele de la Ploieşti (celebra „republică de la Ploiești”), când un grup de răzvrătiţi proclamase republica. Ordinea a fost restabilită foarte repede, în câteva ore, iar justiţia s-a pronunţat două luni mai târziu, achitându-i pe participanţii civili, printre care şi pe Brătianu. Aceste evenimente au fost iute uitate, iar Ion C. Brătianu a avut o traiectorie politică fulminantă, devenind, apoi, cel mai apropiat colaborator al lui Carol I, „duet” politic care a adus României independenţa de stat. Trebuie să ne amintim că liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea secolului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: „moderaţii” conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, „radicalii” conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi „fracţioniştii” lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări, existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar. Ca urmare, fondarea Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape. Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867, aceasta însemnând un program comun detaliat în unsprezece puncte care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest program a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie radicală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868. Dar unele neînţelegeri ale radicalilor cu moderaţii, atitudinea de încurajare faţă de mişcările care se puneau la cale în Balcani, dar mai ales presiunea străină în „problema evreiască” va duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul eşec în efortul de constituire a partidului. După acest prim eşec, radicalii rămân, totuși, cei mai bine organizaţi şi încep să acţioneze ca principala forţă de opoziţie, prin majorităţile parlamentare şi prin manifestările populare. Moderaţii, care preluaseră puterea, n-au putut coaliza în jurul lor forţele liberale. În schimb, radicalii s-au întărit prin atragerea de partea lor a lui Ion Ghica şi a susţinătorilor săi, care devine între timp şi prim-ministru (decembrie 1870 – martie 1871). Mai mult, aceştia au profitat de slăbirea monarhiei, mai ales prin scandalul „afacerii Strousberg”, şi au început să provoace agitaţii anti-dinastice şi republicane. La acel moment, domnitorul Carol I a fost profund afectat de aceste manifestaţii şi a fost la un pas de abdicare. În cele din urmă, intervenţia liderului conservator Lascăr Catargiu, care i-a promis constituirea unui guvern puternic, susţinător al dinastiei, l-a convins pe domnitor să renunţe la intenţii. Între timp, liberalii radicali au început treptat să renunţe la convingerile republicane şi să îmbrăţişeze ideea modernizării României într-un regim monarhic constituţional.Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 – 1876) a apropiat tot mai mult facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat, liberalii au strâns rândurile și, destul de repede, liderii grupărilor au semnat împreună documentul intitulat „Adresă la alegători”, semnând ca „membrii ai partidului liberal întrunit”. Prin intermediul presei liberale, aceştia expuneau principiile fundamentale ale liberalismului.

