Alexandru G. Golescu, inginer român, participant activ la Revoluția de la 1848 și prim-ministru al României

Alexandru G. Golescu (n. 1819 – d. 15 august 1881, comuna Rusănești, județul Olt) a fost un om politic român, inginer de formație, participant activ la Revoluția de la 1848 și prim-ministru al României. De-a lungul vieții sale, pozițiile sale politice au evoluat de la republicanism la liberalism monarhic, schimbare determinată de contextul internațional al vremii. A militat consecvent pentru eliberarea țăranilor din iobăgie și împroprietărirea acestora prin răscumpărare, considerând această reformă fundamentală pentru viitorul politic al țării.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_G._Golescu#/media/Fișier:Alexandru_G._Golescu1.jpg

Alexandru G. Golescu era fiul marelui vornic Iordache Golescu și al Mariei Bălăceanu, fiind văr primar cu Ștefan și Nicolae Golescu, viitori prim-miniștri ai României. A urmat studiile la Liceul „Sfântul Sava” din București, iar între 1834–1839 a frecventat Școala Centrală de Arte și Manufacturi din Paris, unde a obținut diploma de inginer. Revenit la Paris în 1844, a studiat istoria și economia.

Membru al „generației pașoptiste”, Golescu a participat la înființarea societății secrete „Frăția” și a fost unul dintre liderii Revoluției de la 1848 în Țara Românească. A fost secretar al guvernului provizoriu și trimis la Paris ca agent diplomatic. După înfrângerea revoluției, a trăit șase ani în exil, timp în care a publicat la Paris lucrarea De l’abolition du servage dans les Principantès danubiennes (1856), unde argumenta necesitatea emancipării și împroprietăririi țăranilor.

Întors în Principate în 1857, s-a numărat printre fruntașii mișcării unioniste. A fost deputat în Divanul ad-hoc și vicepreședinte al Comitetului Central al Unirii. A semnat programul Dorințele românilor exprimate în Adunarea Bucureștenilor (15 martie 1857), prin care se cereau autonomia, unirea, un prinț străin și un guvern constituțional reprezentativ. Totodată, a sprijinit programul politic al Moldovei, semnând „Adresa Comitetului Central al Unirii din București către Comitetul Central al Unirii din Iași”.

După Unirea Principatelor, a fost ministru al Cultelor, apoi agent diplomatic al României la Constantinopol (1866–1868), unde a contribuit la consolidarea recunoașterii Unirii.

A ocupat funcția de ministru de Finanțe, iar între 2 februarie și 18 aprilie 1870 a fost președinte al Consiliului de Miniștri. În timpul guvernării sale a fost inaugurată Monetăria Statului, unde s-au bătut primele monede românești de aur și argint, purtând efigia lui Carol I și inscripția „Domnul României”. Tot atunci a fost promulgată „Legea asupra poliției și exploatării Căilor Ferate Române”, prin care s-au pus bazele Poliției Feroviare.

După încheierea mandatului, Golescu a continuat să joace un rol activ în viața politică, ocupând funcții de ministru al Afacerilor Externe și deputat. La 24 mai 1875 s-a numărat printre fondatorii Partidului Național Liberal.

În preajma Războiului de Independență, Golescu s-a arătat reticent față de politica guvernului liberal, pledând pentru o alianță cu Austro-Ungaria, în locul colaborării exclusive cu Rusia. Spre finalul vieții s-a retras din activitatea politică pentru a se dedica familiei sale numeroase – avea 11 copii. A murit pe 15 august 1881, la vârsta de 62 de ani.

Funcții politice deținute

• Deputat (1866)
• Senator (1877)
• Ministru al Finanțelor (16 noiembrie 1868 – 27 ianuarie 1870)
• Prim-ministru al României (2 februarie – 30 martie 1870)
• Ministru de Interne (2 februarie – 30 martie 1870)
• Ministru de Externe (ad-interim, 2 februarie – 30 martie 1870)

Bibliografie

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007, pp. 334–336, ISBN 973-99321-7-7
• Nicolae C. Nicolescu, Șefii de stat și de guvern ai României (1859–2003), Editura Meronia, București, 2003, pp. 171–174, ISBN 973-8200-49-0.