Alfred Werner, chimist elvețian

Alfred Werner (n. 12 decembrie 1866, Mulhouse, Franța – d. 15 noiembrie 1919, Zürich, cantonul Zürich, Elveția), chimist elvețian, a fost laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în 1913 pentru studiile sale fundamentale asupra structurii compușilor de coordonare. Născut pe 12 decembrie 1866 la Mulhouse, Franța, și decedat pe 15 noiembrie 1919 la Zürich, Elveția, Werner a revoluționat chimia anorganică prin introducerea unor concepte și teorii care au deschis noi perspective de cercetare.

Werner a fost cel mai tânăr dintre cei patru copii ai unei familii din Alsacia. Tatăl său, Jean-Adam Werner, era muncitor de turnătorie, iar mama sa, Salomé Jeanette Werner, provenea dintr-o familie înstărită. După ce Alsacia a devenit parte a Imperiului German în 1871, Werner și-a păstrat simpatiile culturale și politice pentru Franța, deși majoritatea lucrărilor sale au fost publicate în limba germană.

A urmat École Libre des Frères (1872–1878) și École Professionelle, unde s-a specializat în chimie (1878–1885). După un an de serviciu militar în armata germană, a studiat la Eidgenössisches Polytechnikum (astăzi ETH Zürich), obținând diploma de tehnică chimică în 1889. Deși Polytechnikum nu acorda titluri de doctorat, Werner a primit doctoratul de la Universitatea din Zürich în 1890 pentru o teză despre stereochimia azotului.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alfred_Werner#/media/Fi%C8%99ier:(UAZ)_AB.1.1093_Werner.tif

Prima lucrare importantă a lui Werner, scrisă împreună cu Arthur Hantzsch, a extins conceptul de stereochimie la atomul de azot. El a explicat izomeria cis-trans la compușii trivalenți de azot și a pus bazele teoretice pentru stereochimia azotului. Între 1891 și 1892, a efectuat studii termochimice cu Marcellin Berthelot la Paris.

În 1892, Werner a devenit profesor nesalariat la Polytechnikum și, în 1893, a publicat o lucrare revoluționară despre compușii de coordonare, o teorie inspirată dintr-un vis. Aceasta i-a adus recunoaștere imediată și o numire la Universitatea din Zürich, unde și-a petrecut restul carierei. În 1894, a devenit cetățean elvețian și s-a căsătorit cu Emma Wilhelmina Giesker, având doi copii.

Werner a introdus un concept radical despre compușii de coordonare, eliminând distincția dintre „compușii de valență” și „compușii moleculari”. El a propus numărul de coordonare ca principiu central, explicând configurațiile octaedrice pentru numărul de coordonare 6 și cele pătrat-planare sau tetraedrice pentru numărul de coordonare 4. Această teorie a oferit explicații pentru izomeria și reacțiile metal-aminelor, sărurilor duble și hidraților metalici.

Cu o abordare experimentală sistematică, Werner și studenții săi au confirmat validitatea teoriei sale, sintetizând noi serii de compuși. Conceptele sale au fost adoptate rapid, extinzându-se în domenii diverse precum chimia organică, analitică, fizică și biochimie. Werner a demonstrat că stereochimia este un fenomen general, aplicabil atât chimiei organice, cât și celei anorganice, fiind considerat fondatorul stereochimiei anorganice moderne.

În 1913, Alfred Werner a devenit primul chimist elvețian care a primit Premiul Nobel pentru Chimie, recunoaștere a contribuției sale la înțelegerea legăturilor chimice în compușii de coordonare. Teoria sa a avut un impact comparabil cu cel al ideilor lui Kekulé și van ‘t Hoff asupra chimiei organice, redefinind domeniul chimiei anorganice.

Din păcate, după 1911, sănătatea sa s-a deteriorat din cauza arteriosclerozei și a surmenajului. Werner a murit în 1919 la Zürich, dar moștenirea sa științifică continuă să inspire generații de chimiști. El rămâne o figură marcantă în istoria chimiei, comparabil cu marii inovatori ai disciplinei.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Alfred-Werner