Jurnal FM 
Eugen Schileru, eseist și traducător român
#Postat de Carmen Vintu on septembrie 13, 2024
Eugen Schileru (născut la 13 septembrie 1916, Brăila – decedat la 10 august 1968, București) a fost un eseist și traducător român, cunoscut pentru contribuțiile sale în critica de artă și estetică. A urmat cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila între 1930 și 1934 și a început să scrie în publicațiile locale „Columna lui Traian” (1931), „Premergătorul” (1932-1933) și „Tribuna” (1934). De asemenea, sub pseudonim, ar fi colaborat la revista „Stilet” (1933).
Schileru a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității din București, secția de estetică filosofică, între 1934 și 1938. În paralel, a urmat și Facultatea de Drept, obținând licența în 1939. A fost implicat activ în mișcarea studenților de stânga, sub egida Uniunii Tineretului Comunist. În 1939, a absolvit și Seminarul Pedagogic, devenind profesor la liceele bucureștene „Matei Basarab” și „Gh. Lazăr”.
Între 1948 și 1951, Schileru a fost director al Bibliotecii Academiei Române și a predat din 1949 istoria esteticii la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. A susținut cursuri de artă universală, istoria criticii de artă, dar și despre istoria costumului, ceramicii și textilelor de artă, literatura universală, teatrul și cinematografia. În ultimul an de viață, a fost șeful Catedrei de istoria artei.
Debutul său publicistic a avut loc sub pseudonimul Adrian Schileru, în 1936, în revista „Era nouă”, condusă de N.D. Cocea, unde a scris recenzii și cronici despre cinematografie. După război, a colaborat la numeroase reviste, precum „Lumea”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Gazeta literară”, „Contemporanul” și „Secolul 20”.
Una dintre lucrările sale de referință este monografia „Rembrandt” (1966), în care explorează complexitatea artistului și dimensiunea morală a operei sale. Schileru descrie clar-obscurul rembrandtian ca o lumină fluidă și poetică, capabilă să creeze o atmosferă lirică și profundă. De asemenea, evocă legătura pictorului cu goticul și barocul, influențat de Caravaggio. Stilul său analitic este viu și empatic, oferind o perspectivă pătrunzătoare asupra operei artistului.
Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Eugen_Schileru#/media/File:Eugen_Schileru.jpg
Un alt proiect notabil, „Impresionismul” (1970), a rămas neterminat din cauza morții premature a autorului, dar se distinge prin capacitatea de a defini impresionismul atât ca fenomen pictural, cât și ca mișcare spirituală, influențată de scriitori precum Marcel Proust. Schileru a lăsat în urma sa o operă caracterizată de finețe stilistică, originalitate a expresiei și o înțelegere profundă a fenomenului artistic.
Volumul postum „Scrisoarea de dragoste” (1971) include eseuri generale și cronici despre artiști și opere de artă. Eseul titular reflectă reticența autorului față de definiții stricte, propunând în schimb comparații între creația artistică și o scrisoare de dragoste, susținând ideea că arta implică întotdeauna un „altul”, un receptor. Deși premisa este discutabilă, Schileru analizează modernismul artistic ca o expresie a dificultății comunicării în cadrul unui capitalism alienant.
Schileru a avut o influență semnificativă asupra înțelegerii artei moderne universale și a contribuit la construirea unei critici artistice profunde și inovatoare. Lucrările sale ulterioare au fost adunate în volumul „Preludii critice” (1975), antologat de Andrei Pleșu, și sunt o mărturie a capacității sale de a articula o critică empatică, tolerantă și fructuoasă, capabilă să construiască o paideia a artei.
