Hermann von Helmholtz, om de știință și filozof german

Hermann von Helmholtz (născut la 31 august 1821 în Potsdam, Prusia [Germania], decedat la 8 septembrie 1894 în Charlottenburg, Berlin, Germania) a fost un om de știință și filozof german care a avut contribuții esențiale în diverse domenii precum fiziologie, optică, electrodinamică, matematică și meteorologie. Este cunoscut în special pentru formularea legii conservării energiei. Helmholtz și-a adus aportul în cercetările de laborator prin capacitatea sa de a analiza ipotezele filozofice care stăteau la baza multor teorii științifice din secolul al XIX-lea, abordând aceste chestiuni cu claritate și precizie.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Hermann_von_Helmholtz#/media/Fi%C8%99ier:Hermann_von_Helmholtz.jpg

Cel mai mare dintre patru frați, Helmholtz a avut o sănătate fragilă în copilărie, ceea ce l-a ținut acasă în primii șapte ani. Tatăl său, profesor de filozofie și literatură la Gymnasium din Potsdam, i-a oferit o educație solidă în limbile clasice, precum și în franceză, engleză și italiană. De asemenea, l-a introdus în filozofia lui Immanuel Kant și Johann Gottlieb Fichte, promovând o „filozofie a naturii” care, la începutul secolului al XIX-lea, devenise o știință speculativă ce considera că se poate deduce concluzii științifice din idei filozofice, mai degrabă decât din date empirice. Helmholtz a contestat vehement această abordare, insistând pe importanța datelor empirice, deși empirismul său era influențat de sensibilitatea estetică moștenită de la tatăl său.

După absolvirea gimnaziului, Helmholtz a intrat în 1838 la Institutul Medical Friedrich Wilhelm din Berlin, unde a primit educație medicală gratuită în schimbul angajamentului de a servi opt ani ca medic militar. În perioada studiilor, a cercetat sub îndrumarea fiziologului german Johannes Müller și a urmat cursuri de fizică, matematică și muzică, abilități care i-au fost utile în cariera sa ulterioară.

După absolvirea în 1843, Helmholtz a fost repartizat la un regiment în Potsdam, unde și-a dedicat timpul liber experimentelor într-un laborator improvizat. S-a căsătorit cu Olga von Velten, fiica unui chirurg militar, iar în 1848, datorită talentelor sale științifice, a fost eliberat din serviciul militar. A fost numit asistent la Muzeul de Anatomie și lector la Academia de Arte Frumoase din Berlin, iar în 1849 s-a mutat la Königsberg, unde a devenit profesor asistent și director al Institutului de Fiziologie. Din cauza climei dure din Königsberg, sănătatea soției sale s-a deteriorat, ceea ce a determinat mutarea sa la Universitatea din Bonn în 1855, iar în 1858 la Heidelberg. În această perioadă, interesele sale științifice s-au extins de la fiziologie la fizică, fiind recunoscut prin numirea sa în 1871 ca profesor de fizică la Universitatea din Berlin și, ulterior, prin numirea ca primul director al Institutului Fizico-Tehnic din Berlin în 1888, post pe care l-a ocupat până la sfârșitul vieții sale.

Helmholtz nu a abordat știința în mod secvențial, ci a integrat cunoștințele din medicină, fiziologie, matematică și fizică pentru a rezolva probleme complexe. Cea mai importantă lucrare a sa, „Manual de optică fiziologică” (1867), a demonstrat o îmbinare între perspectiva filozofică, investigațiile fiziologice și principiile matematice și fizice solide. O temă recurentă în lucrările sale a fost respingerea „filozofiei naturii”, bazată pe ideile lui Kant, care sugera că timpul, spațiul și cauzalitatea nu sunt produse ale experienței senzoriale, ci atribute mentale. Helmholtz a argumentat că toată cunoașterea provine din simțuri și a susținut că toate științele ar trebui să fie reduse la legile mecanicii clasice, în care materia, forța și energia constituie întreaga realitate.

În primele sale cercetări, Helmholtz a abordat problema sursei căldurii animale, respingând teoriile vitaliste care susțineau existența unei forțe vitale independente de legile fizicii. În lucrarea sa din 1847, „Despre conservarea forței”, Helmholtz a formulat pentru prima dată principiul conservării energiei, marcând un punct de cotitură în istoria fiziologiei și a fizicii. În 1850, a măsurat viteza impulsului nervos, demonstrând că acesta este măsurabil și are o viteză remarcabil de lentă, contrazicând astfel vitalismul.

Printre invențiile sale cele mai importante se numără oftalmoscopul și oftalmometrul, ambele realizate în 1851. Aceste instrumente au revoluționat examinarea și înțelegerea funcțiilor ochiului, iar cercetările sale asupra vederii au dus la respingerea teoriei spațiale a lui Kant. Helmholtz a demonstrat că spațiul este un concept învățat, nu unul inerent minții umane.

În domeniul electrodinamicii, Helmholtz a apreciat și dezvoltat lucrările lui Michael Faraday și James Clerk Maxwell, fiind unul dintre primii oameni de știință germani care au recunoscut importanța acestora. În timp ce Maxwell considera curentul electric drept rezultatul polarizării eterului, Helmholtz, familiarizat cu legile electrolizei, a susținut existența unor particule elementare de electricitate, care ulterior au fost denumite electroni.

Helmholtz nu a reușit să formuleze o teorie completă a electrodinamicii, dar contribuțiile sale în matematică, fizică și fiziologie au avut un impact profund asupra științei. Descoperirea undelor radio de către Heinrich Hertz, unul dintre elevii săi, a fost considerată o confirmare a teoriilor lui Faraday, Maxwell și Helmholtz. Deși teoria relativității propusă de Albert Einstein a distrus ipoteza existenței eterului, multe dintre ideile și descoperirile lui Helmholtz rămân fundamentale în științele moderne.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Hermann-von-Helmholtz/Later-life