Jurnal FM 
„Mașina Timpului”. Despre o capitulare necondiționată la 8-9 mai 1945 de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on mai 8, 2024
Motto: „Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii.”- John F. Kennedy
Oameni buni, bine v-am regăsit la rubrica de fiecare miercuri! Astăzi, „Mașina Timpului”, ne vom „plimba” pentru câteva rânduri înapoi în timp în ziua de 9 mai1945, atunci când, la ora 0:16, în Cartierul General al armatei sovietice din Berlin, s-a semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei, luând astfel sfârşit cel de-al doilea război mondial (război început, după cum se știe, la data de 1 septembrie1939). Capitularea s-a făcut, practic, în mai multe etape, după cum vom vedea în cele ce urmează, dar sursele și izvoarele istorice ne spun că, la Berlin-Karlshorst, în seara zilei de 8 mai 1945, la ora ora 23.45, mareșalul Wilhelm Keitel a semnat capitularea necondiționată a armatei germane. Așa sună varianta oficială, dar, practic, mareșalul german Keitel și-a trecut, de fapt, numele și semnătura pe acest document abia pe data de 9 mai. Pe de altă parte, cu o zi înainte, la Reims, generalul german Jodl a recunoscut „capitularea necondiționată a tuturor forțelor armate germane, de infanterie, aeriene și marine, în fața forțelor aliate și în fața comandamentului trupelor sovietice”. Ca urmare, toate luptele au fost încheiate oficial pe 8 mai la ora 23.01. Există și azi divergențe de opinie între Est și Vest apropo de ziua efectivă „a Victoriei”, așa că rușii, urmașii sovieticilor, celebrează ziua de 9 mai, iar Occidentul pe 8 mai! Fiecare cu adevărul său, mai mult sau mai puțin…adevărat! Practic, „chestia” finalizării războiului am rezumat-o mai sus! Și, vorba rabinului dintr-un banc celebru: „și tu ai dreptate, Ițic, dar și tu, măi, Ștrul”! Trebuie să ne reamintim că, pentru puterile occidentale și politica formulată de acestea anterior, la Casablanca, capitularea necondiționată reprezenta cel mai potrivit mijloc pentru eliminarea totală a statului național-socialist și a „valorilor” reprezentate de acesta. Aliații respingeau, în mod categoric, posibilitatea negocierii cu un inamic pe care-l considerau criminal și refuzau să aibă în vedere orice condiție ar fi fost oferită sau cerută de conducerea germană. Spre deosebire de cazul sfârșitului primei conflagrații mondiale, atunci când Antanta a adoptat ideile cuprinse în „Cele 14 puncte” ale președintelui american Woodrow Wilson, acum Aliații erau hotărâți să-și asigure libertatea totală de acțiune și „să taie capul șarpelui”. Drept urmare, conducerii militare și politice germane urma să i se impună semnarea unei capitulări politice și militare necondiționate, așa cum avea să fie ea redactată de forțele victorioase. Deși schița actului pentru capitularea necondiționată a Germaniei fusese redactată de către European Advisory Commission (Comisia Consultativă Europeană), pentru capitularea individuală a unităților de luptă germane nu putea fi redactat în avans un act similar.anterior, în luna ianuarie a anului1944 a avut loc la Londra o întâlnire a Comisiei Consultative Europene (European Advisory Commission, prescurtat EAC), o instituție înființată la întâlnirea miniștrilor de Externe de la Moscova din octombrie 1943. EAC a fost inițial compusă din câte un reprezentant al fiecăreia dintre cele trei mari puteri Aliate (cărora li se adaugă, în noiembrie 1944, un reprezentant al Guvernului Provizoriu al Franței). Principalul său scop era elaborarea, la nivel inter-aliat, a unui plan pentru Germania. Pe 25 iulie 1944, EAC s-a pus de acord asupra unui act privind capitularea necondiționată a Germaniei. Documentul acesta privind capitularea necondiționată își avea originile într-un plan gândit anterior de Departamentul de Stat al SUA, act al cărui proiect pe care Cordell Hull l-a transmis lui Eden al Marii Britanii și Molotov al sovieticilor la întâlnirea miniștrilor de Externe de la Moscova. În acest plan era stipulat faptul că documentul de capitulare trebuia să fie semnat de cea mai înaltă autoritate civilă germană. Preambulul respectivului act includea recunoașterea deschisă a înfrângerii germane, sub următoarea formă:„recunoscut și admițând că forțele armate germane terestre, pe mare și în aer au fost complet învinse, Guvernul Imperial German și Înaltul Comandament German proclamă prin prezenta capitularea necondiționată a Germaniei”. Acest preambul menționat era urmat de condițiile individuale militare și politice ale capitulării, iar articolul 12 al documentului prevedea transferul către Aliați a autorității politice în Germania: „Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică își vor asuma suprema autoritate în Germania. În exercițiul acestei autorități vor lua acele măsuri pe care le vor considera necesare pentru viitoarea pace și securitate, inclusiv dezarmarea și demilitarizarea completă a Germaniei.” Ulterior, a fost adăugată o propunere pentru destrămarea Germaniei în mai multe state.