Cu toate eforturile depuse, liberalii, la care Brătianu avea o voce de frunte, au pierdut alegerile de la sfârşitul lunii aprilie 1875, lucru ce a subliniat necesitatea faptului că unitatea liberală trebuia înfăptuită rapid. Ca urmare, pe parcursul lunii mai, în casa englezului Lakeman, au loc întruniri frecvente între liderii liberali radicali şi moderaţi, pentru stabilirea unui program politic comun şi o doctrină la care să subscrie toate facţiunile, la dezbateri fiind atras şi conservatorul moderat Emanoil Costache Epureanu. Acest proces a rămas cunoscut în istorie drept „Coaliţia de la Mazar – Paşa”, pentru că englezul Lakeman fusese ofiţer în armata turcă sub numele de Mazar – Paşa. La 24 mai 1875, s-a fondat Partidul Naţional Liberal, iar Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noului partid. Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, pentru că, practic, Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiindcă erau suspectaţi de „practici revoluţionare”. Primul test la alegerile pentru Senat din martie 1876 a fost trecut cu brio, căci liberalii au câştigat, iar la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor din iunie 1876, Partidul Naţional Liberal a obţinut o majoritate covârşitoare. După câştigarea alegerilor din iunie 1876, Ion C. Brătianu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri (la 24 iulie). În prima perioadă, guvernul a acţionat pentru adoptarea unor reforme pentru consolidarea statului, iar măsurile de politică internă au fost amânate de evenimentele de pe plan extern deoarece se întrevedea izbucnirea unui nou conflict ruso-turc. Mai ales pentru că se întrevedea posibilitatea ca ţara noastră să fructifice benefic pentru destinul ei această nouă conjunctură europeană.Anterior, este cunoscut faptul că Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a emite monedă, de a emite și acorda decoraţii precum şi dreptul de a se numi „România”, astfel că disensiunile ruso-turce tot mai evidente de la începutul anului 1877, care prevesteau un viitor conflict, păreau un bun prilej pentru reafirmarea noului ideal al poporului român, Independenţa de stat. În acest context, liderii politici români doreau un tratat cu Rusia prin care aceasta să recunoască Independenţa României, astfel că la 4 aprilie 1877 este semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta permitea armatei ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, guvernul imperial obligându-se să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României, iar la 12 aprilie începe, de facto, războiul ruso-turc. Artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la Dunăre, urmată la scurt timp de o ripostă când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port.„Asta-i muzica ce-mi place!” a rostit domnitorul Carol. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama independenţa României. La 10 mai, independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român.Pentru Rusia, frontul din Balcani reprezenta cheia victoriei, astfel că utilizarea teritoriului românesc reprezenta un real avantaj. Conform tratatului, trupele ţariste trec Dunărea prin ţara noastră şi înregistrează câteva succese semnificative, dar otomanii conduşi de Osman Paşa reuşesc să respingă atacul asupra Plevnei, iar Rusia înregistrează pierderi uriaşe. Într-o telegramă din 19 iulie marele duce Nicolae cerea ajutorul României, exprimându-şi dorinţa ca armata noastră să treacă Dunărea pentru a consolida frontul balcanic.Insistenţele s-au amplificat într-o altă telegramă din 30 iulie, astfel că participarea României, refuzată iniţial de ţar, devenise indispensabilă. Partea română şi-a exprimat dorinţa pentru semnarea unui tratat în vederea unei viitoare intervenţii a ţării noastre, dar Rusia a refuzat categoric, căci nu vroia să-şi asume consecinţele unui astfel de tratat militar. În aceste condiţii, la 16 august 1877, are loc o întâlnire între Carol, marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, când domnitorului român îi este oferită conducerea reunită a trupelor ruso-române din Balcani. Este o certitudine faptul că participarea României la război cu efective de 38.000 de militari, adunate în 41 de batalioane şi cu artilerie în număr de 112 tunuri Krupp, cele mai moderne din Europa acelor timpuri, a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea turcilor. Nu mi-am propus să descriu campania din Bulgaria, dar, în cele din urmă, otomanii capitulează la 23 ianuarie 1878. Trebuie să ne aducem aminte și de faptul că, în aceeaşi lună, Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România să participe la trativele de pace. Guvernul ţarist, în bunul său „stil” de „frate mai mare” și mai hrăpăreț, nu a acceptat această cerere, astfel că Tratatul de la San Stefano s-a semnat la 19 februarie 1878 fără participarea delegaţilor români. Această decizie a provocat o mare indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităţilor române. Cu tacita aprobare a celorlalte mari puteri care făceau și desfăceau țări și destine, la Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ, iar Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi dar nu ascultaţi”.

În urma Tratatului de Pace adoptat la 1 iulie 1876, independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei din jurul „afacerii Strousberg”.Banii și resursele conduceau și atunci interesele! Forțată tot de puterile ce-și doreau liniștea cu rușii, cam ca prin 2014 cu Crimeea, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind, la schimb, Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea. Puterile dădeau ce nu era a lor! Revenind la Ion C. Brătianu, în timpul marii guvernări liberale, acesta a inițiat și adoptat importante măsuri pentru consolidarea şi modernizarea statului român. În 1879, Reprezentanţa Naţională promulgă revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate de Congresul de Pace, iar guvernul a trecut imediat la aplicarea reformelor care au schimbat faţa României: 3.000 km de căi ferate şi şosele, înfiinţarea Băncii Naţionale (1880), răscumpărarea căilor ferate (1880), proclamarea Regatului (14 martie 1881), aderarea „secretă” la „Tripla Alianţă” (1883), legea electorală din 1884, reducerea termenului „învoielilor agricole” la doi ani şi jumătate, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (1885), legea pentru încurajarea industriei naţionale (1887). Asta ca să ne oprim doar la cele mai importante…

