Henri Rabaud, compozitor, dirijor și profesor francez

Henri Rabaud (născut la 10 noiembrie 1873, la Paris – decedat la 11 septembrie 1949, la Neuilly-sur-Seine) a fost un compozitor, dirijor și profesor francez, figură importantă a vieții muzicale din prima jumătate a secolului al XX-lea. Membru al Institutului Francez și director al Conservatorului din Paris timp de peste două decenii, Rabaud a fost cunoscut pentru stilul său muzical conservator, dar și pentru activitatea pedagogică de mare influență.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Rabaud#/media/Fișier:Henri_Rabaud.jpg

Provenea dintr-o familie cu tradiție muzicală: tatăl său, Hippolyte Rabaud, a fost violoncelist și profesor la Conservatorul din Paris, iar mama sa, Juliette Dorus, era cântăreață, nepoata flautistului Louis Dorus și a sopranei Julie Dorus-Gras, celebră pentru aparițiile sale la Opera din Paris și Covent Garden.

După studiile la Liceul Condorcet, Henri Rabaud a intrat la Conservatorul din Paris, unde i-a avut ca profesori pe Jules Massenet, André Gedalge și Antonin Taudon. În 1894 a câștigat prestigiosul Premiu de la Roma cu cantata Daphné, ceea ce i-a permis să studieze timp de trei ani la Academia Franceză din Roma, la Villa Medici. În această perioadă, s-a familiarizat cu opera italiană, admirându-i pe Verdi, Mascagni și Puccini.

Primul său mare succes a venit în 1899 cu poemul simfonic La Procession nocturne, inspirat din Faust de Lenau – lucrare care a devenit cea mai cunoscută creație orchestrală a sa. În același an, a compus oratoriul Job, primit cu entuziasm de public și critică.

Rabaud a compus șase opere, dintre care cea mai cunoscută este Mârouf, savetier du Caire (Mârouf, cizmarul din Cairo, 1914), inspirată din poveștile O mie și una de nopți. În această lucrare, el a reușit să îmbine structura wagneriană cu elemente exotice orientale. Opera a fost pusă în scenă la Opera din Paris și, în 1917, la Metropolitan Opera din New York.

Între 1914 și 1918, Henri Rabaud a fost dirijor principal al Operei din Paris, iar în 1918 a fost numit director muzical al Boston Symphony Orchestra. A renunțat însă după un singur sezon, dorind să se dedice compoziției. În 1920, a revenit la Paris, unde i-a succedat lui Gabriel Fauré în funcția de director al Conservatorului din Paris, pe care a condus-o până în 1941.

Deși era considerat un tradiționalist – celebră fiind afirmația sa „modernismul este dușmanul” –, Rabaud a sprijinit uneori tinerii compozitori moderni. Printre studenții săi s-au numărat Olivier Messiaen, Henri Dutilleux, Maurice Duruflé și Paul Tortelier, iar printre colegii de catedră se aflau Paul Dukas, Henri Büsser, Marcel Dupré, Marguerite Long și Claire Croiza.

În timpul ocupației germane, Rabaud a încercat să protejeze profesorii evrei de la Conservator, însă a fost forțat de autoritățile de ocupație și de regimul de la Vichy să furnizeze informații despre aceștia. În 1941 s-a retras din funcție și s-a stabilit la Neuilly-sur-Seine, unde a murit în 1949, la vârsta de 75 de ani.

Opera sa cuprinde două simfonii, poeme simfonice, muzică vocal-simfonică, lucrări de cameră și numeroase partituri vocale și instrumentale. Printre creațiile importante se numără: La Procession nocturne, Divertissement sur des chansons russes, Eglogue, Job (oratoriu), Symphonie en ré mineur, Symphonie en mi minor, L’Appel de la mer (1924, inspirată din Riders to the Sea de J.M. Synge) și Rolande et le mauvais garçon (1934).

Henri Rabaud rămâne o figură reprezentativă pentru școala muzicală franceză de la începutul secolului XX, ilustrând echilibrul dintre tradiția clasică și spiritul modernității timpurii, precum și o carieră de dirijor, compozitor și pedagog de mare prestigiu.