Revenind la situația militară „de la firul ierbii” din teren, practic, în luna august a anului 1944, șefii Statelor Majore Aliate s-au pus de comun acord asupra unui document mai scurt care prezenta procedura generală ce trebuia urmată de comandanții militari Aliați atunci când urmau să accepte capitularea militară a vreunei unități germane. În acest context, capitularea trebuia să fie necondiționată și restricționată doar la aspectele pur militare, iar inamicului nu trebuia să i se facă nicio promisiune. Ca urmare, prima capitulare sub această formă s-a făcut pe frontul italian în primăvara anului 1945, înainte de moartea lui Adolf Hitler. Firește, în nebunia și megalomania sa, dictatorul nazist respinsese în mod categoric cererea Aliată anterioară privind capitularea necondiționată. Drept consecință, Aliații au trebuit să lupte timp de doi ani pentru realizarea țelului strategic stabilit la Casablanca. Prin sinucidere, ce-i drept, Hitler s-a eschivat de la luarea deciziei finale privind soarta Germaniei, pe care a lăsat-o pe seama amiralului Karl Dönitz, comandantul suprem al Marinei. Potrivit „testamentului politic” al lui Hitler, prin care Dönitz (și nu Hermann Göring) era însărcinat cu preluarea conducerii ca președinte al Reich-ului și Comandant Suprem al Forțelor Armate, amiralului i se cerea să continue războiul prin toate mijloacele posibile și să-și facă datoria până la capăt. Având în vedere prestația lui Karl Dönitz de până atunci, este posibil că Hitler chiar se aștepta ca acesta să-i urmeze dispozițiile finale. Dar Dönitz avea alte planuri….Odată liber să acționeze din proprie inițiativă, noul lider al Germaniei și-a făcut foarte clară dorința de a pune capăt războiului. Se spune că, potrivit mărturiei amiralului Godt, când a aflat că a fost numit succesor al lui Hitler, Dönitz ar fi exclamat:„să-i punem capăt, am purtat destule lupte eroice, să salvăm poporul; să punem capăt sacrificiilor de sânge inutile”. Astfel, odată ce a preluat puterea politică și militară, Dönitz a pus în mișcare instrumentele pentru încheierea păcii cu Aliații. Dönitz era pregătit să accepte o capitulare militară pe frontul de Vest, dar nu era dispus să ordone încetarea focului pe frontul de Est. Nu-i plăcea varianta cu sovieticii la poartă!
