Gheorghe I. Brătianu, istoric, om politic român

Gheorghe I. Brătianu (născut pe 21 ianuarie/3 februarie 1898 la Ruginoasa, județul Iași – decedat pe 24 aprilie 1953 la Penitenciarul Sighet) a fost un istoric, om politic, profesor universitar și membru al Academiei Române.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_I._Br%C4%83tianu#/media/Fi%C8%99ier:Gh._I._Bratianu.jpg

Gheorghe I. Brătianu s-a născut într-o familie de prestigiu, fiind fiul lui Ion I. C. Brătianu (1864–1927) și al principesei Maria Moruzi-Cuza, văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul fostului domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Copilăria și adolescența le-a petrecut alături de mama sa, la Ruginoasa și la casa de la Iași a acesteia, Casa Pogor. A obținut bacalaureatul în 1916 la Iași și, în același an, a avut prima întâlnire cu istoricul Nicolae Iorga la Vălenii de Munte. Iorga i-a publicat primul studiu în „Revista istorică”.

În timpul Primului Război Mondial, Brătianu s-a înrolat voluntar în august 1916, fiind încorporat în Regimentul 2 Artilerie. A urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Rezervă la Iași și, după avansarea la gradul de sublocotenent, a participat la luptele de la Cireșoaia, unde a fost rănit. După război, și-a continuat studiile în domeniul istoriei și filosofiei, obținând licența în drept la Universitatea din Iași (1919), licența în litere la Sorbona (1921), iar mai târziu titluri de doctor în filosofie (1923) și în litere (istorie medievală) (1929).

În 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de istorie medievală a Universității din Iași, iar în 1940 a fost transferat la Universitatea din București, unde a devenit decan al Facultății de Litere.

Membru corespondent al Academiei Române din 1928, Brătianu a fost recunoscut internațional ca un savant de renume în domeniul istoriei medievale. De asemenea, a fost activ pe scena politică, aderând la ideologia Partidului Național Liberal (PNL), deși s-a implicat direct în politică abia după moartea tatălui său, Ionel Brătianu, în 1926. A devenit deputat în 1927 și a sprijinit restaurarea monarhiei lui Carol al II-lea, deși ulterior s-a distanțat de regimul autoritar al acestuia.

În perioada interbelică, Brătianu a fost un apărător al statu-quo-ului internațional și a fost critic la adresa politicii externe a României, mai ales față de ascensiunea fascismului și comunismului în Europa. A fost mobilizat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, participând la luptele din Crimeea și susținând o rezistență activă împotriva presiunilor externe.

După 23 august 1944, a devenit un critic al regimului comunist și a fost persecutat de autoritățile de la acea vreme. A fost supus domiciliului forțat și a fost exclus din Academie în 1948. Chiar și în aceste condiții, a continuat să lucreze la importante lucrări științifice, printre care „Sfatul domnesc și adunarea stărilor în Principatele Române” și capodopera sa „La mer Noire. Des origines a la conquete ottomane”.

În 1950, Gheorghe I. Brătianu a fost arestat și încarcerat la Penitenciarul Sighet, unde a murit în aprilie 1953, fără a fi judecat. Rămășițele sale au fost mutate în 1971 la Biserica Florica din Ștefănești, județul Argeș.

Bibliografie

• Revista de Istorie Militară, nr. 1(47), 1998
• Stelian Neagoe, „Oameni politici români”, Editura Machiavelli, București, 2007, pp. 99-102.

Sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_I._Br%C4%83tianu