Este de subliniat, în acest context, faptul că Ion C. Brătianu a avut cea mai lungă guvernare din istoria modernă, întreruptă doar în perioada 10 aprilie – 8 iunie 1881 când a predat conducerea Consiliului de miniştri fratelui său, Dimitrie C. Brătianu, pentru a prezida ceremonia de încoronare a lui Carol I (10 mai 1881). Este cunoscut și faptul că Ion C. Brătianu avea o puternică personalitate, care deranja multă lume, iar acest lucru a determinat formarea mai multor disidenţe în rândul partidului pe care-l conducea „cu mână de fier”. Aceste disidențe au evoluat, iar mişcările împotriva guvernării Brătianu au demarat din ianuarie 1880 când Gheorghe Vernescu şi susţinătorii săi formează Partidul Liberalilor Sinceri, formațiune care, după mai multe insuccese parlamentare, aceştia vor fuziona, la 17 martie 1884, cu politicienii conservatori, formând o nouă formaţiune politică hibridă intitulată Partidul Liberal Conservator. „Liber schimbiști”, vorba lui nenea Iancu Caragiale…

Dacă tot vorbim de disensiuni, destituirea forţată din funcţia de prim-ministru a adâncit tot mai mult și disensiunile dintre cei doi fraţi Brătieni, astfel încât Dimitrie C. Brătianu va acţiona pentru răsturnarea cabinetului condus de fratele său. Din anul 1882, Dimitrie C. Brătianu şi adepţii săi se organizează în jurul ziarului „Naţiunea”, iar pe 8 noiembrie 1885 vor forma Partidul Liberal Democrat, atrăgându-l de partea sa şi pe Mihail Kogălniceanu. Anterior, în 1884, Ion C. Brătianu stăruise pentru o nouă revizuire a Constituţiei, în care să fie stipulată noua titulatură a ţării, Regatul României, dar care să consfinţească şi o nouă lege electorală prin reducerea colegiilor de la patru la trei, măsură care era evident în favoarea claselor avute în mâna cărora se concentrau resursele țării. Vechiul său amic Constantin A. Rosetti a considerat această lege ca fiind nedemocratică, iar aceasta a dus la ruptura politică între cei doi vechi prieteni şi fondatori ai liberalismului românesc. Acesta a creat o disidenţă în interiorul partidului, grupată în jurul ziarului „Lupta”, care, după decesul lui Rosetti (1885), va fi continuată de Gheorghe Panu sub forma Partidului Democrat Radical (înființat la 16 aprilie 1888).Toate aceste formaţiuni şi disidenţe s-au grupat sub o singură voce unitară de opoziţie la adresa guvernului şi a personalităţii lui Ion C. Brătianu, cunoscută sub denumirea de „Opoziţia Unită”, forță care a acţionat în mod violent pe tot parcursul deceniului al nouălea pentru răsturnarea guvernului condus de Brătianu. Finalmente, la 20 martie 1888, Ion C. Brătianu s-a văzut nevoit să-şi depună mandatul din cauza unei puternice răscoale ţărăneşti izbucnite în primăvara acelui an. Odată cu plecarea de la putere a lui Ion C. Brătianu, „Opoziţia Unită” şi-a pierdut utilitatea și toţi foştii disidenţi încep să se întoarcă în sânul Partidului Naţional Liberal, cu excepţia radicalilor lui Panu care vor fuziona cu Partidul Conservator în 1897.

Ion C. Brătianu, politician și om de stat…

În martie 1890, a avut loc împăcarea istorică între cei doi fraţi Brătianu, iar în noiembrie 1891 are loc destrămarea Partidului Liberal Conservator. În urma acesteia, „sincerii” se întorc în PNL, iar conservatorii îşi reiau activitatea sub forma Partidului Conservator. Concluzia e că, spre sfârşitul vieţii sale, Ion C. Brătianu a lăsat Partidul Naţional Liberal ca o formaţiune puternică, unită şi pregătită să promoveze în administraţia statului valorile şi principiile liberalismului.Trebuie să ne aducem aminte că, spre sfârşitul vieţii, îi este recunoscută şi apreciată marea sa contribuţie la modernizarea şi consolidarea statului român. La 19 martie 1885, Academia Română îl alege membru de onoare, iar contemporanii l-au numit „fondatorul dinastiei de la Florica”, reşedinţa familiei Brătianu. Este un fapt pe care istoria ulterioară l-a confirmat prin faptul că trei dintre fii săi, Ionel, Vintilă şi Dinu, dar şi nepotul Gheorghe, au continuat opera politică a părintelui lor.

