1925 – Primele aparate radio în România

În anul 1925, Comisia Radio din România a aprobat primele cereri de instalare a posturilor de recepție radio. Printre cei care au primit autorizație să dețină un aparat de radio se numără Generalul Moșoiu, ziarele Viitorul și Universul, Compania Română de Radiofonie, Banca Națională, precum și Institutul de Fizică-Cosmică al Universității din Cernăuți. Această perioadă marchează începuturile radioamatorismului în România, o mișcare ce s-a dezvoltat odată cu progresul tehnologiei de transmitere a undelor electromagnetice la distanță.

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/radio-radio-cu-tub-destinatar-1557185/

Radioamatorismul a început la nivel internațional în urma descoperirilor lui Guglielmo Marconi, care, de altfel, își revendica statutul de radioamator. După primele sale experiențe de succes, mulți alții au încercat să obțină rezultate similare. Radioamatorismul modern s-a consolidat odată ce oamenii au descoperit potențialul acestei tehnologii ca mijloc de comunicare și au început să acumuleze cunoștințe pentru a construi și opera propriile stații de emisie și recepție. Esența radioamatorismului a devenit astfel experimentarea și studierea comunicațiilor fără un interes comercial direct.

Dezvoltarea radioamatorismului s-a desfășurat paralel cu progresul radiocomunicațiilor și al tehnologiei radiofonice, contribuind semnificativ la avansul științei în acest domeniu. În Statele Unite, radioamatorismul a înflorit la începutul secolului XX, în jurul anului 1910, odată cu apariția asociațiilor dedicate experimentării cu emisia radio. În 1912, la Londra, a avut loc prima Conferință Internațională de Telecomunicații, unde s-a decis să se aloce radioamatorilor spectrul de unde cu lungimi mai mici de 300 metri, considerate neutilizabile pentru comunicații la distanță lungă.

Radioamatorii americani au început să facă legături regulate pe lungimea de undă de 200 metri încă din 1913. În aprilie 1914, Radioclubul din Hartford și-a ținut prima adunare, unde Hiram Percy Maxim, cunoscut ca „părintele radioamatorilor din întreaga lume”, a propus înființarea American Radio Relay League (ARRL). Activitatea ARRL s-a intensificat rapid, atrăgând mii de membri până în 1917, care încercau să construiască echipamente și să stabilească legături radio pe distanțe tot mai mari.

Primul Război Mondial a întrerupt activitatea radioamatorilor, dar după încheierea războiului, pasiunea pentru radiocomunicații a revenit. În 1919, la Pittsburgh, a fost pusă în funcțiune prima stație de radiodifuziune din lume, care a transmis programe muzicale și buletine de știri, având un succes uriaș. În România, primele articole despre „Telegrafia și telefonia electrică fără fir” au fost publicate în ziarul Științelor și Călătoriilor în 1921.

În perioada 1924-1925, radioamatorismul s-a extins rapid pe plan internațional, culminând cu organizarea primului Congres Internațional al Radioamatorilor la Paris în aprilie 1925, eveniment la care a luat ființă Uniunea Internațională a Radioamatorilor (IARU). În același an, în România, s-a fondat Asociația Prietenii Radiofoniei, care și-a propus să popularizeze radiofonia și să organizeze cursuri de radioamatori.

În 12 iunie 1925, Adunarea Deputaților a adoptat „Legea pentru instalarea și folosirea stațiilor și posturilor radioelectrice”, iar la 13 septembrie a aceluiași an a apărut prima revistă românească dedicată radioamatorismului, Radio-Român. Aceasta și-a propus să sprijine și să îndrume amatorii în construcția și utilizarea echipamentelor radio.

Pe măsură ce interesul pentru radio creștea în România, în octombrie 1925 a fost lansată o altă publicație importantă, Radiofonia, ce a contribuit la dezvoltarea radiofoniei în țară. La finalul aceluiași an, Universitatea din București a găzduit Adunarea Amatorilor de Radiofonie, unde prof. Dragomir Hurmuzescu a vorbit despre rolul important al radiofoniei în dezvoltarea României.

Sursa: https://www.radioamator.ro/articole/print.php?id=292