Grigore Ghidionescu, compozitor și pianist român

Grigore Ghidionescu, (28 iunie 1901, Geneva – 12 februarie 1968, București), a fost un compozitor și pianist român.

Grigore Ghidionescu și-a început studiile muzicale în orașul natal, Geneva, în 1911, la Școala de Muzică (pian), continuând apoi la Conservatorul din București (1916–1917), unde a fost elevul lui Teophil Demetriescu. În anii 1926–1927, a studiat la Conservatorul din Cluj-Napoca, cu Ilie Sibianu (pian) și Marțian Negrea (armonie, contrapunct, compoziție).

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/piano-sheet-music-music-keyboard-1655558/

A urmat, de asemenea, cursuri de perfecționare la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din București cu Theodor Rogalski (orchestrație, 1950) și Constantin Bugeanu (contrapunct, citire de partituri, 1956). Pe lângă cariera artistică, a absolvit Facultatea de Drept din Cluj-Napoca, obținând în 1930 titlul de doctor în științe economice și politice.

A fost pianist concertist și interpret de muzică de cameră, susținând numeroase recitaluri în Cluj-Napoca și București, inclusiv concerte-medalion cu lucrări proprii. Între 1923 și 1951, a lucrat ca funcționar administrativ în instituții publice din cele două orașe.

A primit distincții importante, printre care:

• Premiul II (medalia de argint) la Concursul Internațional de la Budapesta (1928),
• Mențiunea I la Premiul Național de Compoziție „George Enescu” (1943).

A compus muzică simfonică, de cameră, pianistică, vocală, dar și muzică pentru filme documentare și jurnale cinematografice.

Muzică vocal-simfonică

• Zamolxe (1927) – poem simfonic
• Encore un instant de bonheur (1928) – suită de lieduri pe versuri de H. de Montherlant
• Din lumea muncii (1951) – suită simfonică
• Amintirile pământului (1964) – poem vocal-simfonic pe versuri de Mihai Beniuc

Muzică de cameră

• Legenda românească (1926) – pentru vioară și pian
• Nocturnă (1943) – pentru vioară, violoncel și pian
• Trio (1956) – pentru vioară, violoncel și pian
• Sextet (1957) – pentru suflători și pian, inspirat din „Povestea lui Gruia cel Viteaz”.

Lucrările sale pentru pian demonstrează o sensibilitate aparte și o tehnică pianistică solidă:

• Samovarul (1924) – nocturnă premiată la Budapesta
• Sonatele pentru pian nr. 1–4 (1925–1955)
• Scrisori și răspunsuri (1927) – suită cu variațiuni
• Ionică la circ (1951) – suită pentru pian
• Studenții veseli (1957) – piesă burlescă
• 6 Studii de concert (1952)

Muzică vocală

• Trei cântece pe versuri de Rabindranath Tagore (1925)
• 6 Lieduri pe versuri de Mihai Beniuc (1952)
• Sonată-lied pe versuri de Tudor Arghezi (1965).

Deși nu a beneficiat de o formare riguroasă în compoziție de la început, lucrările sale timpurii, precum Samovarul sau Legenda românească, au fost remarcate pentru originalitatea și sensibilitatea lor. Compozitor autodidact în mare parte, Ghidionescu și-a consolidat ulterior cunoștințele componistice sub îndrumarea lui Marțian Negrea.

Stilul său reflectă influențe neoromantice, uneori apropiindu-se de limbajul lui Skriabin (pe care nu îl cunoștea în acea perioadă), cu o predilecție pentru forme scurte și lirice. Pauza creatoare de aproape un deceniu, cauzată de izolarea sa socială și profesională, a fost urmată de o perioadă intensă de creație după aderarea la Uniunea Compozitorilor, când a căutat să îmbine elemente de folclor cu armonii postromantice.

Ultimele sale lucrări, cum ar fi Sonata-lied și poemul vocal-simfonic Amintirile pământului (1964), reflectă o maturitate artistică și o preocupare pentru sinteza muzicii românești cu expresia universală.