Ion C. Brătianu, politician și om de stat…

Numeroase întâmplări din epocă dovedesc respectul de care Ion C. Brătianu se bucura în ochii societății românești pentru viața sa exemplară de familie. Astfel, deși discret din fire, Brătianu l-a convins pe temutul prefect al Poliției Capitalei, „cneazul” Dimitrie Moruzi, să se împace cu soția, spunându-i doar aceste cuvinte: „Să nu faci un lucru urât nu te pot opri, n-am niciun drept, dar să știi că în casa mea nu mai intri și nu te mai cunosc”. Ion C. Brătianu a plecat la cele veșnice pe 4 mai 1891, la vârsta de 70 de ani. La 21 mai 1891, cotidianul francez „La Liberté” îşi deschidea ediţia aducând un elogiu operei politice a lui Ion C. Brătianu.

Ion C. Brătianu, politician și om de stat…

„Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam”, a afirmat atunci regele Carol, iar marele om de stat Mihail Kogălniceanu, a scris rânduri nepieritoare deși, ca om politic, fusese adversar al celui dispărut: „Oamenii zilei, mari sau mici, pot fi ingrați cu dânsul, istoria însă, istoria nepărtinitoare, ea care purcede prin mintea și inima națiunii întregi, va păstra cu litere de aur amintirea celui care și-a pus numele în fruntea tuturor marilor fapte naționale și politice ale renașterii României”.Un lucru este cert! La moartea sa, România se prezenta ca un stat închegat, cu finanţe solide, un regat independent. În urmă cu circa patru ani, în 2019, în Piața Universității din centrul Bucureștiului a fost dezvelită o statuie ce a adus o reparație istorică memoriei unuia dintre părinții României moderne: Ion C. Brătianu. Vechea statuie a lui Ion C. Brătianu a fost inaugurată pe 18 mai 1903 și nu a avut o viață prea lungă. Ea a fost topită la Uzinele Republica, în 1948, după ce comuniștii au ajuns la putere.

Ion C. Brătianu, politician și om de stat…

Astăzi, personalitatea sa este mai puțin cunoscută decât ar merita și uneori chiar este confundat cu fiul său, Ion I.C. Brătianu, prim-ministru al țării în timpul primului război mondial și unul dintre principalii artizani ai Unirii de la 1918. Nu trebuie să uităm că meritele tatălui nu sunt nicidecum mai prejos! Fiecare epocă în discuție a fost marcată de Brătianul său! Pentru astăzi, vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Apostol, Stan, „Ion C. Brătianu: Un promotor al liberalismului în România”, București, Editura Globus, 1993

Ioan Todea, „Ion C. Brătianu – O viaţă în slujba ţării şi a naţiunii române (1821-1891)”, Editura Universitară, 2011

Neagoe, Stelian, „Oameni politici români”, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007

Nicolescu, C. Nicolae, „Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003)”, Bucureşti, Editura Meronia, 2003

http://galeriaportretelor.ro/item/ion-c-bratianu/

https://historia.ro/sectiune/portret/ion-c-bratianu-vizirul-romaniei-secolului-al-569953.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2021/06/02/documentar-200-de-ani-de-la-nasterea-lui-ion-c-bratianu-fondator-al-partidului-national-liberal-2-iunie–723124

https://www.istorie-romaneasca.ro/ion-c-bratianu/

https://muzeulvirtual.ro/imagini/ion-c-bratianu/

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/tentativele-de-asasinat-la-adresa-lui-ion-c-bratianu-v-de-catalin-fudulu-7907112

https://matricea.ro/ion-c-bratianu-1821-1891-sau-cum-construiesti-o-tara/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/ion-c-bratianu-primul-mare-lider-liberal/

https://revistaagressive.ro/personalitati/astazi-se-implinesc-130-de-ani-de-la-moartea-lui-ion-c-bratianu/

http://www.infopitesti.ro/infrant-ion-c-bratianu-se-retrage-din-viata-politica-16/

https://humanitas.ro/humanitas/carte/din-viata-familiei-ion-c-bratianu-i

https://www.academia.edu/19814305/1_Ion_C_Bratianu

https://www.scrigroup.com/istorie-politica/personalitati/ION-CBRATIANU-personalitate-ma43579.php

https://buletin.de/bucuresti/la-un-an-de-la-centenar-statuia-aniversara-a-lui-ion-c-bratianu-a-fost-amplasata-in-piata-universitatii/

https://dosaresecrete.ro/omagiu-132-de-ani-de-la-moartea-lui-ion-c-bratianu/