De altfel, în condițiile în care civilii și militarii germanii trebuiau să se refugieze din calea tăvălugului Armatei Roșii, Karl Dönitz era dispus să folosească toate resursele aflate la dispoziția sa pentru a proteja coloanele de refugiați și tranporturile navale de persoane din Marea Baltică. În opinia sa, opt până la zece zile erau necesare pentru retragerea în siguranță (adică în spatele liniilor anglo-americane) a respectivilor militari și civililor germani din teritoriile estice ocupate anterior de germani. În tot acest timp, operațiile militare urmau să continue pe frontul de Est. În acest context, cererea și condiția clară Aliată pentru o capitulare simultană pe toate fronturile nu era compatibilă cu viziunea lui Karl Dönitz, care dorea să capituleze în Vest și să continue lupta în Est. Drept urmare a acestei „viziuni” și în pofida opoziției generalilor din Înaltul Comandament German, care doreau să permită unităților militare „din teren” să încheie armistiții ori acte de capitulare din proprie inițiativă, pe 1 mai 1945, Karl Dönitz a optat pentru o capitulare totală progresivă a forțelor armate germane prin intermediul capitulărilor locale coordonate de la nivel central. Așa se face că în data de 2 mai, capitularea armatei din Italia, negociată independent de feldmareșalul Alexander la sfârșitul lunii aprilie, a intrat în vigoare. De altfel, această zi a marcat și prima acțiune locală în procedura de capitulare gândită de Dönitz. Acesta luase anterior legătura cu feldmareșalul britanic Bernard Montogomery care, teoretic, trebuia să ceară delegației germane trimise de Dönitz capitularea necondiționată și simultană a tuturor forțelor germane. „Monty” a acceptat însă o capitulare strict militară a forțelor germane din nord-vestul Germaniei și din Olanda și Danemarca. Armistițiul respectiv a intrat în vigoare la ora 8.00 în data de 5 mai. Mai apoi, în ziua următoare, între Grupul G al Armatei Germane și Armata a 6-a Americană s-a instituit un alt armistițiu. Generalul american Dwight Eisenhower n-a avut aceeași atitudine precum britanicul Montgomery atunci când, pe 5 mai, Înaltul Comandament German i-a oferit capitularea necondiționată a tuturor forțelor germane aflate încă în conflict cu puterile occidentale. Generalul american le-a dat nemților un ultimatum: fie acceptă capitularea totală și necondiționată a tuturor forțelor de pe toate fronturile (în fața celor trei puteri Aliate), fie se confruntă cu o reluare a bombardamentelor anglo-americane și blocarea rutelor de evacuare a refugiaților veniți din Est. Dönitz n-a mai avut ce să facă și, drept urmare, a fost obligat să accepte capitularea totală.
Actul de predare militară a fost semnat de Înaltul Comandament German la Reims, la sediul Forțelor Expediționare Aliate (cu generalul american Dwight Eisenhower) și la Karlshorst, unde se afla sediul forțelor armate sovietice (cu mareșalul Jukov). Însă delegației germane nu i s-a prezentat, nici la Reims, nici la Karlshorst, documentul EAC (despre care aminteam anterior) privind „capitularea necondiționată”, căci Aliații încă nu se hotărâseră până în acel moment care document să fie semnat de nemți – versiunea originală acceptată de cele patru puteri Aliate sau versiunea revizuită de la Ialta. În consecință, Eisenhower le-a prezentat trimișilor germani un document ce privea strict capitularea militară necondiționată, al cărui articol 4 prevedea că acest act putea fi înlocuit de documentul EAC. Până la momentul intrării în vigoare a armistițiului, în data de 8 mai, Karl Dönitz își atinsese doar parțial obiectivul. Totuși, el reușise să aducă de pe Frontul de Est circa 1, 8 milioane de militari (circa 55% din total) în spatele liniilor anglo-americane, iar ceilalți au căzut în captivitate sovietică sau iugoslavă. În acest context, numărul refugiaților est-germani care a ajuns în zonele controlate de Aliații occidentali e mai dificil de stabilit, căci călătoria lor n-a fost nici organizată, nici înregistrată de autorități. A fost la voia sorții!Istoricii estimează însă că numărul acestor refugiați a fost mai mic decât al militarilor retrași din est. Astfel, în timpul primei săptămâni ale lunii mai, în zona de vest a Germaniei, controlată de puterile occidentale, s-au refugiat în total între 2, 5 și trei milioane de oameni, militari și civili. Este evident că poziția ferm anti-sovietică a amiralului Karl Dönitz era, în bună măsură, un produs al ideologiei național-socialiste și a propagandei de război. Hotărârea lui Dönitz de a retrage cât mai mulți militari și refugiați în sfera de influență a Occidentului înainte de tragerea ultimului glonț a fost însă și o reacție destul de clară la comportamentul Armatei Roșii în „tăvălugul” acesteia spre Berlin. Evenimentele din zona Mării Baltice și provinciile estice ale Germaniei demonstraseră destul de clar că trupele sovietice nu respectau nici viața soldaților capturați și nici pe cea a civililor. Cam cum se întâmplă și azi prin Ucraina…Drept răzbunare pentru invazia germană din 1941 și comportamentul germanilor din teritoriile sovietice, acum era „rândul” rușilor să facă ravagii în Germania, așa că femeile erau violate, civilii împușcați sumar sau răpiți și trimiși la muncă forțată în URSS. De aceea, strategia de capitulare a lui Dönitz avea ca scop salvarea populației din Germania de est și armatele de pe acest front aducându-le, atât cât era posibil, în zona sigură a influenței anglo-americane. Controlul central exercitat asupra încheierii ostilităților de pe front a făcut posibilă nu doar refugierea unui număr mare de civili și militsari germani în Vestul Germaniei, dar a permis și o capitulare sistematică și ordonată a forțelor armate germane, iar evacuarea trupelor din zone ocupate (Olanda, Danemarca și Norvegia) s-a făcut în relativă liniște.
