Bjørnstjerne Bjørnson, scriitor norvegian

Bjørnstjerne Martinius Bjørnson (n. 8 decembrie 1832, Kvikne, Norvegia – d. 26 aprilie 1910, Paris, Franța) a fost un poet, dramaturg, romancier, jurnalist, editor, orator, director de teatru și una dintre cele mai importante personalități publice din Norvegia în timpul său. A câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1903 și este cunoscut, alături de Henrik Ibsen, Alexander Kielland și Jonas Lie, ca unul dintre „cei patru mari” ai literaturii norvegiene din secolul XIX. Poemul său „Ja, vi elsker dette landet” („Da, iubim acest pământ”) este imnul național al Norvegiei.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Bj%C3%B8rnstjerne_Bj%C3%B8rnson#/media/File:Portrett_av_Bj%C3%B8rnstjerne_Bj%C3%B8rnson,1909–no-nb_digifoto_20150129_00043_bldsa_BB0791-_Restoration.jpg

Bjørnson, fiul unui pastor, a crescut într-o mică comunitate de fermieri din Romsdalen, care a devenit ulterior inspirația pentru romanele sale de țară. De la început, scrisul său a fost caracterizat de o intenție didactică clară; a căutat să stimuleze mândria națională față de istoria și realizările Norvegiei și să promoveze idealuri. În primii săi 15 ani de carieră literară, Bjørnson s-a inspirat din saga și din cunoștințele sale despre Norvegia rurală contemporană. Aceste două domenii au fost folosite de el în ceea ce a numit „sistemul de rotație a culturilor”: materialele din sagă au fost transformate în piese de teatru, iar cele din viața contemporană au fost folosite pentru romane sau povești țărănești. Ambele subliniau legăturile dintre noua Norvegie și cea veche, servind la ridicarea moralului națiunii. Primele lucrări ale acestui sistem au fost povestea țărănească Synnøve Solbakken (1857), piesa istorică Mellem slagene (1857), basmele Arne (1858) și En glad gut (1860), și piesa Halte-Hulda (1858).

Între 1857 și 1859, Bjørnson l-a succedat pe Ibsen ca director artistic al Teatrului Bergen. S-a căsătorit cu actrița Karoline Reimers în 1858 și a devenit redactor la ziarul Bergenposten. Datorită activității sale în presă, conservatorii au fost înfrânți în 1859, iar în scurt timp a apărut Partidul Liberal. După un timp petrecut în străinătate, Bjørnson a devenit director al Teatrului Christiania și, între 1866 și 1871, a editat Norsk Folkeblad. În această perioadă, au apărut și prima ediție a lucrării Digte og sange (1870) și poemul epic Arnljot Gelline (1870).

Bătăliile politice și disputele literare i-au ocupat atât de mult timp, încât Bjørnson a ales să scrie în exil autoimpus. Două dintre piesele sale care i-au adus o reputație internațională au fost En fallit (1875) și Redaktøren (1875), care au îndeplinit cerința literaturii de a dezbate problemele actuale. Alte lucrări notabile din această perioadă includ piesele Kongen (1877) și Det ny system (1879). În cadrul romanelor sale, Det flager i byen og på havnen (1884) și På Guds veje (1889), Bjørnson abordează teme precum critica creștinismului și schimbarea socială, sugerând că aceasta trebuie să înceapă în școli. De asemenea, Paul Lange og Tora Parsberg (1898) tratează intoleranța politică.

Mai târziu în viață, Bjørnson a devenit un susținător al socialismului, lucrând activ pentru promovarea păcii și înțelegerii internaționale. Piesele sale au avut o influență semnificativă în stabilirea realismului social în Europa, iar în 1903 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură. Totuși, faima sa internațională a scăzut în comparație cu cea a lui Henrik Ibsen.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Bjornstjerne-Bjornson