Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling, filosof și pedagog german

Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (27 ianuarie 1775, Leonberg, lângă Stuttgart, Württemberg – 20 august 1854, Bad Ragaz, Elveția) a fost un filosof și pedagog german, una dintre figurile majore ale idealismului german post-kantian. În 1806 a fost înnobilat, primind particula „von”.

Tatăl său, pastor luteran, a devenit în 1777 profesor de limbi orientale la seminarul teologic din Bebenhausen, unde Schelling și-a început educația. Considerat un copil precoce, a învățat limbile clasice încă de la opt ani. La doar 15 ani a fost admis la seminarul teologic din Tübingen (1790–1795), un centru de formare pentru clerici, dar și un mediu intelectual în care ideile Revoluției Franceze erau intens discutate. Acolo, Schelling s-a orientat către filosofie, inspirat de Immanuel Kant, Johann Gottlieb Fichte și de panteismul lui Spinoza.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Wilhelm_Schelling#/media/Fișier:Friedrich_Wilhelm_Joseph_Schelling,1848_daguerreotype-_cropped.jpg

La 19 ani a publicat prima sa lucrare, Über die Möglichkeit einer Form der Philosophie überhaupt (1795), urmată de Vom Ich als Prinzip der Philosophie, ambele având ca temă centrală Absolutul, conceput ca „eul absolut”, intuit direct la nivel intelectual.

Între 1795 și 1797 a fost tutore particular al unor tineri nobili la Leipzig, perioadă în care a asistat la cursuri de fizică, chimie și medicină. Experiența l-a determinat să se distanțeze de Fichte, pe care îl considera prea restrictiv față de natură, și să dezvolte o filosofie a naturii, prin care încerca să arate că natura însăși este un proces activ de dezvoltare către spirit. Această abordare l-a apropiat de cercurile romantice.

În 1798 a devenit profesor la Universitatea din Jena, unul dintre centrele intelectuale majore ale Germaniei. Aici a publicat rapid lucrări importante, culminând cu System des transzendentalen Idealismus (1800), în care încerca să unească filosofia naturii cu idealismul transcendental al lui Fichte. Schelling considera că arta este locul de întâlnire al inconștientului natural și al conștientului spiritual, ambele derivând dintr-o stare primordială a Absolutului.

În plan personal, la Jena a cunoscut-o pe Caroline Schlegel, figură marcantă a romantismului german, cu care s-a căsătorit în 1803. Conflictele generate de această relație, precum și disputele filosofice, l-au determinat să părăsească Jena pentru Universitatea din Würzburg.

La Würzburg a dezvoltat „filosofia identității”, unde încerca să arate că Absolutul este unitatea directă dintre subiectiv și obiectiv. Totuși, Hegel i-a adus critici severe, mai ales în Fenomenologia spiritului (1807), acuzând că definiția sa a Absolutului era nediferențiată, „precum noaptea în care toate vacile sunt negre”. Ruptura de Hegel, fost prieten și colaborator, l-a marginalizat pe Schelling, care până atunci fusese considerat filosoful de referință al epocii.

Între 1806 și 1841 a trăit la München, unde a fost secretar general al Academiei de Arte Frumoase și a ținut cursuri și la Erlangen. Moartea Carolinei în 1809 l-a marcat profund, inspirându-i o lucrare despre nemurire. În 1812 s-a recăsătorit cu Pauline Gotter.

În Philosophische Untersuchungen über das Wesen der menschlichen Freiheit (1809), Schelling a redefinit problema libertății, considerând-o reală doar dacă include posibilitatea binelui și a răului. Omul posedă atât un „fundament întunecat” al impulsurilor, cât și o rațiune luminoasă ordonatoare, dar inversarea acestei ierarhii a dus la căderea în păcat.

Scrierile ulterioare, precum Die Weltalter (1811, rămasă inedită), urmăresc istoria lui Dumnezeu și creația lumii printr-o filosofie care încearcă să explice răul și libertatea în raport cu divinitatea.

În 1841 a fost chemat la Universitatea din Berlin de regele Frederic Wilhelm al IV-lea, pentru a contracara hegemonia hegeliană. Primele sale cursuri au atras figuri precum Engels, Kierkegaard și Bakunin, dar disputele și plagierea notițelor sale de către adversari l-au făcut să renunțe la predare.

În ultima etapă, Schelling a împărțit filosofia în două direcții: filosofia negativă, bazată pe rațiunea pură, și filosofia pozitivă, care, pornind de la realitatea lumii, îl deduce pe Dumnezeu ca creator.

Schelling era descris ca având o prezență impunătoare, dar și un temperament instabil, sensibil și mândru. Conștient de rolul său istoric, își vedea misiunea drept aducerea filosofiei la o finalitate.

Deși influența sa a fost umbrită de Hegel, redescoperirea lui Schelling în secolul XX, mai ales în legătură cu filosofia existențială și antropologia filosofică, a arătat importanța gândirii sale. Ideea că omul nu este determinat doar de rațiune, ci și de impulsuri întunecate, îl face un precursor al unor abordări moderne asupra condiției umane.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Friedrich-Wilhelm-Joseph-von-Schelling