Mai trebuie amintit că, practic, capitularea politică necondiționată a Germaniei s-a făcut efectiv o lună mai târziu, pe data de 5 iunie 1945. Din moment ce liderii germani (adică din guvern și Înaltul Comandament al armatei) se aflau deja în captivitate, capitularea totală militară și politică a statului german a fost proclamată de cele patru puteri Aliate victorioase sub forma declarației EAC, ca „declarație privind înfrângerea Germaniei și asumarea autorității supreme cu privire la Germania de către guvernele Marii Britanii, Statelor Unite, URSS și Guvernul Provizoriu al Republicii Franceze”. Tot atunci, s-au emis declarații privind zonele de ocupație și mecanismele de control ce urmau să fie aplicate în Germania. O analiză comparativă înte documentul original EAC și declarația făcută în final arată că toate articolele documentului original a fost preluate fără cine știe ce schimbări majore. Practic a mai fost inserat un preambul detaliat și au fost scoase secțiunile suplimentare despre care se discutase anterior la Ialta.
Trebuie menționat faptul că Articolul 4 al actului de capitulare militară a fost subiectul unei intense controverse, atât în dezbaterea politică privind predarea Germaniei, cât și din punct de vedere al dreptului internațional în vigoare la acea dată. Aliații nu au privit acest articol drept baza legală necesară pentru declarația din 5 iunie, ci pur și simplu ca un mijloc pentru rezervarea dreptului de a decreta un act al capitulării din poziția lor de puteri victorioase. Drept consecință, ei nu au declarat capitularea totală politică și militară în baza Articolului 4, care nu este de fapt menționat în declarație, ci mai degrabă prin virtutea dreptului lor de învingători: forțele armate germane nu mai erau capabile să reziste voinței puterilor victorioase, prin urmare „capitularea neconționată a Germaniei a fost astfel efectuată”. Această capitulare totală însemna și dispariția statului național german, a Reich-ului, de pe harta politică a lumii, dar nu și din dreptul internațional sau constituțional. Acest fapt, la rândul său, a generat diverse controverse privind două interpretări ale capitulării totale, una a specialiștilor în drept constituțional și internațional și alta a istoricilor și politologilor. Doctrina germană dominantă cu privire la legislația în fapt consideră și astăzi că statul german și-a păstrat identitatea legală în 1945, dar, pur și simplu, a renunțat la capacitatea sa de a acționa ca atare. Această diferențiere teoretică între capacitatea legală și capacitatea de a acționa este străină istoriei și politologiei, pentru care capacitatea politică de a lua decizii și a le implementa este esențială existenței statului. Variațiuni diverse pe aceeași temă…de fapt, fdiferența dintre cele două metode este aparentă în modul în care ele privesc capitularea din 1945. Pentru că dreptul internațional recunoaște doar conceptul de capitulare militară, nu și politică, capitularea germană este văzută doar ca eveniment militar. Cu alte cuvinte, aceasta este judecată prin prisma teoriei juridice, care nu reflectă, în fapt, evenimentele reale. De aceea, juriștii nu recunosc capitularea necondiționată proclamată prin declarația din 5 iunie; pentru juriști precum Erich Kraske sau Georg Dahm, „capitularea în acest sens nu există” și „conceptul capitulării politice este necunoscut în dreptul internațional”.
Despre o capitulare necondiționată la 8-9 mai 1945
Dar, orice s-ar spune, ca întotdeauna în istorie, învingătorii scriu Istoria! Semnificația istorică și politică a acestei capitulări este revelată foarte clar în cuvintele prin care generalul francez Charles de Gaulle s-a adresat adunării consultative din Franța pe 15 mai 1945: „Victoria a căpătat aceleași dimensiuni ca și războiul. Germania, condusă la fanatism de visul de cucerire, a purtat acest război – material, politic și moral – ca un război total. În consecință, victoria trebuia să fie o victorie totală. Acest lucru s-a întâmplat. În măsura în care acesta este cazul, statul, puterea, doctrina, însuși Reich-ul german, este complet distrus.”
Despre o capitulare necondiționată la 8-9 mai 1945
Rezumând cele întâmplate în mai 1945, la 8 mai 1945, ora 15.00, premierul britanic Winston Churchill anunţa oficial la radio că războiul în Europa s-a sfârşit, ca urmare a semnării, la 7 mai, de către Germania, a actului de capitulare. Preşedintele american Harry S. Truman şi generalul francez, Charles de Gaulle, au anunţat vestea capitulării în aceeaşi zi în care o făcuse și premierul britanic. „Chestiunile” de detalii juridice nu prea mai contau, în acest context. Dictatorul sovietic Iosif Stalin, care dorise o capitulare în capitala Reichului învins şi ocupat de Armata Roşie, şi-a arătat, evident și oastentativ, nemulţumirea. Fapt pentru care, procesul de capitulare a Germaniei a fost reluat în noaptea de 8 spre 9 mai 1945, la ora 00.16, în Cartierul General al armatei sovietice din Berlin-Karlhorst, așa cum aminteam și la începutul acestor rânduri. De această dată, documentul respectiv a fost semnat de către mareşalul Wilhelm Keitel, generalul Stumpf şi amiralul Friedeburg din partea Germaniei, de către mareşalul G.K. Jukov din partea Comandamentului Suprem sovietic, de mareşalul britanic Arthur B. Tedder, generalul american K. Spaatz şi generalul francez J. de Lattre de Tassigny.Tot în sumar, reamintesc că, încă din 1944, se convenise între aliați ca Germania să fie ocupată militar în totalitate, iar zona care urma să revină fiecăruia fusese delimitată. Mai apoi, la Ialta, în februarie 1945, premierul britanic Winston Churchill, care considera că o Franţă puternică putea fi o forţă de echilibru în Europa, a obţinut cu uşurinţă de la liderul sovietic, acordul ca aceasta să devină a patra putere ocupantă. Astfel, o zonă a fost desprinsă pentru Franța din cele repartizate anglo-americanilor. Drept urmare, Germania, dar şi Berlinul, au fost divizate în patru zone, aflate sub control american, britanic, francez şi respectiv sovietic.
Despre o capitulare necondiționată la 8-9 mai 1945
Cea de-a doua conflagrație mondială s-a încheiat, finalmente, la data de 2 septembrie 1945, pe puntea cuirasatului american Missouri, unde a avut loc semnarea armistiţiului privind capitularea Japoniei, în urma bombardamentelor nucleare americane asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki (petrecute în zilele de 6 şi 9 august). Trebuie să ne amintim (pentru că uităm prea repede) că, în cel mai mare conflict din istorie, şi-au pierdut viaţa peste 60 de milioane de oameni, militari şi civili. Pentru prima dată în iistoria umanității, pierderile civile sunt mult mai mari decât cele militare. Urmările războiului, inclusiv schimbările geopolitice, culturale şi economice, au fost fără precedent. Aș mai adăuga că multe dintre ele influențează și azi „mersul lumii”! Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi aceste rânduri și ne revedem și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu „Mașina Timpului”!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Reimer Hansen, Germany’s Unconditional Surrender, în History Today, vol.45, nr. 5, mai 1995
https://www.dw.com/ro/la-sf%C3%A2r%C8%99itul-r%C4%83zboiului/a-18420421
http://www.ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/70-de-ani-de-la-capitularea-germaniei-sfarsitul-razboiului-in-care-au-murit-peste-50-de-milioane-de-oameni-1362347
https://www.dw.com/ro/conferin%C5%A3a-de-la-potsdam-a-redefinit-destinul-germaniei/a-18592113
https://saccsiv.wordpress.com/2023/05/08/opinii-capitulare-neconditionata-pentru-germania/
https://amnr.defense.ro/news/18
https://www.jewishvirtuallibrary.org/map-of-final-allied-operations-of-world-war-ii-april-may-1945
